Toate articolele scrise de armeanu

Miracolul iscusintei


Miracolul iscusinței

Sunt un mare susținător al educației, activității, muncii și disciplinei. Permiteți-mi să adăugați un alt cuvânt cheie la ecuația muncii, iscusința. Da, muncă iscusită.

Avem nevoie de abilități pentru a ajuta la construirea viselor personale și ale  familiei, avem nevoie de abilități de a porni un proiect și să-l facem de succes. Avem nevoie de competențe pentru a construi acțiuni pentru viitor. Avem nevoie de abilități de toate felurile.

Un exemplu: limbaj iscusit. Ar trebui să fii preocupat întotdeauna de îmbunătățirea limbajului și comunicării.  Dacă vorbești cu familia cu iscusință , îi poți ține pe toți împreună, dacă vorbești cu pricepere cu copiii tăi, îi poți ajuta să-și construiască visuri pentru viitor. Nu poți fi neglijent în limbaj – costă prea mult. Ce se întâmplă dacă ai vrut să spui, “Ce te frământă?” și în schimb ai spus, “Ce e în neregulă cu tine?” E o greșeală prea mare. Și sigur, poate că ai făcut greșeala asta acum 10 ani, dar acum nu o mai faci.

Abilitățile înmulțesc eficienta muncii de două, cinci, 10, 50, 100 de ori. Poți tăia un copac cu un ciocan, dar durează cam 30 de zile. Asta se numește muncă grea. Dar dacă schimbi ciocanul cu un topor, poți tăia copacul în aproximativ 30 de minute. Cu un fierăstrău o faci în doua minute. Care e diferența în 30 de zile și 2 de minute? Abilitățile – abilitățile fac diferența.

Așa că faceți tot ce puteți pentru a va îmbunătății abilitățile. Cum? Prin educație, experiență și perseverență. Dar, de asemenea, străduiți-vă să faceți tot ce faceți mai bine. Și veți descoperi că munca combinată cu abilitățile vor începe să producă miracole – miracole cu banii voștri, miracole cu familia voastră , miracole cu sănătatea voastră și miracole în fiecare parte a vieții voastre.


Educatia ca magie

Educația ca magie

Chiar în acest moment, o profesoară în devenire lucrează la o lucrare de 40 de pagini bazată pe o teorie educațională veche, creată de un profesor demult decedat, şi se întreabă cum ceea ce face ea în acest moment are legătură cu ceea ce vrea de la viaţă, şi anume să devină profesor, să schimbe vieţi şi să răspândească magie. Chiar în acest moment, un aspirant la funcţia de profesor, într-o facultate, se uită la un profesor care balmăjeşte ceva despre angajament, în cel mai plictisitor mod posibil. Chiar în acest moment, o profesoară în primul său an de predare, parcurge planuri de lecţie acasă încercând să dea sens standardelor, să îşi dea seama cum să evalueze corespunzător elevii, în timp ce îşi repetă iar şi iar “Nu zâmbi până în Noiembrie” pentru ca asta a fost învăţată în cadrul programului de formare.

Chiar în acest moment, un elev încearcă să găsească o metodă prin care să îşi convingă părinţii că se simte foarte, foarte rău şi nu poate merge mâine la şcoală. Pe de altă parte, chiar în acest moment există profesori minunaţi care oferă informaţii pe care le împărtăşesc într-un mod minunat elevilor și studenţilor captivaţi aşteptând ca o picătură de sudoare să cadă de pe faţa acestei persoane ca ei să absoarbă toate acele cunoştinţe. Chiar în acest moment, o persoană are atenţia întregii audienţe, o persoană care ţese o poveste despre o lume, pe care cei care o ascultă nu şi-au imaginat-o sau nu au văzut-o până acum, dar pe care, dacă închid ochii şi-o pot imagina, pentru că povestea e atât de convingătoare. Chiar în acest moment, cineva spune unei audienţe să ridice mânile şi să stea aşa până li se va spune “Lăsaţi mâinile jos.” Chiar acum. Ce diversitate.

Educaţia profesorilor, le oferă doar teorie după teorie, vorbeşte despre standarde şi metode.  Dar acestea nu au nimic de-a face cu abilităţile necesare, cu magia de care ai nevoie de a captiva o audienţă, de a captiva un copil, un  student? Astfel, susţin restructurea educaţiei profesorilor. Putem să ne axăm pe conţinut, şi nu ar fi o problemă, şi putem să ne axăm pe teorie, şi nici asta n-ar fi o problemă, dar conţinutul şi teoria în absenţa magiei, a predării, şi a învăţării, nu înseamnă nimic.

Oamenii spun adesea: „ Ei bine, magia e doar magie.” Sunt profesori care, în ciuda tuturor greutăţilor, au aceste abilităţi, merg în şcoli şi captivează audienţa, iar directorul și inspectorul spun: “Uau, e atât de priceput, aş vrea ca toţi profesorii să fie la fel.” Şi când încearcă să-l descrie, sunt incapabili să descrie fenomenul și spun doar „Are ceva magic.”

