Nu ţintiţi spre succes,  căci cu cât mai mult îl doriţi şi cu cât faceţi din el un scop, cu atât mai mult îl veţi rata.  Succesul, asemenea fericirii, nu poate fi urmărit; el trebuie să urmeze, şi  chiar numai aşa se şi întâmplă, ca un efect secundar neintenţionat,  din acea dedicare a omului faţă de o cauză mai mare decât el însuşi, sau ca un produs secundar al dăruirii de sine către o altă persoană.

Fericirea trebuie să vină de la sine – şi faptul aceasta este valabil şi pentru succes.  Trebuie să îl laşi să se producă tocmai nepurtându-i de grijă.   Ascultaţi cu mare atentie ce anume vă porunceşte conştiinţa să faceţi şi să duceţi la bun sfârşit lucrul acela, pe cât de bine vă stă în putinţă.  Atunci veţi apuca ziua când veţi vedea că,  pe termen lung – repet si subliniez: pe termen lung! -,  succesul vă va urma tocmai pentru că aţi uitat să vă gândiţi la el,  dar v-ati urmat chemarea, visurile si constiinta cu toata perseverenta, entuziasmul  si inteligenta de care sunteti in stare.

Existenţialismul pune accent pe existenţă, văzută în opoziţie cu o esenţă iluzorie, problematică, de la  care speculaţia filosofică nu poate porni. Datul imediat, perceput în anxietate, este Existenţa care „precede Esenţa”.

Redescoperirea şi revalorizarea existenţei este  rezultatul unui puternic sentiment de îndoială şi  incertitudine, de pierdere a încrederii în posibilităţile raţiunii de a înţelege şi domina realitatea.

Inevitabil, in viata, ajungem in punctul în care ajungem sa ne punem  tema centrală a existenţialismului: a trăi înseamnă a suferi, iar a supravieţui înseamnă a găsi un sens în suferinţă. Dacă există vreun rost în viaţă, atunci trebuie să existe un sens şi în suferinţă.

Dar  niciunul dintre noi nu poate spune altuia care este rostul respectiv. Fiecare dintre noi trebuie să descopere acest lucru prin si pentru sine însuşi şi trebuie să accepte responsabilitatea pe care i-o deleagă propriul răspuns.

In viata, uneori,  împrejurările conspiră pentru a-l face pe individ să îşi piardă tăria. Toate rosturile cotidiene ale vieţii îi sunt răpite. Daca privim in jur, in Romania de astazi, dominata de saracie si coruptie, descoperim ca acest sindrom existentialist are o frecventa ingrijoratoare.

Mult prea des, singurul lucru care  ne mai rămâne este „ultima dintre libertăţile umane” – capacitatea de „a ne alege atitudinea într-un anumit set de împrejurări”. Această ultimă libertate, recunoscută de vechii stoici, dar şi de existenţialiştii moderni, capătă o semnificaţie intensă în viata multora dintre semenii nostri, traitori ai acestor vremuri tulburi.

Cu toate acestea, unii dintre noi, alegând să se arate „vrednici de suferinţele lor”,  dau dovadă de capacitatea umană de a se ridica deasupra vremurilor si sorţii potrivnice.

Atitudinea mentala pozitiva si entuziasmul.
Daca nu aveti incredere in ceea ce faceti, nimeni nu va fi dispus sa va asculte. Poate ca sistemul tipic american de a crea entuziasm si motivatie ne pare uneori fals, dar ramane sistemul cel mai bun de a folosi resursele noastre si de a-i implica pe ceilalti alaturi de noi. Cele mai bune rezultate, in orice domeniu, au fost obtinute de cei care au avut incredere absoluta in ei si in succesul actiunii lon in ciuda tuturor dificultatilor si a descurajarilor venite din partea celor din jurul lor.

Asa ca a mentineti o atitudine pozitiva, chiar daca folosind cele mai banale tehnici de autosugestie, este inca singura modalitate cunoscuta de a infrunta cu succes sfidarile cotidiene. Nu-i subevaluati importanta!

Cand vorbim despre dezvoltarea si cultivarea unei atitudini pozitive, avem in minte, in primul rand, atitudinea pe care o adoptam in situatiile limita sau problematice, situatii in care ne pierdem calmul, speranta si bucuria. Totusi, atitudinea pozitiva trebuie sa fie o prezenta zilnica in viata noastra, nu doar in acele momente grele. De obicei, starea interioara zilnica nu este nici negative, nici prea pozitiva, ci cumva neutra. Trebuie sa constientizam acest lucru si sa ne schimbam atat atitudinea negativa, cat si pe cea neutra in atitudini pozitive. Cheia este sa pastrezi o gandire pozitiva in ciuda situatie in care te afli, sa mentii o atitudine optimista in fata adversitatii, dar sa o cultivi zilnic, chiar si in contexte neutre.

Sa analizam cate tipuri de atitudini exista. Daca ne imaginam o linie cu doua extreme (una negativa si alta pozitiva) si un centru (pozitia neutra), putem spune ca avem trei tipuri de baza: pozitiva, neutra si negativa. Schimband denumirile, putem vorbi de o atitudine optimista (pozitiva), de una realista (neutra) si alta pesimista (negativa), iar toate acestea pot include si alte atitudini mai specifice.  Atitudinea este o constructie mentala – o stare a mintii sau o dispozitie interioara indreptata spre ceva din mediul exterior – care ne influenteaza conduita. Atitudinea este gandirea ta afectiva directionata spre ceva anume: spre tine insuti, spre ceilalti, spre un anumit lucru, situatie sau spre viata in general.

Trebuie sa acceptam ca persistenta intr-o atitudine negativa nu rezolva nimic, ci inrautateste situatia, subminand principalul agent care poate schimba situatia in bine: adica pe tine. Atitudinea pozitiva stimuleaza creativitatea ajutandu-te astfel sa gasesti solutii la problemele tale, in timp ce atitudinea negativa nu-ti ofera nimic constructiv.

Atitudinea ta mentala poate fi influentata si de postura ta corporala. Daca stai sau mergi ca un om slab sau bolnav, agentul tau interior va copia aceasta postura, dar daca cultivi o postura dreapta, cu pieptul in fata si umerii trasi, atitudinea ta interioara va inregistra acest lucru si va deveni mai optimista. Comportate „ca si cum” ai fi optimist, la inceput poti „falsifica” sau pretinde o gandire pozitiva pentru ati „insela” constiinta, dar in cele din urma va trebui sa integrezi, asumi si asimilezi aceasta atitudine ca fiind proprie si autentica.

Incercati sa modelati sau sa imitati comportamentul cuiva care credeti  ca ar putea fi un model de optimism. Deasemenea, retineti ca atitudinea pozitiva este virala, asa ca ai grija cu cine iti petreci timpul.

Examinati vocea interioara si schimbati gandurile negative, cultiva o vorbire interioara pozitiva. Intelege ca nu poti controla lumea exterioara, decat intr-o foarte mica masura, insa cel mai important lucru este ca tu ai control deplin asupra starii tale interioare (in special asupra reactiei tale la ce se intampla in jurul tau). Cultiva recunostinta si comparate nu doar cu cei prosperi, ci si cu cei mai mai putin prosperi. Gandeste-te la aspectele pozitive din viata ta si vezi binele din rau, intotdeauna ai ceva de invatat dintr-o situatie grea.

Succesul real, masiv si stabil nu se poate obtine doar datorita unui secret, cu un anumit lucru sau cu un anumit produs.  Acestea sunt doar minciuni,  exagerari, sau  wishful thinking  care te fac sa visezi frumos.

Nu exista un secret al succesului. Multi  oameni cred ca nu este nimic anormal sa existe un “buton rosu” care sa il maximizeze spectaculos rezultatele fara sa creasca efortul. Suparator este faptul ca majoritatea populatiei crede acest lucru, fiind un mod prin care asteapta “sa cada bani din cer” si cand spun “abracadabra” sa fie in fruntea topului oamenilor de succes.

Normal, acest lucru nu va fi posibil niciodata, nu vor exista niciodata comenzi rapide pentru succesul masiv sau pentru a-ti indeplini visurile. Putem spune ca exista totusi un secret si acesta este munca.

Secretul acestui succes consta in munca masiva, bine gandita, inteligenta si bazata pe educatie. Oricine care a realizat ceva, corect si cinstit,  poate confirma asta. Multi oameni neglijeaza acest aspect si considera ca cineva trebuie sa faca ceea ce fac ei in acel moment, adica sa ramana intr-un post nu prea placut, platit prost si care nu aduce impliniri.

Normal ca afacerile nu inseamna tot timpul iesitul in cluburi, distractie, bani si multe vacante. Pentru a ajunge sa faci toate cele enumerate mai sus trebuie sa depui efort, care sa te ridice, care sa te ajute sa iti maximizezi succesul si sa iti atingi obiectivul. Trebuie sa iesi din zona ta de confort, dar va merita cu prisosinta, intr-un viitor apropiat.

Trebuie sa iti creezi propriile oportunitati, sa fii dispus sa te implici, perseverent si consistent si sa actionezi masiv. Trebuie sa ai un program de educatie permanenta pe care sa-l urmezi zi de zi. Decat sa stai sa astepti momentul potrivit, du-te si cauta-l tu.

Cresterea este numele jocului. Incearca sa te autostimulezi. Daca azi ai dat 10 telefoane, maine da 20, poimaine 30 si tot asa. Incearca sa cresti cu ajutorul propriilor tale forte. Creste tot ce tine de tine si de obiectivele tale, actiunea, perseverenta, rezultatele. Doar cu ajutorul tau vei atinge succesul.