Dar aceasta magie poate fi predată. Magia poate fi predată.  Cum poate fi predată? Îngăduind și stimulând profesorii să meargă în acele locuri unde se întâmplă. Dacă vreţi să deveniţi profesor adevarat, trebuie să depăşiţi limitele șsolii și ale universităţii, să va duceţi în suburbii, în sate și comune. Trebuie să mergeţi la frizerie,  biserica, la antrenamentele sportivilor să îi vedeţi pe acei oameni magici, care au puterea de a se implica, de a motiva, de a capta atenția şi să vă luaţi notiţe.  Mergeti la concerte, la teatru. Vedeti cum se mişcă cei de pe scena, şi cum gesticulează, analizati modul în care se merge pe scenă, fiti atenti la metaforele şi analogiile folosite, şi asa începeti să învatati acele lucruri mici, dar care dacă le practicati des, ajung să fie cheia magiei. Astfel poti  învaţa că dacă doar te uiţi la un elev sau student, şi ridici puţin din sprânceană, nu mai trebuie să spui nimic, ştiu deja că asta înseamnă că vrei mai mult.

Dacă am putea transforma educaţia profesorilor, pentru a-i învăța cum să creeze magia, atunci bum! Putem reînvia clasele, putem reaprinde imaginaţia şi putem schimba educaţia.

Activul de 100 de ore

Activul de 100 de ore

Suntem cu toții atât de ocupați să ne facem treaba încât uneori nu reușim să construim o abilitate care merită să fie deținută.

Dacă investești 100 de ore într-o abilitate anume, este foarte posibil să o dobândești. Dacă ai putea învăța să faci un instrument mai bun decât colegii tăi, sau să organizezi mai bine o bază de date de înaltă performanță, să poți vedea nuanțele dintr-un sector de criptografie, să poți să construiești un site bunde WordPress sau să înțelegi cu adevărat evoluția carierei unui scriitor special, atunci ai avea ceva de valoare. Ceva ce oricine care se concentrează suficient și  investește 100 de ore a putea avea acea abilitate, dar puțini vor alege să se angajeze să o obțină.

Dacă adunăm la un loc câteva dintre acestea, sau săpăm ceva mai adânc până dezvoltăm un activ de 1000 de ore, atunci aveți cu adevărat o abilitate specială.

Există o presiune uriașă pentru a rămâne în zona mediocră, dar și o mulțime de beneficii, dacă ați investi timp și efort pentru a ieși din ea.

Douăzeci de ore pe săptămână timp de un an și puteți ști ceva care vă va pune într-o nouă categorie de performeri.  Accesul la cunoaștere nu este dificil dacă există o dorință reală de a învăța.

Iata o idee buna

Iată o idee bună. Ce faci cu ea?

In fiecare zi oamenii au în jur de 60.000 de gânduri. De aici rezultă și multe idei. Sunt sigur că fiecare om a avut perioade în care roiuri întregi de idei i-au invadat mintea. Tendința noastră naturală este de a ierarhiza ideile pe care le avem după diferite criterii. Unele idei le consideram bune, pe altele mai slabe și despre altele credem că sunt cu adevărat geniale.

Nu există argumente mentale care stau în picioare când vine vorba de o idee. Nu poți valida o idee doar logic. Nu exista “n-are cum să nu meargă” când vine vorba despre o idee. Exista doar testul realității. Singurul mod prin care poți valida o idee este să o pui în practică. Să o testezi. Să o aduci în concret.

Ai găsit o idee bună. Și apoi ce se întâmplă? Ce faci după această constatare logică?

Repetă aceste două întrebări de 100 de ori. Pentru că după fiecare idee bună, există cel puțin 100 de pași de iterație, învățare, ajustare, adaptare, inovare și efort.

Începând cu o idee greșită  pierzi o grămadă de energie și de timp. Dar să nu te angajezi sa parcurgi cei 100 de pași, înseamnă că pierzi o idee bună care poate te-ar fi făcut să câștigi energie, motivație, efort, timp și stil de viață.

Punem prea multă presiune pe efortul de a fi perfecți în lucruri mărunte, iar asta ne distrage atenția de la faptul că diferența v-a fi făcută de sutele de pași de după idee. Aproape fiecare organizație pe care o știți este construită în jurul unei idei care probabil nu a fost nici originală, nici perfectă.

Efortul, investiția și evoluția au făcut diferența.

Poți spune despre o idee că este excelentă, bună, genială sau slabă doar după ce ideea a fost pusă în practică, iar rezultatele confirmă încadrarea respectivei idei.

O idee poate fi semi validată și prin sondaje de opinie sau studii de piață, mai ales dacă implementarea necesită o investiție mare. Însă rezoluția finală privind validitatea si valoarea unei idei poate fi formulată doar după implementarea ideii respective.

Restul argumentelor și mai ales discuțiile nesfârșite despre idei reprezintă pierdere de timp și energie consumata în zadar.

Spor la treaba și să auzim numai de bine!

Geniul sau constientizarea ignorantei este inceputul intelepciunii

Geniul sau conştientizarea ignorantei este inceputul intelepciunii.

Să pui totul sub semnul întrebării. Să examinezi cu raţiune. Să verifici supoziţia din spatele unui lucru, apoi să separi supoziţiile şi să pui la îndoială şi întrebările taleConştientizarea ignoranţei este începutul înţelepciunii. Dar unde incepe geniul?

Originea presupusă a termenului geniu provine de pe teritoriul franco-german, unde au din latină termenul ingenium sau talent înăscut. În perioada renașterii, geniul era considerat izvorul creativității și al inspirației.

Kant defineste geniul ca fiind dispoziţia înnăscută a spiritului uman prin care natura dă artei regulile sale.

Petre Tutea spune ca geniul e relief, noutate, invenţie, creare de epocă şi stil. Omul genial nu e neapărat un înţelept, ci un suprainteligent. Geniile sunt originale, în măsura în care originalitatea e posibilă.

În mod tradiţional, numim „geniu” o anumită facultate pe care n-o înţelegem prea bine. Dacă sunt întrebaţi ce înseamnă „geniul”, oamenii tind să răspundă că nu este vorba doar de intelect sau de emoţie, ci, de o suprapunere a acestora. De altfel  numeroşi filosofi, savanţi, poeţi, prozatori, pictori şi muzicieni  recunosc că nu-şi dau prea bine seama cum le vin ideile.

Socrate a făcut un adevărat personaj din vocea sa lăuntrică şi l-a numit daimonul său,  cel despre care spunea că îl susţine şi-l îndrumă, păstrându-i starea de seninătate sufletească până în clipele de pe urmă, când a trebuit să-şi bea cupa cu otravă. Nu vreau să spun că filosofia sa izvorăşte numai din această voce lăuntrică, ci doar că el s-a aflat sub influenţa supraconştientului. Descriindu-l în cuvântul său rostit în faţa celor cinci sute unu judecători, Socrate a spus: Ceva divin, de natură spirituală, se pogoară asupra mea, ca un fel de glas pe care îl aud  şi atunci când apare, mă opreşte întotdeauna de la ceea ce mă gândesc să fac, dar niciodată nu mă îndeamnă să acţionez.

Ce îl deosebea cu adevărat pe Socrate de alţii erau vocile: vocea daimonului său personal şi propria lui voce, care punea totul sub semnul întrebării.  Umbla desculţ, cu o mantie veche şi murdară pe el. Ar fi putut să-şi câştige existenţa ca profesor, dar a refuzat întotdeauna să ia bani în schimbul învăţăturilor sale. Se spunea că la piaţă nu-l preocupa cât costă produsele sau cum avea să facă rost de bani ca să le plătească, ci făcea liste cu toate lucrurile de care nu avea nevoie sau pe care nu şi le dorea. Susţin că e divin să nu ai nevoie de nimic”, spunea el, „şi cu cat mai puţin are nevoie un om, cu atât mai mult se apropie de divinitate.”

Oricum, aşa cum zicea soţia lui, nu reuşea să-i asigure familiei un trai decent. Nevasta îl bătea mereu la cap. Intr-o zi, furia şi frustrarea ei au răbufnit şi i-a vărsat o oală de noapte în cap.

Atenienii îl priveau ca pe „un om slab”, cum i-am spune noi astăzi. Vocea daimonică era una interioară. Nimeni n-o auzea în afară de el. Se trezea pe nepusă masă.

Socrate credea că este bine să ştii că, dacă un om, confruntat cu o alegere, ştie cum e mai bine să procedeze, cunoaşte toate implicaţiile şi tot binele ce va rezulta din alegerea lui, atunci, el nu va fi în stare să aleagă o cale rea, bineînţeles, pentru Socrate, cunoaşterea însemna virtute.

Incerca să-şi dea seama cum ar trebui să trăiască. Fericirea, susţinea el, nu vine din bogăţie şi putere, ci din a şti ce e bine pentru tine, pentru sufletul tău. Oracolul din Delfi dădea sfatul „Cunoaşte-te pe tine însuţi” şi Socrate încerca să explice raţional, logic, sensul acestor cuvinte.

Schopenhauer nota că: ideile mele filosofice au luat naştere înlăuntrul meu, fără intervenţia mea, în acele clipe când voinţa mea era ca şi adormită, iar mintea îmi era îndreptată spre o direcţie predeterminată.

Intrând acum pe o altă potecă, Blaga, în filosofia sa, duce o luptă grea cu nevoia de a depăşi logicul aşa cum a fost el modelat în cultura europeană. De aceea îşi începe sistemul filosofic cu o disertaţie despre Eonul dogmatic, în care caută să înlocuiască ceea ce s-a pierdut cândva în antichitate printr-o nouă gândire, pe care-o numeşte dogmatică, şi-şi încheie sistemul său filosofic cu o cunoaştere luciferică – purtătorul de lumină a creativităţii. O cunoaştere pe care o învesteşte ca trecând în domeniul iraţionalului, un iraţional care este, de fapt, o raţiune ce depăşeşte logicul acceptat, un iraţional a cărei sferă noţională îmbracă o nouă raţiune şi pe care logica „de şcoală” nu o poate urmări.V-aș întreba; cum se poate ca o cunoaştere să fie iraţională, acceptând ca sferă a noţiunii ceea ce nu are raţiune, când, pe de altă parte, Blaga construieşte pas cu pas raţionalitatea acestei cunoaşteri luciferice? Care cunoaştere nu este bine să poată fi oprită de nişte lanţuri logice ce nu se pot ridica la această înţelegere, la această înălţime. Este ăsta semn de genialitate?