Gaseste modalitati de a te stimula. Vor fi momente multe in care te plafonezi, in care simti ca nu mai poti. Pentru asta este bine sa gasesti ceva care sa te motiveze zilnic, care sa iti sara in ochi. Un citat, o carte, un CD orice. Incearca sa tragi de tine constant si nu te mai gandi la competitie. Incearca sa gasesti acel ceva care sa fie crezul tau de zi cu zi.

Succesul masiv nu va aparea niciodata peste noapte, nu iti va bate la usa sa te anunte ca a venit. El trebuie obtinut cu munca si daruire. Fa din fiecare zi una productiva si nu uita niciodata de scopul tau. Incearca sa te ridici pe propriile forte, iar asta va fi satisfactia ta suprema, care te va face mandru de ceea ce esti, de ce ai devenit, si te va ajuta sa nu renunti.

Trăim într-o lume  in care societatea în care trăim nu ne oferă de fiecare dată numai satisfacții. Vedem zilnic în jurul nostru tot felul de oameni, unii mai buni, alții mai răi. Vedem frecvent oameni de „succes” (de regula financiar sau politic) fara scoala, fara cultura, fara virtuti. Putem sa tragem lesne concluzia ca se poate si asa. Nimic mai fals. Daca vei privi cu atentie, vei constata ca nu au platit pretul educatiei, dar au platit altfel de pret care de regula este foarte mare si riscant.

Este foarte important studiezi, dar să nu consideri niciodată că o notă îți va decide viitorul. O notă este o notă la școală, și atât! Chiar dacă unii dintre profesori  te judeca în funcție de note  trebuie sa sti  că atâta timp cât tu esti constient de  ce vreai să faci, poti reuși orice. Singura metoda care aduce succes stabil este educatia, educatia continua.

Întotdeauna îi încurajez pe oamenii din jur să facă ceea ce le place si pentru ce sunt dotati în viață. Am observat că foarte mulți oameni  nu știu ce le place și își aleg o slujbă doar pentru ca asa este trendul in clasa sau in scoala, că așa le-a spus un prieten, mama, soțul, fratele. Acesta este un alt exemplu tipic de lipsă de informare, care îți poate distruge viața. Gândește-te cum ar fi să fii obligat zilnic să faci un lucru care nu îți place, dar știi că trebuie să-l faci pentru că așa poti supraviețui. Învață să faci ceea ce-ți place, află  ce te pasionează, și luptă să ajungi să obții ceea ce îți dorești.

Cu siguranță vei întâmpina dificultăți în drumul tău spre a obține rezultatul dorit, dar trebuie să înțelegi că orice are un preț care trebuie plătit, si ca daca un lucru nu costă nimic, și e foarte ușor de realizat, acel lucru nu valorează nimic. Gândește-te atent la asta!

Ai grijă să-ți alegi standarde de înaltă clasă în viață, deoarece tu ești singurul care poate alege pentru tine.

De cate ori ati pornit in cautarea succesului, pentru ca in final sa ramaneti doar cu regrete? Fie nu v-ati incadrat in termenele stabilite, poate nu ati avut capitalul necesar, poate nu ati avut abilitatile de care ar fi fost nevoie, poate educatia nu a fost suficienta, fie sarcina, odata indeplinita, nu v-a adus satisfactia promisa, fie pur si simplu ati uitat pe drum incotro va indreptati, furati de mii de alte evenimente.

Si atunci va intrebati sau poate chiar afirmati sceptic: „este oare succesul posibil?“

Nu numai ca este posibil, dar, in anumite conditii el devine inevitabil. Pentru ca drumul spre reusita, nu este o mantra pe care o repetam mecanic, nu este o interminabila lista de sarcini zilnice si nici o stare de hipnoza pe care ne-o induce psihologul.  Succesul exista de fapt in interiorul nostru si singura reteta de care avem nevoie este aceea a scoaterii la iveala a acestei Forte a Invingatorului cu care ne-am nascut, asemenea unui cod genetic.

Puneti-va cu seriozitate urmatoarele intrebari:

•  Stiti care este lucrul pe care vi-l doriti cel mai mult in viata?
• Intelegeti pe deplin de ce aveti nevoie pentru a-l realiza?
• Sunteti dispusi sa faceti tot ce este necesar pentru a-l obtine?

Intrebarile par simple, dar de cele mai multe ori, nu reusim sa raspundem imediat si tacerea este singurul raspuns. Si aceasta pentru ca nu ne-a indrumat nimeni sa cautam in interiorul nostru impulsul ce determina actiunea. Meditati  in liniste si fara graba la aceste intrebari. Succesul inseamna sa ne ascultam chemarea interioara si sa ne urmarim propria legenda.

Ziua națională a României a fost între 1866-1947 ziua de 10 mai, apoi, între 1948-1989 ziua de 23 august. Prin legea nr. 10 din 31 iulie 1990, ziua de 1 decembrie a fost adoptată ca zi națională și sărbătoare publică în România. Această prevedere a fost reluată de Constituția României din 1991, articolul 12, alineatul 2. Opoziția anticomunistă din România a pledat în 1990 pentru adoptarea zilei de 22 decembrie drept sărbătoare națională, fapt consemnat în stenogramele dezbaterilor parlamentare.

Prințul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a depus în ziua de 10 mai 1866 jurământul în fața adunării reprezentative a Principatelor Române Unite. În amintirea acestui eveniment, la 10 mai 1877, tot el a proclamat în fața parlamentului independența de stat a României. În data de 14 martie/26 martie 1881 camerele reunite ale parlamentului au votat transformarea țării din principat în Regatul României. Pentru a marca evenimentul, ziua națională sărbătorită pe 10 mai 1881 a fost una din cele mai spectaculoase serbări din istoria României.

După abdicarea forțată a regelui Mihai I în data de 30 decembrie 1947, Camera Deputaților a adoptat legea nr. 363 din 1947, prin care a proclamat Republica Populară Română. Ziua de 23 august a fost adoptată drept sărbătoare de stat, sub numele de ziua insurecției armate antifasciste, începutul revoluției populare în România, cu referire la întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste și arestarea guvernului condus de Ion Antonescu în anul 1944.

Alegerea zilei de 1 decembrie, deși neexplicit, a făcut trimitere la unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România în 1918, respectiv la Proclamația de la Alba Iulia, care a avut loc la 1 decembrie 1918. Istoricul Neagu Djuvara a arătat într-un interviu acordat TVR în anul 2011 că alegerea zilei de 1 decembrie de către regimul Iliescu a fost una conjuncturală, explicând că la 1 decembrie 1918 a avut loc doar unirea Transilvaniei și a Banatului cu România, pe când celelalte provincii istorice, respectiv Basarabia și Bucovina, au fost unite la date diferite.

Florin Constantiniu spune ca …Marea Unire din 1918 a fost şi rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei româneşti. Măreţia ei stă în faptul că desăvârşirea unităţii naţionale nu este opera nici unui om politic, a nici unui guvern, a nici unui partid; este fapta istorică a întregii naţiuni române, realizată într-un elan ţâşnit cu putere din străfundurile conştiinţei unităţii neamului, un elan controlat de fruntaşii politici, pentru a-l călăuzi cu inteligenţă politică remarcabilă spre ţelul dorit. […]

Unirea de la 1 Decembrie 1918 reprezintă evenimentul principal al istoriei României şi, totodată, realizarea unui deziderat al locuitorilor graniţelor vechii Dacii, unirea Transilvaniei cu România. Ziua de 1 Decembrie a devenit după evenimentele din decembrie 1989 Ziua Naţională a României.

Adunarea de la Alba-Iulia s-a ţinut într-o atmosferă sărbătorească. Au venit 1228 de delegaţi oficiali, reprezentând toate cele 130 de cercuri electorale din cele 27 de comitate româneşti, apoi episcopii, delegaţii consilierilor, ai societăţilor culturale româneşti, ai şcolilor medii şi institutelor pedagogice, ai reuniunilor de meseriaşi, ai Partidului Social-Democrat Român, ai organizaţiilor militare şi ai tinerimii universitare. Toate păturile sociale, toate interesele şi toate ramurile de activitate românească erau reprezentate. Dar pe lângă delegaţii oficiali, ceea ce dădea Adunării înfăţişarea unui mare plebiscit popular era afluenţa poporului. Din toate unghiurile ţărilor române de peste Carpaţi, sosea poporul cu trenul, cu căruţele, călări, pe jos, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, cu steaguri tricolore în frunte, cu table indicatoare a comunelor ori a ţinuturilor, în cântări şi plini de bucurie. Peste o sută de mii de oameni s-au adunat în această zi spre a fi de faţă la actul cel mai măreţ al istoriei românilor. Spectacol simbolic şi instructiv: mulţimea imensă urcă drumul spre Cetăţuie printre şirurile de ţărani români înveşmântaţi în sumanele de pătură albă şi cu căciulile oştenilor lui Mihai Viteazul.

Pe porţile Cetăţuii  fâlfâie Tricolorul român. Poporul trece pe sub poarta lui Mihai Viteazul şi se adună pe Câmpul lui Horea. De pe opt tribune, cuvântătorii explică poporului măreţia vremurilor pe care le trăiesc. În acest timp, în sala Cazinei militare, delegaţii ţin adunarea. Pe podium, între steagurile tuturor naţiunilor aliate, care au contribuit cu sacrificiile lor de sânge la desăvârşirea acestui act măreţ, iau loc fruntaşii vieţii politice şi intelectuale a românilor şi delegaţii Bucovinei şi Basarabiei, care au ţinut să aducă salutul ţărilor surori, intrate mai dinainte în marea familie a statului român. Într-o atmosferă înălţătoare, în mijlocul aprobărilor unanime şi a unui entuziasm fără margini, Vasile Goldiş, cel care a redactat textul Rezoluţiei Unirii, aduce la cunoştinţa poporului conţinutul documentului.