Descriindu-şi senzaţiile încercate în momentul conturării ideilor sale sociologice, Rousseau declara că acestea îi veneau de la o sursă de inteligenţă din afara sa, care îl depăşea, astfel că: işi simţea capul cuprins de o amorţeală ameţitoare, asemănătoare stării de ebrietate.

William Blake spunea că îşi compunea poeziile: sub dicteu direct, câte treizeci de versuri deodată, fără vreun plan dinainte stabilit şi întrucâtva împotriva propriei mele voinţe.

Beethoven, care şi-a pierdut auzul, a „văzut”, într-o singură străfulgerare, o întreagă simfonie, pe care, apoi, a pus-o pe hârtie în şase săptămâni.  Mozart crea fără vreun efort conştient, manuscrisele sale nu necesitau vreo corectură şi, adesea, se dovedea în stare să compună în timp ce participa la conversaţia generală sau asista la un spectacol de operă.  Hoffman îşi descria munca în termenii următori: pentru a compune, mă duc şi mă aşez la pian. Închid ochii şi notez pe hârtie ceea ce mă aud pe mine însumi dictându-mi din afară.

Despre Wagner s-a spus că întreaga sa creaţie este expresia unei intuiţii fundamentale.

Din toate aceste fapte se poate trage concluzia că inspiraţia este sinonimă cu un mesaj al părţii noastre supraconştiente, care păstrează contactul cu o sferă mai vastă decât ceea ce poate cuprinde conştientul nostru. Sigur ţi s-a întâmplat ca, brusc, sa-ţi vina o idee, pentru ca apoi, după luni ori chiar ani de zile, să te reîntâlneşti cu ea, s-o regăseşti materializată şi să-ţi spui: „Păi asta e ideea mea!?”  Sigur că ţi s-a întâmplat, şi măcar datorită acestor experienţe, acceptă cu mintea deschisă faptul că dispui de un potenţial de o inepuizabilă bogăţie, care se manifestă sub forma ideilor şi a „geniului”; acceptă adevărul că te-ai născut ca să fii o fiinţă excepţională, capabilă de realizări excepţionale, cel puţin într-un anumit domeniu al vieţii.

Imaginează-ţi numai cum ar fi să-ţi poţi descătuşa această forţă. Si asta este posibil.

Succesul se afla dincolo de egoism

Succesul se afla dincolo de egoism

Ideal este ca orice acțiune făcută să fie benefică pentru întregul sistem, nu doar pentru o parte a sa.
Deși acesta este un obiectiv dificil, există o soluție relativ simplă. Ea este reprezentată de cele trei principii spirituale de bază ale dezvoltării personale: “iubire”, “conștiință” și “responsabilitate”.
Dacă munca de dezvoltare personală se orientează după aceste trei puncte de referință, în ultima instanță, se obțin rezultate pozitive pentru întregul proces.
Acest lucru a fost demonstrat de experiența de milenii a marilor tradiții spirituale din întreaga lume.

Competente, Virtuți, Caracter

Competente, Virtuți, Caracter

Tine numai de fiecare dintre noi  să deschidem drumurile care duc la asta. Dacă tu crezi că viața este împotriva ta, devii defensiv și închis și îți blochezi șansele de succes. Acest proces are explicații și de ordin fiziologic.

Chiar daca succesul te privește în față, s-ar putea să nu fii în stare să-l vezi pentru că atenția îți este îndreptată în alta parte. S-ar putea să ai impresia că n-ai acces la cursul firesc al vieții și să-l vezi ca pe o serie de zbateri.

Munca iți poate părea o pedeapsă, relațiile de cuplu o sursă de conflict și sănătatea te poate ocoli. Se întâmplă așa pentru că te-ai plasat singur, în mintea ta, în opoziție cu principiile naturale care iți pot aduce ceea ce vrei.

Nu trebuie să știi cum și de ce funcționează aceste  principii pentru a favoriza apariția succesului și bunăstării în viața ta. Trebuie doar să înveți să le folosești și să le folosești. La fel cum nu trebuie să știi cum funcționează în realitate un computer, electricitatea sau gravitația. Si totuși le poți folosi și te poți bucura de beneficiile lor.

Heraclit spunea că: «Există o singură înțelepciune: să recunoști inteligența care conduce totul.»  E vorba de acea inteligență care face corpurile noastre să funcționeze, pasările să zboare și  florile să crească, și care împlinește visurile și dorințele. Puterea sa de organizare e infinită, deci cu cât ești mai conectat la ea, cu atât ai mai mult acces la creativitatea nelimitată.  Prin conectarea conștientă la aceasta inteligență, relațiile, munca și viața voastră se vor transforma în bine.