Marea Adunare de la Alba-Iulia proclamă dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureş, Tisa şi Dunăre. Restul rezoluţiei cuprinde programul de aplicaţie: autonomia provizorie a teritoriilor până la întrunirea Constituantei, deplina libertate naţională pentru popoarele conlocuitoare, deplina libertate confesională, înfăptuirea unui regim curat democratic pe toate terenurile vieţii publice, reforma agrară radicală, legislaţie de ocrotire a muncitorimii industriale. Adunarea naţională doreşte: Congresul de pace să asigure dreptatea şi libertatea atât pentru naţiunile mari, cât şi pentru cele mici şi să elimine războiul ca mijloc pentru reglementare a raporturilor internaţionale. Ea salută pe fraţii lor din Bucovina, scăpaţi din jugul monarhiei austro-ungare, pe naţiunile eliberate – cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă şi ruteană -, se închină cu smerenie înaintea acelor bravi români care şi-au vărsat sângele în acest război pentru libertatea şi unitatea naţiunii române şi exprimă mulţumirea şi admiraţia sa tuturor puterilor aliate care, prin luptele purtate împotriva duşmanului, au scăpat civilizaţia din ghearele barbariei. La ceasurile 12 din ziua de 1 decembrie, prin votarea unanimă a rezoluţiei, Unirea Transilvaniei cu România era săvârşită…

Dasein este un termen german care literal înseamnă a fi aici sau prezență (germ. sein a fi, și da aici) adesea tradus cu sensul de existență. Este un concept fundamental în filosofia existențială a lui Martin Heidegger în opera sa, Ființă și Timp.

La Heidegger, Dasein-ul (sau a-fi-aici)  reprezintă existența umană în sensul de prezență și deschidere către lume. Dasein-ul, din momentul în care este, este „aici”, adică este „prezență intențională” – deschidere sau, mai mult, disponibilitate – către ființă, pe care o percepe, o înțelege, o respinge etc.

In viata exista lucruri pe care nu le alegi . Nu poti alege sa te nasti sau nu , nu poti sa alegi locul in care te nasti , nu poti sa alegi familia, nu poti alegi trasaturile tale fizice,  inaltimea si mai mult nu poti alege nici macar temperamentul tau .  Cu alte cuvinte noi oamenii ne nastem intr-un cadru predeterminat pe care nu putem sa il influentam. Sub diferite forme si interpretari acest  “cadru” a fost numit de filosofii germani  “dasein” care s-ar traduce prin reducere  si  ca “ceea ce este dat” .

Sunt oameni care sufera pentru acest dasein.  Sunt oameni care sufera ca au nasul prea mare,  altii care sufera ca parintii lor nu sunt cum si-ar fi dorit sa fie,  altii sufera ca s-au nascut saraci iar altii sufera ca s-au nascut in Romania.  Poti avea trei atitudini fata de acest dasein – poti sa te resemnezi , poti sa lupti sau poti sa accepti .  Cea mai buna cale este sa accepti si sa te accepti.

Haideti sa  gandim logic.  Daca noi  nu putem alege atat de multe lucruri,  daca  (sa presupunem)  doar educatia este liftul care ne ajuta sa trecem din “ceea ce este” in “ceea ce  dorim”,   daca nu putem alege  nici macar locul in care studiem iar educatia noastra este influentata major de locul in care ne-am nascut si de calitatea ei din ciclurile  primare,  atunci  cat la suta din viata noastra este determinism si cat indeterminism? Oare putem spune ca avem liber arbitru sau nu ?

Avem liber arbitru,  dar sa nu uitam de piramida nevoilor a lui Maslow.  Conform acestei piramide, simplificand,  “dragostea trece prin stomac”  iar cand setea iti ameninta viata nu pui mare pret pe statut.  Sa presupunem ca eu, romanul mediu, ma nasc cu un dasein nefavorabil si in plus ma mai nasc si cu un deficit material  si financiar care imi genereaza nevoi mari in zona de baza a piramidei lui Maslow.  In acest caz ce liber arbitru as putea sa am eu conditionat de “ceea ce este” si actionand sub imperiul nevoilor primare.  Cat la suta din timpul meu mai sunt liber de fapt?  Cat la suta sunt om cu nevoi inalte?

Suntem  oare un noi oameni  liberi  sau dasein tau si nevoile de la baza piramidei ne guverneaza viata mai mult decat nevoia de valori,  nevoia de moralitate sau nevoia de ajuta oamenii din jur?  Si ca sa ma hazardez … imagineaza-ti cum poti impiedica pe cineva sa gandeasca sau sa devina om ? Oare nu cumva printr-un dasein nefavorabil si generand nevoi mari in zona de baza ?

Daca a fi om ar inseamna a petrece majoritatea timpului satisfacand  nevoi inalte inseamna ca  multi dintre noi suntem oameni doar in timpul liber.  In rest e doar supravietuire si batalia pentru a satisface nevoile primare.

De fiecare data când văd cum un demnitar sau un puternic al României e condamnat pentru corupţie, hotie, fals şi alte asemenea fapte lipsite de cinste, lipsite de virtute mă gândesc la el nu ca la un individ (ca nu pot sa-i spun om)  care a luat nişte bani ce nu i se cuveneau, ci ca la unul care le-a răpit semenilor săi  libertatea si umanitatea.  Odată ce (eventual) anii de puşcărie au trecut, puternicul revine în lumina reflectoarelor şi reuşeşte chiar să se bucure de respect, respect de care victimele sale nu au avut parte, deşi nu de puţine ori l-ar fi meritat cu prisosinţă.

Uneori pentru că s-au luptat pentru libertatea si umanitatea lor şi a familiilor lor cu o forţă şi o hotărâre demne de un gladiator în arenă. Alteori pentru că au găsit un soi de libertate interioară care îi face să treacă cu capul sus prin lume, în ciuda tuturor greutăţilor.  Pentru că au avut, pur şi simplu, putere să îndure şi să treacă prin atâtea şi atâtea. Sau pentru că îşi cresc frumos copiii, si sa-i faca oameni chiar dacă trebuie să mute în fiecare zi munţii din loc pentru asta.

Ce mi se pare însă extrem de trist şi de nedrept este că mulţi dintre cetăţenii  României de astăzi trebuie să aibă în alcătuirea lor interioară ceva de sfinţi ca să poată trăi ca nişte oameni.

Acesta este motivul pentru care demnitarii corupti trebuiesc pedepsiti exemplar,  pentru ca faptele lor sunt crime impotriva libertatii si umanitatii.

Conştiinţa – lumina inteligenţei pentru a distinge binele de rău. – Confucius

CONȘTIÍNȚĂ, conștiințe, s. f. 1. (Fil.) Sentiment, intuiție pe care ființa umană o are despre propria existență; p. ext. cunoaștere intuitivă sau reflexivă pe care o are fiecare despre propria existență și despre lucrurile din jurul său. 2. Faptul de a-și da seama; înțelegere. 3. (În opoziție cu existența, materia) Gândire, spirit. 4. Sentiment al responsabilității morale față de propria sa conduită. ◊ Caz (sau proces) de conștiință = dificultatea de a hotărî într-o problemă morală greu de rezolvat. Mustrare de conștiință = remușcare, regret. ◊ Expr. A fi cu conștiința împăcată sau a nu avea nimic pe conștiință = a fi convins că nu a săvârșit nimic împotriva legilor moralei sau juridice. A fi fără conștiință = a fi lipsit de scrupule. Cu mâna pe conștiință = cu toată sinceritatea. 5. (În sintagma) Libertate de conștiință = dreptul recunoscut cetățenilor de a avea orice concepție religioasă, filosofică etc. [Pr.: -ști-in-] – Din fr. conscience, lat. conscientia (după ști). DEX

Se spune: Fiecare trebuie să acţioneze conform conştiinţei… fă ceea ce crezi că e mai bine… urmează-ţi conştiinţa…  Acest lucru este adevărat. Însă uităm adesea şi să ne întrebăm: Care conştiinţă?  Ce caracteristici trebuie să aibă conştiinţa?  Cum se formează conştiinţa?  Foarte greu de raspuns.

Constiinta este forma cea mai înaltă de reflectare psihică a realităţii, proprie numai oamenilor, produs al activităţii creierului uman, sub acţiunea condiţiilor sociale. Conştiinţa a apărut la om datorită procesului muncii, care a determinat constituirea unor relaţii sociale între oameni şi necesitatea comunicării cu ajutorul limbii.

Este necesar să se diferenţieze categoriile de conştiinţă socială şi conştiinţă individuală. Conştiinţa socială se formează şi se dezvoltă în decursul istoriei societăţii, reprezentînd reflectarea existenţei sociale a oamenilor. Conştiinţa individuală se formează şi se dezvoltă în decursul ontogenezei fiecărui om, reprezentînd reflectarea propriei sale existenţe, a condiţiilor specifice individuale de viaţă, activitate, educaţie. Prin educaţie, conştiinţa socială intervine în formarea conştiinţei individuale, imprimînd manifestărilor acesteia un sens general, corespunzător cerinţelor istorice, de clasă.

Reflectarea conştientă presupune raţionalitate, reprezentarea anticipativă a rezultatelor viitoarelor acţiuni, intenţionalitate, dirijarea activităţii spre atingerea anumitor scopuri, orientarea spaţio-temporală diferenţială, creativitate, selecţie critică, autoexigenţă şi responsabilitate faţă de actele proprii etc.

Fara ca cineva dintre semeni sa ne vada, ne simtim vinovati atunci cand facem o greseala. Mai mult, ne este rusine de noi cand suntem in greseala. Din ce cauza? Datorita prezentei constiintei in noi. Este glasul care uneori ne da dreptate fata de cum traim, iar alteori ne mustra. Daca se intampla ca ea sa taca, trebuie sa stim ca noi am redus-o la tacere, nu datorita curatiei noastre, ci pentru ca este vlaguita. Avem libertatea sa lasam in noi constiinta sa ne lumineze sau sa o adormim. Daca alegem sa-i daruim somnul, ea nu ne mai poate grai limpede.

Stim cu totii ca inainte de a savarsi o greseala sau un pacat, fiecare dintre noi aude glasul constiintei, care incearca sa ne opreasca. Ea indeplineste un intreit rol in viata noastra: sfatuitor, inainte de savarsirea faptei; martor, in timpul savarsirii faptei, si de judecator, dupa savarsirea faptei. Scopul? Sa-l faca pe om sa creasca si sa evolueze. Asadar, constiinta este un martor care nu tace.

Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca acest glas nu ne chinuie tot timpul, fiindca n-am putea indura acest lucru. Mustrarea neincetata nu ne-ar mai da puterea de a incepe o alta viata. Dar ea „scapara” in noi, nelasandu-ne sa vietuim in pacat.

Datoria noastra este sa ne pastram constiinta intrega, vie si nesmintita. Sa nu ne bucuram ca am redus constiinta la tacere, caci linistea adusa de aceasta tacere nu va fi de lunga durata. Pacatul ramane intiparit pentru vesnicie in constiinta omului. In acest sens ea poate fi numita cutia neagra a memoriei.

Oamenii confundă Conştiinţa cu Inteligenţa sau cu Intelectul şi persoanei foarte Inteligente sau foarte Intelectuale, i se dă calificativul de foarte Conştientă. Putem  afirma că în om conştiinţa înseamnă un mod specific de ,,înţelegre a cunoaşterii interioare”, total independentă de orice activitate mentală.  Conştiinţa ne permite Cunoaşterea de Sine.

Conştiinţa ne dă Cunoaşterea Integrală a ceea ce este, de unde este, a ceea ce se cunoaşte în mod real, a ceea ce se ignoră.

Virtutea este o dispoziţie firească şi fermă de a face binele.

Virtuţile umane sunt dispoziţii constante ale inteligenţei şi ale voinţei, care ne reglementează faptele, ne orânduiesc pasiunile şi ne călăuzesc purtarea după raţiune şi credinţă. Ele pot fi grupate în jurul celor patru virtuţi cardinale: prudenţa, dreptatea, tăria şi cumpătarea.

Prudenţa dispune raţiunea practică să discearnă, în orice împrejurare, adevăratul nostru bine şi să aleagă mijloacele potrivite pentru a-l înfăptui.

Dreptatea constă în voinţa statornică şi fermă de a da lui Dumnezeu şi aproapelui ceea ce li se cuvine.

Tăria asigură fermitatea şi statornicia în dificultăţi pentru urmarea binelui.

Cumpătarea moderează atracţia plăcerilor sensibile şi dă echilibru în folosirea bunurilor create.

Virtuţile morale cresc prin educaţie, prin acte deliberate şi prin perseverenţă în efort. Harul divin le purifică şi le înalţă.

Virtuţile teologale îi dispun pe creştini să trăiască în relaţie cu Sfânta Treime. Ele îl au pe Dumnezeu drept origine, motiv şi obiect: Dumnezeu cunoscut prin credinţă, sperat şi iubit pentru El însuşi.

Există trei virtuţi teologale: credinţa, speranţa şi iubirea. Ele dau formă şi viaţă tuturor virtuţilor morale.

Prin credinţă, noi credem în Dumnezeu şi credem tot ceea ce El ne-a revelat şi ceea ce Sfânta Biserică ne propune să credem.

Prin speranţă, dorim şi aşteptăm de la Dumnezeu cu încredere statornică viaţa veşnică şi harurile pentru a o merita.

Prin iubire, îl iubim pe Dumnezeu mai presus de toate şi pe aproapele nostru ca pe noi înşine din iubire pentru Dumnezeu. Ea este “legătura desăvârşirii”  şi forma tuturor virtuţilor.

Cele şapte daruri ale Duhului Sfânt oferite creştinilor sunt: înţelepciunea, înţelegerea, sfatul, tăria, ştiinţa, evlavia şi frica de Dumnezeu.

Conform DEX, caracterul reprezinta insusirea morala care se manifesta prin perseverenta, vointa ferma si corectitudine. Acestea sunt elementele eseniale necesare pentru ca cineva sa devina “demn de incredere”. Una dintre cele mai bune modalitati prin care poti sa arati ca esti o persoana de caracter este sa accepti ca ai gresit.  Cei din jur apreciaza de regula foarte mult curajul de a admite propria imperfectiune si se simt mai in largul lor.

Trăsăturile caracteriale exprimă motivele şi scopurile acţiunilor omului (tendinţe, trebuinţe, motivaţii) precum şi ce reprezintă omul ca fiinţă socială, care e orientarea sa faţă de muncă, societate şi faţă de sine însuşi (complexul său aptitudinal).

În greaca veche, cuvântul “caracter” însemna tipar, pecete, iar cu aplicare la om semnifică fizionomia individului luat nu atât sub raportul chipului său fizic, cât sub cel al structurilor sale psihice, spirituale, pe care le deducem din modelul său propriu de a se comporta în activitate şi relaţii sociale. E o fizionomie spirituală prin care subiectul se prezintă ca individualitate irepetabilă. Particularităţile de caracter presupun o anumită constanţă, stabilitate. În sens larg, caracterul este un mod de a fi, un ansamblu de particularităţi psihoindividuale, ce apar ca trăsaturi ale unui portret psihic global. Dar, dintr-o perspectivă mai restrânsă, caracterul reuneşte însuşiri sau particularităţi privind relaţiile pe care le cultivă subiectul cu lumea şi valorile după care se conduce. În cadrul sistemului de personalitate, caracterul reprezintă latura relaţional valorică, fiind un ansamblu de atitudini-valori. Cu alte cuvinte, caracterul e o formaţiune superioară la structurarea căreia contribuie trebuinţele umane, motivele, sentimentele superioare, congingerile morale, aspiraţiile şi idealul.

Motivele acţiunilor umane se clasifică în trei categorii care sunt bine delimitate între ele: motivele biologice (legate de organism, conservarea şi dezvoltarea sa), motivele psihologice (în strânsă legătură cu viaţa psihică) şi motivele sociale. Motivele psihologice, înnăscute, sunt instinctele. Eul şi societatea exercită asupra instinctelor o acţiune de disciplinare, admiţând manifestarea unora din pornirile legate de diferitele instincte şi stăvilind manifestarea altora. Actul de corectare e un act de voinţă, fiind rezultatul unui efort mai mult sau mai puţin îndelungat. Trăsăturile de caracter care rezultă în urma acestui efort îndelungat de voinţă sunt: perseverenţa, conservarea, hotărârea, curajul, spiritul de iniţiativă, disciplina şi independenţa în acţiune. Dezvoltarea acestor trăsături are drept consecinţă formarea unui caracter puternic, capabil să învingă orice greutăţi şi să lupte pentru atingerea unor scopuri înalte. În industria modernă, simţul de responsabilitate este unul din factorii principali care asigură eficacitatea muncii. Astfel, supravegherea tablourilor de comandă necesită, în primul rând, o bună dezvoltare a trăsăturilor de caracter, dintre care cea mai importantă e simţul de responsabilitate. Atitudinile sunt trăsături de caracter care derivă din orientarea individului.

Trăsăturile de caracter ce exprimă atitudinea individului faţă de societate, faţă de oamenii din jur sunt: dragostea de patrie, respectul şi grija faţă de proprietatea individuală şi cea obştească. Atitudinile legate de orientarea faţă de sine însuşi sunt: trebuinţele, convingerile şi interesele.

Componenta cea mai importanta a succesului este pacea interioară. Acesta este bunul cel mai de preţ al omului. Fără ea, nimic altceva nu are valoare. De aceea o căutăm toată viaţa. Obişnuim să analizăm cât de bine ne este la un moment dat, în funcţie de gradul nostru de pace sufletească.

Pacea interioară este busola noastră internă. Când trăiestii în armonie cu cele mai înalte valori ale tale şi cu cele mai intime convingeri, când ai un echilibru perfect în viaţă,  te bucuri de pace interioară. Dacă, dintr-un motiv sau altul, vă compromiteţi valorile, sau acţionaţi împotriva ghidului vostru interior, pacea sufletească este prima care suferă.

Pacea interioară – sau armonia – este esenţială pentru performanţa maximă a tuturor grupurilor umane – de la relaţiile noastre cu prietenii şi cu membrii familiei, până la cele de serviciu, cu firmele sau organizaţiile în care lucraţi. Toate relaţiile interumane înfloresc, atunci când există armonie. Toate deprinderile, principiile morale, normele de comportament şi diplomaţia se învârt în jurul dorinţei pe care o are fiecare persoană de a-şi asigura pacea interioară proprie, fără să deranjeze pacea interioară a celorlalţi.

Nu este ceva ce trăiţi ocazional, dacă aveţi noroc. Pacea interioară este esenţială pentru însăşi existenţa umană.  Este condiţia de bază pentru a ne putea bucura de toate celelalte.

Atingerea păcii interioare trebuie să fie principiul organizator principal al vieţii voastre. Acesta trebuie să devină scopul suprem căruia i se subordonează celelalte ţeluri.  De fapt, aveţi succes ca persoană, în măsura în care vă atingeţi propria fericire,  propria mulţumire de sine,  sentimentul de bunăstare personal.   pe scurt, propria pace sufletească.