Dacă reușești să-ți dezvolți anumite competențe, vei fi capabil să obții rezultate importante privind calitatea vieții.

Eficiența personală este  rezultanta compunerii competenței, virtuților  și caracterului.

Într-un fel sau altul, aproape toată literatura amintește că “timpul înseamnă viață”, dar,  majoritatea literaturii care ne învață cum să avem succes,  cât și cărțile despre time management,  reduc  ceea ce facem la ceea ce suntem, pierzând de fapt esența.

Înțelepciunea adunată de secole subliniază și confirmă importanța supremă atât a dezvoltării caracterului, a virtuților,  cât și a competențelor  în obținerea unei vieți de calitate.

Time managementul  trebuie văzut din perspectiva administrării, nu a leadershipului. Management-ul lucrează în interiorul paradigmei, în vreme ce leadershipul  creează noi paradigme.

Managementul lucrează în interiorul sistemului, iar leadershipul face sistemul.

Administrezi “lucruri”,  dar conduci persoane. Fundamental în stabilirea  priorităților din viață este să pui  leadershipul  înaintea administrării.

Sa înțelegi ca “Fac ceea ce trebuie ?” este mult mai important și  înainte de “Fac bine ce fac?”

Stresul Succesului

Stresul Succesului

Specialiştii atenţionează că stresul provocat de urmărirea și obţinerea succesului poate submina performanţa. Competiţia, concurența, susţinerea unui proiect important, efortul de menţinere într-o poziţie de top, termenele, critica,  sunt generatoare de stres şi pot risipi oportunități.

Explicația acestor fenomene este că, sub presiunea unor situaţii, creierul uman îşi poate epuiza o parte din puterea de creație și procesare, cunoscută şi ca „memorie de lucru”, esențială pentru susţinerea în bune condiţii a activităților de zi cu zi. Oamenii care îşi folosesc la un nivel superior „memoria de lucru”, pot deveni suprasolicitaţi când stresul îi copleşeşte şi îşi pierd puterea de a excela. Astfel, presiunea succesului poate acţiona ca o „intoxicare” şi este deosebit de periculoasă.

Pentru a preveni asemenea derapaje, cine aspira  la succes (dar nu numai) este bine să fie pregătit să  facă faţă provocărilor și stresului respectând câteva principii:

– să-şi stabilească cât mai clar  misiunea personală, alcătuită din obiective, scopuri, strategii, filosofie, etică și morală;
– să rămână focalizat dar și să armonizeze valorile, virtuțile și principiile sale cu acțiunea necesară obținerii succesului;
– să aibă mereu în minte o schiţă a nevoilor de bază pe care să nu le neglijeze în  exercitarea succesului;
– să înțeleagă că „mai mult” nu este un scop în sine;
– să proiecteze pe termen scurt obiective măsurabile pentru a-şi valida progresul;
– să folosească, investească și să îşi recompună energia pe baza misiunii personale;

– să includă și pe alții în proiectul și viața sa.

În plus, oamenii ar trebui să fie conştienţi că, de orice natură sau dimensiuni ar fi, succesul implică întotdeauna şi pierderi, și esec, și dezamăgiri, compromisuri sau sacrificii. Nu poate exista succes în stare pură, eterată, cum nu există, de regulă, nici eşec fără semințe și elemente de succes. De aceea, orice mare reuşită trebuie văzută ca un complex de experienţe cu aspecte atât pozitive cât şi negative.

Într-un fel sau altul, cu toţii suntem în căutarea succesului. Cursa spre obţinerea sa şi obtinerea propriu-zisă atrag, inevitabil, o stare de euforie şi împlinire. Este un lucru firesc şi aceste sentimente minunate nu trebuie înfrânate. Dar, pentru ca visul să nu se năruie înainte de vreme, este necesar să nu-ţi pierzi niciodată busola.

Să nu uiţi cine esti, cine ai fost înainte de succes şi să nu te temi de ce vei fi după ce acesta a pălit. Să nu uiţi de pasiunea care te-a mânat spre realizarea aspiraţiilor tale. Să nu uiţi de valorile și principiile care te-au propulsat şi de oamenii care te-au sprijinit.
Păstrarea controlului asupra acestor lucruri este, de altfel, o componentă definitorie a succesului autentic şi te va ajuta să te bucuri cu adevărat de glorie pe termen lung.

Valorile personale

Valorile personale

Valorile personale sunt un instrument puternic ce îți influențează viața chiar fără să știi.  Pentru cine caută succesul este esențial  să devină  conștient că ele există și  care sunt prioritare. Ele sunt standardele pe care fiecare și le definește  pentru a trăi conform lor și influențează adesea atitudinea și comportamentul nostru. Ele sunt cele care ne influențează deciziile de viață. Si tot ele ne conturează unicitatea și ne definesc autenticitatea și personalitatea.

Caracteristica cea mai importantă a valorilor personale este relevanța.