Specialistii incearca de multa vreme sa identifice cauzele reale ale slabelor performante politice. Este clar ca valoarea nu este data si nu presupune votul majoritatii, ci criterii profesionale si morale.

Motivele degringoladei politice sunt legate de resorturi intime ale personalitatii publice aflate intr-un mediu cu posibilitati reduse de influentare si reglementare.  Este un joc periculos intre inger si demon, o duplicitate infioratoare in care vor sa para ingeri, dar in realitate sunt, sau vor fi demoni. Liderii nostrii, pardon conducatorii,  isi construiesc cariera cu grija, urca pe scara social-ierarhica, arareori si pe cea a virtutilor, castigand notorietate.

Odata impliniti politic, li se pare ca nu sunt destul de iubiti, ca societatea nu le este indeajuns de recunoscatoare, iar recompensa nu le e pe masura meritelor. Se grabesc sa aiba si putere si avere. Alaturi de inger, asa isi arata prima data coltii  demonul.  La inceput, aspiratiile egoist-egolatre sunt bine camuflate.

Pentru materializarea vointei de putere, schimba incet-incet raportul dintre „eu” si grup in favoarea sa. Reuseste prin persuasiune si laude, deoarece credulii s-ar simti neglijati daca nu sunt bagati in seama. Sustinerea politica, arareori reciproca, se face in schimbul unor servituti.  Favoritilor li se impart avutul si treburile publice, peste care incepe sa se simta stapan. Clipa previzibilei victorii asupra ingerului este sarbatorita prin ritualuri feudale:  isi arata maretia, stralucirea catre „supusi”,  iar mehter-maneaua inveseleste prostimea procopsita cu pomeni electorale. Aferim.

In victoria finala se aplica modelul „invingatorul vrea totul”, la inceput pentru toti,  apoi pentru cei apropiati,  iar la urma doar pentru sine.

La randul ei, minoritatea alesilor capata apetit majoritar,  iar democratiei,  statului captiv li se aplica discret legea bunului plac.  Sufragiul ajunge simpla formalitate (conteaza cine numara),  iar partidele castigatoare ale scrutinului,  vor face aceleasi abuzuri:  legiferarea privilegiilor, controlul informatiei publice si al societatii, escamotarea adevarului, manipularea.  Demonul, Fiara a invins definitiv ingerul.  Demonul  isi infige gheara in grumazul puterii acolo unde gaseste ogor prielnic: barlogul si-l face intr-un suflet subrezit de necinste, minciuna, lacomie, dezonoare.  Acolo unde educatia nu a prins in profunzime.

Puieste din belsug pe maidanele fostei duplicitati comunistoide inca in floare, se imbuiba cu labilitatea psihica din dezordinea politica, iar societatea pacalita  primeste periodic tranchilizante.

Pe termen scurt, nici justitiarii nu au sanse de a rezolva singuri conflictul de interese ivit intre clasa politica si popor,  tarele politicienilor nefiind numai de natura juridica. De aceea,  o data la jumatate de secol, explodeaza mamaliga,  dupa care o luam de la capat.

Chiar si in politica minciuna merge pana la un punct, poti sa incerci sa te arati a fi altceva, pana cand se prinde lumea si atunci ai o factura extrem de ridicata de platit.

Politicienii romani, au mintit copios in campaniile electorale (si nu numai) din ultimii 24 de ani, lansand promisiuni pe care stiau ca economic nu le pot onora, facand afirmatii despre care stiau foarte bine ca sunt false, incercand sa manipuleze electoratul.

Minciuna sfruntata a devenit parametru de apreciere in politica. Parametrii de baza dupa care politicienii sunt apreciati si promovati sunt cei pe care mentorii lor le-au promovat si  exersat. Daca vrei sa faci cariera in politica,  minciuna sfruntata, incompetenta, tupeul bine dozat  cu nesimtirea,  aroganta si desigur incompetenta sunt obligatorii.  Intr-o lume in care valorile si virtutile au inceput sa fie considerate vetuste, acestea au devenit calitati si argumente cheie pentru a putea parveni.

Singura solutie de relansare a societatii si economiei romanesti este munca si adevarul. Dublate de credinta naturala a romanilor, acestea pot realiza ceea ce pare acum imposibil, aducerea Romaniei si a poporului roman in prim plan european.

Pentru a putea  crea prosperitate in Romania, trebuie sa producem. Pana acum am construit anormal. Am construit cu greu intr-o economie sufocata de o coruptie ajunsa la un nivel aproape de negandit, cu radacini in politica. Din pacate,  guvernele au tot promis mereu bunastare,  salarii si pensii mai mari dar fara sa existe acoperirea economica si financiara.  Au promis lupta cu coruptia dar au fost chiar ei corupti.  Sa incercam sa ne intoarcem cu picioarele pe pamant. Avem exemplul negativ in fata ochilor, este suficient sa privim in jur.

Romanilor le este greu sa accepte acum solutiile reale si fezabile bazate pe credinta, munca si adevar, pentru ca s-au obisnuit cu minciuna. Este un soi de wishful thinking, dar la nivel national.

Dupa ce traiesti mult timp in minciuna si coruptie, ajungi sa iti placa minciuna si chiar coruptia. Ajungi sa nu intelegi cum ar putea o sociatate sa functioneze in absenta lor.

Societatea romaneasca trebuie, nu mai este vorba de ar fi bine, sa scape rapid de coruptie, de ipocrizie, de minciuna si de demagogie.

ATITÚDINE, atitudini, s. f. 2.  Fel de a fi sau de a se comporta (reprezentând adesea o anumită concepție); comportare.

Cu alte cuvinte, atitudine nu este ceea ce credem noi despre noi ci ceea ce primesc cei din jurul nostru sub formă de fapte sau vorbe ale noastre.  Atitudinea noastră nu este o părere despre sine ci este un comportament pe care-l dăm celorlați.

Într-o altă accepține atitudinea este poziția (favorabilă sau nefavorabilă) adoptată de cineva față de o persoană sau față de un lucru, un eveniment, proces, fenomen sau act politic, etc.

Atitudinea are două ipostaze:  favorabilă (pozitiv, optimism) sau nefavorabilă (negativ, pesimism).  Interesant este că față de absolut orice (ființe, lucruri, eveniment, etc.),  în fiecare clipă,  fiecare om își manifestă o anumită atitudine, care poate fi pozitivă sau negativă.

Cu alte cuvinte, o altă trăsătură distinctă a atitudinii – față de aceeași ființă, același lucru, aceeași acțiune, etc. unii oameni manifestă o atitudine pozitivă iar alții, o atitudine negativă.

Atitudinea e o alegere personală și acesta este unul din cele mai minunate lucruri pe care le avem la dispoziție. Este incredibil de reconfortant să ști că atitudinea ta nu depinde de nimeni și nimic altceva în afară de alegerea ta.

E drept, unele temperamente au predispoziție spre optimism, altele spre pesimism.  Dar, din nou, alegerea personală este cea care îți decide atitudinea!

Dincolo de predispozițiile naturale nimeni nu poate crede că având la un moment dat o anumită atitudine (pozitivă sau negativă) aceasta îi este destinată și pentru restul vieții. Dar, din nou, alegerea personală este cea care îți decide atitudinea!

Dar ce părere ai, oare ce atitudine ai nevoie pentru a contracara comportamentele care nu te favorizează ale celor care te înconjoară?

Oare ce alegi pentru atitudinea personală pentru a-ți modela caracterul ca să te susțină în drumul tău până la succes, pozitv sau negativ?

Toții oamenii vor să aibă succes, vor să fie împliniți, realizați, fericiți.

Statisticile, în schimb, arată, oriunde pe planeta Pământ, că procentul celor care și au succesul (și nu mă refer doar la cel finaciar, este doar unul dintre cele șase planuri!) este incredibil de mic.

Răspunsul la diferențele dintre realizările din viață ale oamenilor stă în mecanismul acțiunii umane, în ce ne determină să facem acțiunile necesare succesului.  Răspunsul stă în obișnuințele noastre care, de fapt, sunt în relație directă cu caracterul fiecăruia, parte din personalitate.

Succesul este in directa concordonta cu nivelul de optimism la care ajungi.  Iti poti afirma personalitatea la adevarata valoare. Ai energie si lucrezi cu entuziasm pentru a-ti realiza planurile.  Limitele se transforma in oportunitati, iar dificultatile in sanse de afirmare.

Ce inseamna de fapt  optimismul? Strategia mentala prin care PERCEPTIA POZITIVA este favorizata, iar cele mai bune RESURSE INTERIOARE sunt in permanenta aflate la dispozitie. Intreg POTENTIALUL PERSONAL  sustine aceasta alegere mentala, iar valorile si convingerile tale sunt aliniate in cel mai eficient mod.  Sistemul minte-corp-spirit functioneaza pur si simplu mai bine.

O persoană fericită nu este aceea aflată într-o anumită situaţie, ci mai degrabă cea care are o anumită atitudine.
Succesul tău în viaţă începe şi se termină cu atitudinea pe care o ai.
Succesul este o stare mentală. Dacă îţi doreşti să ai succes, trebuie să începi să te gândeşti la tine însuţi ca la o persoană de succes.
Cheia succesului sau a insuccesului se află la TINE şi depinde numai de atitudinea TA.

Oamenii îşi pot schimba viaţa modificându-şi atitudinile mentale. Între oameni există diferenţe mici, dar acestea produc o diferenţă mare. Mica diferenţă este atitudinea. Marea diferenţă este dacă e pozitivă sau negativă.

Atitudinea noastră este paşaportul pentru un mâine mai bun.
Gândind, vorbind şi acţionând cu entuziasm vei atrage rezultate pozitive. Este adevărat că gândul precede acţiunea. Chiar dacă gândesti şi vorbesti pozitiv, nu îţi vei îndeplini visele până când nu vei acţiona.

Nu uita!  Prietenii îţi vor extinde viziunea… sau îţi vor omorî visele. Evaluează-ţi prieteniile. Oare lucrurile din jurul tău te ajută să ai succes sau te trag înapoi?

MITOCÁN adj., s. bădăran, grosolan, mahalagiu, mârlan, mârlănoi, mocofan, mojic, necivilizat, nepoliticos, ordinar, țărănoi, țoapă, țopârlan, vulgar, (pop.) mocan, mocârtan, modârlan, pădureț, râtan, țopârcă, (reg.) mocodan, mocofănos, modârlău, modoran, mogâldan, necunoscător, negândit, negreblat, (Mold.) ghiorlan, (Transilv.) grobian, (înv.) gros, (fig.) necioplit. (DEX)

Incercati sa atasati la fiecare sinonim din aceasta definitie o figura politica.  Mie nu mi-a fost greu. Mi-ar mai fi trebuit cateva.

Civilizaţia şi normele de civilitate constau  dîntr-un cod universal de conduită, de factură preponderent morală. Omul pe care îl apreciem drept civilizat este acelaşi în India şi în Argentina, in Germania, Franta, în Sudan şi în lumea arabă. Omul civilizat, care poate fi considerat la polul opus mitocanului, nu se comportă potrivit specificităţii culturii din care se trage ci potrivit unor repere categorice de moralitate civică şi estetică elementară.

Ce este  mitocanul şi de unde a apărut?  „Mitocan“ derivă de la mitoc (metoc sau metoh), biserică subordonată şi deci de rang inferior, marginală.  Mitocan pare să fie „un cuvînt bucureştean“ apărut prin secolul al XIX-lea, legat de cartierul mitocului din Dealul Spirei – un fel de Ferentari de atunci. S-ar zice că mitocanul este un personaj (sub)urban; dar şi că,  la ţară, românul putea fi în multe feluri, dar nu mitocan.

Pe scurt, ceea ce caracterizează, sub aspect moral, mitocănia sunt următoarele atribute: agresivitate, vulgaritate, intruziune nepermisă în viaţa altora, sfidarea sau necunoaşterea unor norme elementare de conduită socială.

Mitocanul este,  prin excelenţă,  adeptul indecenţei. Mitocanul nu îşi pune problema felului în care actele şi aparenţele lui pot leza demnitatea şi moralitatea celorlalţi.  Mitocanul nu ţine cont de ceilalţi, dimpotriva, atitudinea sa de fond este una de dispreţ la adresea oricărui alt exponent al umanităţii. Dispreţul şi sfidarea sunt ceea ce îl animă; e îmboldit de ele să se poarte fără scrupule.

Mitocanul se află într-un conflict endemic cu viaţa socială, el resimte într-o cheie conflictuală raportarea la ceilalţi.  Mitocanul vrea să îi strivească moral pe cei din jur, să îi umilească;  există în fundalul manifestării mitocăneşti o dorinţă clară de a leza.  Şi cum putem numi altfel acestă dorinţă de a răni, insulta şi umili decât compulsie agresivă?

Mitocanul este un personaj urban şi un fenomen de opinie publică, destul de prezent în imaginarul colectiv actual.  Pentru a putea aborda „ştiinţific“ notiunea, avem nevoie de o definire a mitocăniei ca fenomen social. Poate pare ciudat si nesemnificativ.. Dar, în fond, şi cea mai ruşinoasă boală venerică este tratată cît se poate de ştiinţific de medicină, de ce nu ar avea şi ruşinoasa mitocănie parte de o soartă asemănătoare din partea ştiinţelor sociale?

Sa incercam formularea următoare ca „definiţie de lucru“.  Ca fenomen social, mitocănia este refuzul celuilalt sau celorlalti ca sursă de control legitim, perceput public ca o ofensă. Mai pe scurt, pentru mitocan, celălalt nu este o „prezenţă“,  nu este o persoana, este un LUCRU. Intrebarile si dilemele încep însă să curgă: cine este acest „celălalt“, acest LUCRU.  In mintea mitocanului eate dominanta intrebarea de ce, de cînd şi cum a fost legitimat acest „celălalt“ oarecare să constituie o sursă de control asupra mea, adică să mă constrîngă să mă port într-un anumit fel în prezenţa lui? Dacă mitocănia presupune şi un public care să perceapă gestul ca pe o mitocănie, nu cumva asta înseamnă că mitocănia nu este universală, ci relativă, culturală, endemica?

La o privire mai atentă, mitocanii nu sînt toţi la fel. Apare astfel şi o primă taxonomie: mitocanul pasiv şi mitocanul activ. Cel pasiv este un mitocan naiv şi sincer în felul său: aşa se simte el bine. Nu se supune controlului social şi regulilor de con-vieţuire deoarece nu-i trece prin cap aşa ceva; singura lege pe care o cunoaşte este să se simtă el bine cu ai lui. Dacă acest mitocan pasiv pur şi simplu nu-l vede pe celălalt, mitocanul activ îl caută din priviri ca să-l provoace, să-l domine şi să-l dispreţuiască; el are nevoie de un public căruia să-i poată arăta că nu contează şi că el este „jupanul“. Categoria scroafa-n copac…

De unde ni se trage aceasta plaga sociala?

Greu de spus. Putem aduce in discutie insa cateva idei.  Mitocănia are desigur şi o sorginte ţărănească, desigur, dar mai degrabă pe linia României iobagilor decît pe cea a răzeşilor.  Dar nu la sat pare să fie problema,  ci în oraş.  Or, viaţa urbană este arta de a trăi printre străini,  printre necunoscuti, artă pe care ţăranii ajunşi la oraş nu aveau de unde să o posede – şi nici urbele noastre, mai degrabă tîrguri decît oraşe, nu aveau de unde să o înveţe. Altfel spus, mitocănia ţine şi de o urbanizare masivă, dar fără cultura urbană corespunzătoare, cu regulile ei încetăţenite de convieţuire. Comunismul şi-a adus din plin contribuţia la această situaţie; dar nici cu noii bogaţi postcomunişti nu mi-e ruşine!

Poate că, mai presus de toate, mitocănia  ţine de lipsa „procesului civilizării“, început doar tîrziu şi prin mimesis. Acest proces, început în Europa lui Erasmus, a constat, în primul rînd, în controlul social, instituţionalizarea bunelor maniere şi interiorizarea normelor de conduită. Într-o societate „civilizată“, mitocanul este astfel ne-civilizatul, un corp ne-disciplinat şi fără maniere; mitocănia este o lipsă, nu un atribut.

Mitocănia este, în ce are mai substanţial, un fenomen specific alienării sociale, o meteahnă congenitală a anarhiei civice din ţările debusolate grav cum e a noastră. Mitocănia nu e sancţionată decât în societăţile care pot ţine piept anarhiei. Explozii de huliganism apar pretutindeni în lume, chiar şi unde te aştepţi mai puţin. La noi însă sunt slabe speranţe de stopare a expansiunii mitocăniei, pentru că aici nici măcar legile nu sunt luate în serios sau respectate, nici măcar de către legiuitori, darminte normele de bună cuviinţă…

Mitocănia pare a fi parte constitutivă a modernităţii noastre neisprăvite.

Datorită caracterului de bun public al cunoaşterii şi dimensiunilor globale ale competiţiei în producerea şi comercializarea acesteia, statul trebuie să se implice activ în crearea premiselor construirii unei societăţi a cunoaşterii. In principal, prin investiţii în cercetarea fundamentală şi în finanţarea învăţământului public, dar şi printr-o politică activă, de creare a unei culturi a cunoaşterii.

Beneficiile economice şi sociale ale investiţiilor în dezvoltarea cunoaşterii şi/sau în calificările profesionale neputând fi prefigurate pe termen scurt, sunt uneori considerate drept cheltuieli neproductive, făcute ca obligaţie socială şi nu ca investiţii reale, ce pot aduce venituri socio-economice mari şi externalităţi pozitive.

De fapt, cheltuielile publice pentru educaţie diferă în mod fundamental de cheltuielile guvernamentale pentru protecţie socială şi medicală  întrucât nu sunt cheltuieli de întreţinere a capitalului uman, ci de dezvoltare a acestuia.  Investiţia în educaţie poate să reducă necesitatea de a se cheltui mai mult din venitul public pentru sănătate, protecţie socială şi justiţie.

O creştere a gradului de educaţie reduce cheltuielile publice pentru prevenirea crimelor, a incendiilor, pentru sănătate publică şi îngrijire medicală.

Insa guvernele din multe tari, inclusiv al Romaniei, nu promoveaza si nu incurajeaza  economia cunoasterii dintr-un motiv foarte simplu. Pentru ca inseamna o populatie educata, cu capacitati de comunicare crescute, creativa, cu nivel de bunastare crescut  …  adica mai putin manipulabila. Insemna deasemenea o economie mai putin expusa la coruptie.

Inovaţia constă din crearea, dezvoltarea şi distribuirea unei tehnologii (sau a unei practici), care este nouă pentru societatea respectivă. Pentru a se putea materializa, inovaţia are nevoie de:

• un climat favorabil pentru antreprenori, scutiţi de obstacolele birocratice, legale, etc.,
• ii) interacţiunile corespunzătoare dintre lumea locală de afaceri şi diferitele surse de cunoştinţe. Aceste surse de cunoştinţe includ sediile “clasice”, cum ar fi laboratoarele universitare sau publice, precum şi utilizatorii, mediile industriale, comunităţile autohtone, etc. Sistemele inovatoare sunt alcătuite din interacţiunea dintre aceşti participanţi diferiţi, iar ei sunt mai mult sau mai puţin complecşi şi sofisticaţi, depinzând de nivelul de dezvoltare. Pe măsură ce o economie se dezvoltă, rolul pe care îl joacă posibilităţile de cercetare tinde să crească într-o manieră naturală, în timp ce inovaţia în ţările cu venituri reduse depinde mult de tehnologia străină şi de adaptarea sa la contextele locale.