Valorile personale sunt acele standarde pe care ți le definești pentru a trai conform lor.  Procesul  de definire și redefinire este unul continuu și este influențat atât din interior cât și de mediul extern. Modul în care fiecare își definește valorile personale este unul propriu.  De exemplu, pentru o persoana „să nu furi” poate fi o valoare prioritara pe când pentru altcineva aceasta este una dintre cele 10 porunci creștine (de neîncălcat), iar pentru altcineva este ceva firesc pentru a putea „trai într-o societate evoluată”.  Dacă cei din grupul meu fură iar eu îmi doresc să nu fur și aceasta este valoarea mea prioritară, voi încerca să nu o încalc și să evoluez astfel, să trăiesc după alte standarde decât grupul meu. Dacă cei din jurul meu nu fură și acest lucru este de neconceput în cercul meu de cunoscuți, voi avea o altă valoare prioritară pentru că acest „standard” este deja ceva firesc. Cu alte cuvinte o valoare este o valoare personală (un standard de viață pentru mine) doar în condițiile în care este relevantă pentru mine.

Anticii acordau multă importanță valorilor și virtuților personale. La începutul anilor 1990 cercetătorii  au reînceput să le studieze utilizând tehnologiile moderne de investigație.  S-au făcut liste de sute de valori care mai de care mai interesante , dar au fost  studii care au dorit să afle cum funcționează teoretic și practic pentru fiecare persoană, pentru a putea crea instrumente care să ne ajute să ni le identificăm mai ușor.

Valorile personale se pot grupa în două categorii, valori  vecine și valori opuse. De exemplu, este foarte probabil ca o persoană pentru care contează mult „libertatea” să conteze și „vecina” și „curiozitatea” sau „creativitatea” și mai puțin probabil să conteze o valoare „opusă” precum „respectul pentru tradiție”.  Așadar e probabil să avem mai multe valori din aceeași categorie „la pachet” și mai puțin probabil să ne identificăm cu „antonimele” lor.

Deși valorile personale sunt subiective, ele sunt influențate de mediul exterior: de media, de oamenii-model care apar des la televizor, de reacția celor din jurul nostru la un anumit comportament.

De exemplu: când un profesor iți da nota 5 când tu erai de 8 (comportament), cu convingerea că așa te motivează să înveți mai mult, te poate face să crezi că oricât ai învăța nu vei obține niciodată o notă bună, poate chiar te face să crezi că ești incapabil și îți scade încrederea în tine (atitudine). O persoana care nu este încrezătoare în propriile forte este mai probabil să nu aibă o direcție clară în viață (valoare).

Valorile ne pot face să avem prejudecați.  De exemplu: dacă pentru tine „sentimentul de apartenența la un grup” este o valoare importantă, e posibil să nu ai prea multă îngăduința pentru o persoană care apreciază „solitudinea” și să pui etichete imaginare dar grele pe fruntea persoanei respective.

 

Valorile personale sunt un instrument puternic ce îți influențează viața chiar fără să știi.  Pentru cine caută succesul este esențial  să devină  conștient că ele există și  care sunt prioritare. Ele sunt standardele pe care fiecare și le definește  pentru a trăi conform lor și influențează adesea atitudinea și comportamentul nostru. Ele sunt cele care ne influențează deciziile de viață. Si tot ele ne conturează unicitatea și ne definesc autenticitatea și personalitatea.

Caracteristica cea mai importantă a valorilor personale este relevanța.

Valorile personale sunt acele standarde pe care ți le definești pentru a trai conform lor.  Procesul  de definire și redefinire este unul continuu și este influențat atât din interior cât și de mediul extern. Modul în care fiecare își definește valorile personale este unul propriu.  De exemplu, pentru o persoana „să nu furi” poate fi o valoare prioritara pe când pentru altcineva aceasta este una dintre cele 10 porunci creștine (de neîncălcat), iar pentru altcineva este ceva firesc pentru a putea „trai într-o societate evoluată”.  Dacă cei din grupul meu fură iar eu îmi doresc să nu fur și aceasta este valoarea mea prioritară, voi încerca să nu o încalc și să evoluez astfel, să trăiesc după alte standarde decât grupul meu. Dacă cei din jurul meu nu fură și acest lucru este de neconceput în cercul meu de cunoscuți, voi avea o altă valoare prioritară pentru că acest „standard” este deja ceva firesc. Cu alte cuvinte o valoare este o valoare personală (un standard de viață pentru mine) doar în condițiile în care este relevantă pentru mine.

Anticii acordau multă importanță valorilor și virtuților personale. La începutul anilor 1990 cercetătorii  au reînceput să le studieze utilizând tehnologiile moderne de investigație.  S-au făcut liste de sute de valori care mai de care mai interesante , dar au fost  studii care au dorit să afle cum funcționează teoretic și practic pentru fiecare persoană, pentru a putea crea instrumente care să ne ajute să ni le identificăm mai ușor.

Valorile personale se pot grupa în două categorii, valori  vecine și valori opuse. De exemplu, este foarte probabil ca o persoană pentru care contează mult „libertatea” să conteze și „vecina” și „curiozitatea” sau „creativitatea” și mai puțin probabil să conteze o valoare „opusă” precum „respectul pentru tradiție”.  Așadar e probabil să avem mai multe valori din aceeași categorie „la pachet” și mai puțin probabil să ne identificăm cu „antonimele” lor.