În ţările în curs de dezvoltare, sistemele inovatoare nu se formează uşor datorită faptului că guvernele, coruptia, grupurile de interese şi organizaţiile implicate nu sunt foarte interesate să coopereze, fiind preocupate mult mai mult de pastrarea status quo-uluii, de  problemele de subzistenţă zilnică şi de apărarea intereselor investite, dar şi datorită faptului că nu deţin cultura tehnică necesară, acest lucru afectând comunicarea şi schimburile de informaţii. De aceea, politicile inovatoare din ţările în curs de dezvoltare trebuie, în primul rând, să se confrunte cu crearea unei culturi tehnice adecvate şi cu stabilirea stimulentele care să sporească cooperarea şi antreprenoriatul. Acest proces începe, deseori, cu proiecte demonstrative, care au ca scop crearea încrederii în cadrul societăţilor implicate şi în rândul factorilor cheie, precum şi facilitarea reformelor. Este un proces de lungă durată şi, în general, obţinerea unor rezultate, cum ar fi locuri de muncă, belşug, etc. durează aproximativ un deceniu.

Este o concepţie greşită des întâlnită faptul că economia cunoaşterii înseamnă doar tehnologie de vârf.  În schimb, o întrebare mult mai importantă este cum foloseşte o economie cunoştinţele adecvate pentru a-şi îmbunătăţi productivitatea şi pentru a-şi ridica nivelul de trai. Crearea de noi cunoştinţe poate fi importantă în toate situaţiile – nu este vorba doar de descoperirile ştiinţifice deosebite, ci mai ales şi de cele mai multe ori despre noile idei simple despre modul în care se pot face lucrurile simple puţin mai bune, de exemplu, metodele de rotaţie a culturilor sau tehnicile de piscicultură.  Transferul de cunoştinţe din alte părţi este, întotdeauna, o opţiune de care ţările în curs de dezvoltare pot beneficia, învăţând din experienţa altora şi aplicând cunoştinţele acolo unde acestea pot ajuta cel mai mult.  Elementul care ajută cel mai mult la realizarea acestora este educaţia care încurajează învăţarea şi cercetarea amănunţită a noilor cunoştinţe, oferind mecanismele pentru schimbul de cunoştinţe şi  reducerea costurilor aferente tranzacţiilor asociate comunicării şi schimbului de cunoştinţe.

In cartea  “Cunoaştere şi dezvoltare: O abordare încrucişată”, ai cărei autori sunt Derek H. C. Chen şi Carl J. Dahlman, examinează o gamă foarte largă de factori ai cunoşterii care influenteaza dezvoltarea economică pe termen lung. Sunt folosite pentru analiza instrumente matematice avansate. Studiul se refera la 92 de ţări în perioada 1960 – 2000. Autorii consideră că stocul de capital uman, nivelul inovaţiilor interne şi adaptarea la tehnologie, precum şi nivelul de informatizare şi infrastructura tehnologiilor de comunicaţii au toate efecte semnificative din punct de vedere statistic asupra creşterii economice pe termen lung. În particular, în ce priveşte efectele creşterii valorii  capitalului uman, ei consideră că o creştere de 20 de procente în anii medii de şcolarizare a populaţiei tinde să ducă la creşterea indicelui economic mediu anual cu 0,15 procente.  Din punct de vedere al inovaţiei, ei sunt de părere că o creştere de 20 de procente a indicelui anual de brevete acordate de Oficul National SUA pentru patente si marci, poate fi asociată cu o creştere de 3,8 procente în profiturile economice anuale.  În cele din urmă, au calculat ca atunci când infrastructura IT&C  creste cu 20 de procente,  indicele economic anual tinde să crească cu 0,11 procente.

Cu siguranţă ţările în curs de dezvoltare pot învăţa de la ţările dezvoltate, la fel cum ţările dezvoltate învaţă una de la alta.  Ţările în curs de dezvoltare pot vedea modul în care au procedat alţii înaintea lor, pot învăţa atât lecţiile legate de succese, cât şi cele cu privire la eşecuri şi, dacă pot aplica aceste lecţii, pot “realiza salturi cuantice” în rezultatele pe care le obţin, cu alte cuvinte, folosind cunoştinţele şi experienţa altora, cumulate cu propriile lor cunoştinţe obţinute din situaţiile locale, este posibil ca o economie să înregistreze progrese deosebit de mari. De exemplu, ţările în curs de dezvoltare pot învăţa din procesul de implementare. De exemplu, una dintre cheile tranziţiei Finlandei către o economie a cunoaşterii, încununată de succes, a fost implmentarea de măsuri aprobate de majoritate şi acţiuni colective înainte de a demara reforme majore.

Totuşi, este important să subliniem faptul că lecţiile învăţate de la ţările dezvoltate trebuie să fie particularizate într-o manieră adecvată astfel încât ţările în curs de dezvoltare să preia elemente corespunzătoare.

Trebuie sa facem o distinctie intre  Societatea informatizată care se bazează pe informaţii, si Societatea cunoasterii care se bazeaza pe cunoştinţe.  “Societatea informatizată” este, de asemenea, legată de contextul mai larg al societăţii ca întreg, spre deosebire de “economia cunoaşterii”, care este mai restrânsă şi concentrată pe cunoştinţe aplicate pentru uzul economic

Conceptul de e-readiness este legat de infrastructura tehnologiei comunicaţiilor şi informaţiilor fizice şi nivelul de calificare a populaţiei pentru a utiliza această infrastructură.  Conceptul de k-readiness trece dincolo de acest nivel, pentru a include alte sisteme, cum ar fi educaţia, învăţământul profesional variat, cercetarea în afaceri şi inovaţiile. K-readiness se referă la capacitatea unei ţări de a crea, accesa, împărtăşi şi aplica cunoştinţele într-un număr mare de sectoare, chiar dacă implică sau nu utilizarea e-tehnologii.

Metodologia de evaluare a cunoştinţelor, dezvoltata de Programul Cunoaştere pentru Dezvoltare, din cadrul Institutului Băncii Mondiale, ilustrează modul în care se poate determina nivelul de pregătire a unei ţări pentru economia cunoaşterii.

O explicatie simplista ar fi că economia cunoaşterii defineşte procesul prin care o ţară (tabloul de ansamblu, la scară macroeconomică) preia cunoştinţele şi le transformă în factor ice crestere  economice şi creştere a nivelului de trai.

Guvernele din multe tari, inclusiv al Romaniei, nu promoveaza si nu incurajeaza  economia cunoasterii dintr-un motiv foarte simplu. Pentru ca inseamna o populatie educata, cu capacitati de comunicare crescute, creativa, cu nivel de bunastare crescut  …  adica mai putin manipulabila. Insemna deasemenea o economie mai putin expusa la coruptie.

Cunoaşterea şi utilizarea  Cunoaşterii a fost, întotdeauna, o componentă decisivă a succesului economic. Totuşi, în ultima perioadă s-a putut observa creşterea accentuata a importanţei sale. Am fost martorii globalizării rapide a activităţii economice, am observat creşterile incredibile în ceea ce priveşte rezultatele obţinute de ştiinţă şi tehnologie, precum şi creşterea masivă a importanţei a reţelelor şi conectării – toate produse de cunoştinţe şi utilizarea lor.

De fapt, în această economie care se dezvoltă, cunoaşterea a devenit cheia competiţiei şi succesului economic: ea a adăugat o valoare deosebită producţiei economice prin creşterea productivităţii, dar şi prin folosirea noilor  tehnologii şi noilor idei – ambele sub formă de invenţii şi, de asemenea, prin noi aplicaţii ale cunoştinţelor deja existente – ceea ce a dus la apariţia unor modificări revoluţionare în toate sectoarele şi pe toate pieţele.

Pe scurt, Economia Cunoaşterii este o economie care creează, propagă şi face uz de cunoştinţe, toate acestea pentru a spori creşterea lor şi competitivitatea. Contrar unor păreri, nu este vorba neapărat de tehnologie avansată sau tehnologia informaţiei; de exemplu, aplicarea noilor tehnici în agricultura cotidiană ar putea duce la o creştere semnificativă a câştigurilor, aşa cum utilizarea serviciilor de informaţii şi a logisticii pot permite sectoarelor meşteşugurilor tradiţionale să deservească pieţe mult mai întinse decât înainte, sau putem da exemplul aplicării tehnologiilor şi practicilor de mediu care permit ca “Revoluţia verde” să aibă loc în ţările în curs de dezvoltare. Acestea reprezintă exemple ale economiei cunoaşterii în plină acţiune.

Banca Mondială a creat următorul cadru pentru a ajuta ţările să realizeze strategii pentru tranziţia lor către o economie a cunoaşterii.

• Un regim economic şi instituţional care să ofere stimulente pentru utilizarea eficientă a noilor cunoştinţe şi a celor deja existente şi pentru înflorirea antreprenoriatului.
• O populaţie educată şi calificată, care să creeze, să împărtăşească şi să folosească bine cunoştinţele.
• O infrastructură de informaţii dinamice, care să faciliteze comunicarea efectivă, propagarea şi prelucrarea informaţiilor.
• Un sistem inovator şi eficient de firme, centre de cercetare, universităţi, consultanţi şi alte organizaţii, care să pătrundă în fondul crescând de cunoştinţe globale, pe care să îl asimileze şi să îl adapteze nevoilor locale, precum şi să creeze noi tehnologii.