Deși valorile personale sunt subiective, ele sunt influențate de mediul exterior: de media, de oamenii-model care apar des la televizor, de reacția celor din jurul nostru la un anumit comportament.

De exemplu: când un profesor iți da nota 5 când tu erai de 8 (comportament), cu convingerea că așa te motivează să înveți mai mult, te poate face să crezi că oricât ai învăța nu vei obține niciodată o notă bună, poate chiar te face să crezi că ești incapabil și îți scade încrederea în tine (atitudine). O persoana care nu este încrezătoare în propriile forte este mai probabil să nu aibă o direcție clară în viață (valoare).

Valorile ne pot face să avem prejudecați.  De exemplu: dacă pentru tine „sentimentul de apartenența la un grup” este o valoare importantă, e posibil să nu ai prea multă îngăduința pentru o persoană care apreciază „solitudinea” și să pui etichete imaginare dar grele pe fruntea persoanei respective.

 

Lacomia nu e buna

Lăcomia nu e bună

Lăcomie, aviditate, cupiditate, dorință necumpătată de câștig, de avere, tendința de acaparare, insațiabilitate, voracitate, pleonexie, poftă pe care o are cineva de a mânca sau de a bea mult.

Bani, proprietăţi, faimă, salarii mari, familie. În opinia majorităţii oamenilor, acestea sunt unităţi de măsură ale succesului şi garanţia unui viitor sigur. Atât în ţările bogate, cât şi în cele sărace mulţi oameni urmăresc mai presus de orice să câştige bani şi să urce pe scara socială. Dar interesul faţă de lucrurile spirituale este în declin.

Discuția despre lăcomie merită să fie purtată. De ce suntem lacomi? De unde vine și ce este lăcomia? Vorbesc aici despre lăcomie în sens economic, adică dorința de a poseda cât mai multe bunuri materiale, unele chiar nefolositoare.

In toate timpurile s-a recunoscut farmecul, atracția pe care o are banul asupra omului  dar și faptul că îl împinge să devină lacom și zgârcit. Lăcomia lovește și bogații și săracii, pentru că izvorăște  nu din starea de fapt, ci din sentimentul omului. Aristotel ne invită să fim moderați față de bunurile exterioare, adică să le lăsăm să rămână niște instrumente, mijloace care să fie în slujba noastră, pentru a ne ajuta să trăim. Omul care își lipește inima de bunurile materiale făptuiește o mare nedreptate. Omul nedrept, necinstit este cel care dorește continuu să aibă tot mai mult, el își va irosi viața alergând și stând în compania bunurilor materiale. Când se roagă, cere aceste bunuri trecătoare și uită să ceară bunurile care sunt absolute și care sunt adevăratele bunuri pe care omul ar trebui sa le dobândească.

Lăcomia ruinează viața a milioane de persoane. Ea îi dezumanizează pe cei lacomi, iar victimelor acestora le provoacă durere și necaz. Probabil că în viață ați resimțit din plin efectele lăcomiei. Chiar și furtul obișnuit al mărfurilor expuse în magazine contribuie la creșterea prețurilor bunurilor cumpărate. Dacă veniturile voastre sunt mici, iar preturile lucrurilor necesare vieții de fiecare zi sunt atât de mari încât nu vi le puteți permite, sunteți și victima lăcomiei altcuiva.

Mai mult de jumătate din locuitorii planetei — peste 4 miliarde de oameni — încă mai au un salariu mai mic de 2 dolari pe zi. Pentru săracii acestei lumi divizate în două clase, săraci și bogați, există un teren fertil pentru deznădejde, mânie și frustrare. Această deznădejde este amplificată de faptul că mulți dintre cei bogați parcă nu au nici conștiință, nici compasiune față de starea maselor sărăcite și înfometate.

Nu este atitudine mai condamnată public decât lăcomia, dar mai îmbrățișată în plan personal. În plan individual, ca opțiune umană, cei mai mulți oameni se pronunță vehement împotriva lăcomiei, dar o practică insistent în viața de zi cu zi. Este o adâncă prefăcătorie aici, oamenii se pronunță împotriva lăcomiei, dar puși în fața vieții zilnice sunt lacomi fără să clipească.

Dacă studiem  modelele de abundență folosite de oameni, este ușor de  remarcat că cel mai apreciat și răspândit model este cel bazat  pe „lipsuri-lăcomie”. Comunitatea umană  trăiește și  acționează dominant în funcție de acest model.  Si asta de câteva mii de ani. Care sunt rezultatele? Cum putem explica acest lucru? Şi chiar mai important, ce putem face pentru a schimba mentalitatea de abundență bazată pe lăcomie, pentru a schimba  modul nostru de a fi.  Ce ar trebui să facem și  cum să facem pentru ca  valorile spirituale forte al umanității  să devină dominante?