Regimul stimulativ descrie cadrul în care funcţionează societatea şi economia, cu alte cuvinte ‘regulile jocului’ (atât la nivel oficial, cât şi la nivel neoficial).  În contextul economiei cunoaşterii, întrebarea cheie este dacă “regimul economic stimulativ oferă un context care încurajează şi stimulează crearea, distribuirea şi aplicarea tuturor tipurilor de cunoştinţe.”  De exemplu, asigură acesta faptul că accesul la finanţare nu este un obstacol în calea inovaţiei? Încurajează el un nivel corect de educaţie şi pregătire pentru a satisface nevoile economiei şi societăţii?  Există o legislatie suficientă şi drepturile adecvate de proprietate intelectuală care să asigure neîngrădirea creativităţii?

Educaţia este elementul permisiv fundamental al economiei cunoaşterii.  Persoanele cu educaţie şi calificare corespunzătoare reprezintă cheia procesului de creare, împărtăşire, propagare şi utilizare, într-o manieră eficientă, a cunoştinţelor.  Economia cunoaşterii necesită un sistem educaţional care să fie flexibil – pornind de la educaţia primară, care oferă baza pentru procesul de învăţare, până la educaţia liceală şi universitară, care dezvoltă deprinderile esenţiale, inclusiv cele tehnice, care încurajează gândirea creativă şi critică, esenţială pentru rezolvarea problemelor şi inovaţie, pentru ajungerea la un sistem de învăţare permanentă.

Un sistem de învăţare permanentă este un sistem care include un proces de învăţare pe durata întregii vieţi (din copilărie până la sfarsitul vietii) şi include pregătirea oficială (în şcoli, instituţii de pregătire, universităţi); învăţământul neoficial (calificare la locul de muncă şi la domiciliu), dar şi învăţământul familiar (deprinderi învăţate de la membrii familiei sau oamenii din comunitate).  Elementele fundamentale ale unui asemenea sistem sunt înţelegerea, noile deprinderi de bază (care acţionează autonom, folosind, într-o manieră interactivă, uneltele şi funcţionând în grupuri sociale eterogene), căi multiple şi furnizori diverşi.

Guvernele din multe tari, inclusiv al Romaniei, nu promoveaza si nu incurajeaza  economia cunoasterii dintr-un motiv foarte simplu. Pentru ca inseamna o populatie educata, cu capacitati de comunicare crescute, creativa, cu nivel de bunastare crescut  …  adica mai putin manipulabila.

Cât de liber este un om care muceşte cinstit, dar care nu mai rămâne nici măcar cu câţiva lei în buzunar înainte de salariu? Ce alegeri poate el să facă?

Are libertate de mişcare, însă unde să se ducă atâta vreme cât nu-i rămân bani nici pentru un drum la 100 de kilometri de casă? Are acces liber la serviciile sanitare, dar este oare liber să aleagă acele servicii sanitare de calitate de care are nevoie?

Copiii lui au dreptul neîngrădit la educaţie, dar este el liber să aleagă o şcoală bună, care le-ar da cu adevărat o şansă în viitor? I se cuvin condiţii decente de muncă, dar are de unde să aleagă un job în care să fie tratat în mod corect?

Are libertate de exprimare, dar şi-o poate exercita în faţa unui şef de tură de la singura fabrică din oraş de care depinde traiul de astăzi şi de mâine al familiei lui?

Sărăcia îi răpeşte atât de mult din libertate, îl privează de atât de multe drepturi elementare, încât te întrebi, uneori, unde au dispărut atâţia ani de evoluţie socială.

Fireşte că există nenumărate exemple de oameni care au găsit, de-a lungul istoriei, în sărăcie un sens şi o cale spre mântuire. Însă de ce ar trebui cineva, născut să fie un om al lumii, să se transforme într-un ascet, într-un campion al spiritului, într-un atlet al renunţării? Sau de ce ar trebui să devină un soi de erou, care e nevoit să se dea peste cap, să-şi lase baltă casa şi să se ducă la mii de kilometri depărtare, să muncească până la epuizare pentru a-şi asigura un trai decent?

De fiecare data când văd cum un puternic al României e condamnat pentru corupţie şi alte asemenea fapte lipsite de cinste mă gândesc la el nu ca la un om care a luat nişte bani ce nu i se cuveneau, ci ca la unul care le-a răpit semenilor săi libertatea. Odată ce anii de puşcărie au trecut, puternicul revine în lumina reflectoarelor şi reuşeşte chiar să se bucure de respect, respect de care victimele sale nu au avut parte, deşi nu de puţine ori l-ar fi meritat cu prisosinţă.

Uneori pentru că s-au luptat pentru libertatea lor şi a familiilor lor cu o forţă şi o hotărâre demne de un gladiator în arenă. Alteori pentru că au găsit un soi de libertate interioară care îi face să treacă cu capul sus prin lume, în ciuda tuturor greutăţilor. Pentru că au avut, pur şi simplu, putere să îndure şi să treacă prin atâtea şi atâtea. Sau pentru că îşi cresc frumos copiii, chiar dacă trebuie să mute în fiecare zi munţii din loc pentru asta.

Ce mi se pare însă extrem de trist şi de nedrept este că mulţi dintre cetăţenii României de astăzi trebuie să aibă în alcătuirea lor interioară ceva de sfinţi ca să poată trăi ca nişte oameni.

Noua paradigmă a dezvoltării economice si sociale este societatea bazată pe cunoaştere.  In secolul 21, cunoaşterea devine componenta numărul unu a dezvoltării economice.  Astăzi,  lumea intră într-o eră numită Economia cunoasterii, cu o componenta fundamentala, componenta informationala, sustinuta si alimentata de computere si internet.

Economişti, matematicieni, informaticieni, sociologi, psihologici, fizicieni, geneticieni etc. caută să adapteze teoriile clasice unor viziuni revoluţionare legate de dinamica interacţiunilor umane, restructurarea teoriei reţelelor sociale, a teoriei echilibrulului general, a teoriilor cognitive, simularea numerică, teoria haosului etc.

Economia bazată pe cunoaştere reprezintă un concept relativ nou (Peter Drucker, 1994), un nou mod de abordare a economiei.  Este un concept care abia acum are conditiile si potentialitatea create pentru a se dezvolta. Mediul care face posibila economia cunoasterii este dat de dezvoltarea extraordinara a computerelor, internetului, platformelor de comunicare si socializare, capacitatile de stocare, prelucrare si transmitere a informatiei.

Este un concept care, preluat si implementat rapid, poate ajuta România să evolueze cu o dinamica accentuata şi chiar sa ajungă din urmă naţiunile dezvoltate, investitiile fiind minime si multiplicabile. Această nouă economie este o cale de acces, pe care  Joseph E. Stiglitz  laureat al Premiului Nobel în Economie în 2001, o consideră ca având o „şansă mai  mare pentru o creştere economică democratică şi susţinută ce va aduce, în viitorul apropiat, prosperitate şi dreptate socială”.  Marile economii ale lumii au fost dirijate si au intrat deja in acest proces, care este o schimbare de tip „cuantic” si care va aseza pionierii in pozitii avantajate, cheie.

Economia bazată pe cunoaştere este principalul pilon al societăţii cunoaşterii. Conceptele cunoaşterii, ale evoluţiei,  ale interacţiunii şi instituţiilor ar trebui luate în considerare într-o viziune globală. Cunoaşterea alături de informaţie reprezintă principalele forţe ale economiei moderne.

Economia  bazată pe cunoaştere este singurul mecanism care poate declansa o creştere economică rapidă în România. În societatea secolului 21, valoarea nu este reprezentată de bunurile tangibile, ci de cele intangibile cum ar fi capitalul uman.

Investiţiile în capitalul uman, în educaţie, în cercetare şi dezvoltare conferă externalităţi pozitive avand curbe de crestere cu panta mare.

Ea este o economie bazată pe cunoştinţe şi idei, în care factorul cheie al prosperităţii şi creării de locuri de muncă îl  constituie gradul de implementare a ideilor, inovaţiei şi tehnologiei în toate sectoarele economiei. Fără dezvoltarea acestei economii, ţările vor stagna mult în dezvoltarea lor economică neavând posibilitatea de a concura pe plan internaţional. Iată de ce economia cunoaşterii joacă un rol tot mai important în dezvoltarea calitativă a ţărilor.

Pentru fiecare ţară în parte trebuie să fie clar stipulate nu numai avantajele, dar şi condiţiile necesare pentru dezvoltarea noii societăţi, în care locul principal va fi nu pur şi simplu atragerea investiţiilor.  Investiţiile trebuie să se concentreze în vederea nu doar acumulării cunoştinţelor, ci în scopul eficientizării acestora prin sporirea capacităţilor inovative şi ca rezultat competitivităţii ţării pe plan mondial.

Principalii piloni pe care se bazează economia bazată pe cunoaştere sunt:

• inovaţiile tehnologice şi cheltuielile de cercetare – dezvoltare – care asigura mărirea vitezei de creştere economică, şi nu numai o modificare de stare (nivel);
• învăţarea din experienta si practică şi difuzarea rapida si corecta a cunoştinţelor – care elimina tendinţa spre randamente descrescătoare;
• acumularea capitalului – care genereaza externalităţi tehnologice pozitive;
• ameliorarea educaţiei şi a formării profesionale – prin care se genereaza creşterea productivităţii muncii, ca motor al unei creşteri economice sustenabile.
• regimul economic şi instituţional, care sa încurajează utilizarea tot mai eficientă a resurselor şi accelerarea creării noilor produse;
• infrastructura de prelucrare şi transmitere a informaţiei, aflată în dezvoltare dinamică.