Ideea modelului bazat pe „lipsuri-lăcomie”, ca un model de bază a lumii, a infectat și infectează în continuare, ca un virus toxic,  multe dintre cele mai importante domenii de interes uman. În zona de negociere și rezolvarea conflictelor, stabilește că soluția va implica oricum compromisuri, dominare și supunere. Idea că oricum cel mai tare îl va supune și exploata pe cel mai slab. În zona  economică, management și conducere duce la jocuri de tipul cineva va decide, cineva va conduce, cineva câștigă și ceilalți pierd, ostilitate, greve, munca ostilă, “câștig prin intimidare,” etc.

Personal și interpersonal,  semințele unor astfel de idei ca “strânge cureaua”, promovarea de  legi pentru a limita creșterea, suspiciunea că alții vor primi prea mult și nemeritat, resentimente atunci când altcineva “câștigă” sau reușește, competitivitatea împotriva colegilor pentru promoțiile lor, refuzul de a împărtăși ideile  noi, refuzul de a cita sau recomanda colegilor lucruri utile, lipsa de atitudine colegială, procese pentru rezolvarea conflictelor, etc.

După ce am mușcat din mărul cunoașterii binelui și răului, ne-am luat sarcina de a construi o lume proprie, pentru care starea de grație a unei morale depline este un țel de atins la limită. Nu suntem indiferenți la lux și oamenii pot fi lacomi indiferent de starea lor materială. Păcatul adunării de avuție cu orice preț este unul comun, de care scapă numai cei cu adevărat educați, personalitățile complexe, cu o viziune proprie, clară, asupra destinului lor. Oamenii comuni, obișnuiți, sunt lacomi aproape prin definiție.

Prețul extrem de ridicat pe care umanitatea și fiecare dintre noi îl plătim  pentru modelul bazat pe „lipsuri-lăcomie” include o serie de jocuri ale ego-ul, care pornesc de la „orice facem, facem pentru a obține un avantaj față de alții”, „oricum cineva câștigă și altcineva pierde”, ori aceasta stabilește antagonisme, mai degrabă decât co-operațiuni, impune atitudini critice  mai degrabă decât atitudini de susținere și cooperare.

Lăcomia este rea în ordinea considerațiilor de tip deontologic dar  este rea și prin consecințele pe care le aduce cu sine, atât asupra oamenilor ca indivizi, dar și prin efectele pe care le are asupra majorității celor care alcătuiesc o societate sau o comunitate?

În primul caz, cel deontologic, lăcomia este un fapt rău în sine însuși pentru că ea contrazice datoriile morale absolute și necondiționate: cele fără de care omul nu este om cu adevărat, nu este ființă morală deplină. Sunt concordante, în acest sens, și porunca a zecea din Decalog  și obligațiile formulate de stoici, de la cei vechi la cei noi (Seneca, Epictet, Marc Aurelian), dar și prescripțiile din Talmud, și cele din Evanghelii referitoare la lăcomie, ca defect periculos, ca rău ce trebuie să fie evitat, ca mare viciu sau ca păcat intolerabil. „Să nu râvnești la nimic din ceea ce este al aproapelui tău”, din porunca a zecea, trimite explicit la cupiditatea în sine, ca rău major, în accepțiunea monoteismului etic iudaic, după cum, în sapiențialele scrieri talmudice, lăcomia, alături de invidie, de orgoliu și de manie, sunt defecte omenești întru totul, fără niciun rest, detestabile în ele însele.

În cel de al doilea caz, lăcomia este evaluată ca fiind nu rea în sine, ci ca fiind imorală prin consecințele sale de neacceptat pentru cineva care alege rațional gândindu-se la principiul celei mai mari fericiri pentru cel mai mare număr de oameni. Raționamentul simplificat al acestei abordări ar suna cam așa: egoismul omului lacom are efecte asupra altor oameni, le produce acestora o suferință, o durere, prin urmare, aduce, prin atitudinea sa, nefericire celor mai mulți. Nu există, astfel, justificări din punctul de vedere al utilității pentru lăcomia excesivă, pentru spiritul hrăpăreț lipsit de orice limită sau măsură. Lăcomia este un păcat capital, pentru că manifestă o dorință dezordonată de a câștiga tot mai mult, fără o reală necesitate. Lăcomia este dorința exagerată de a obține și deține bunuri materiale și asta este baza tuturor păcatelor. Prin intermediul bogăției, un om câștigă posibilitatea de a înfăptui orice păcat, ca să-și satisfacă toate dorințele și plăcerile păcătoase.

Foarte rar  oamenii de succes, vorbesc despre prețul psihologic și spiritual pe care l-au plătit ca să ajungă atât de sus material; dacă s-au folosit de mijloace ilegale sau imorale pentru a se realiza și ce fapte bune vor face cu banii câștigați. Omul care își pune speranța și încrederea în bani, făptuiește un fel de idolatrie care îl orbește și nu-i permite să înțeleagă cât de mult pierde la nivel social, familial, personal și spiritual. Ideea că lăcomia este bună și ca bogăția garantează o viață plăcută și liniștită, este evident falsă. Oamenii caută banul cu toate puterile sale, convins de faptul că acesta îi poate deschide și garanta accesul peste tot în lume. Să nu uităm că banul a fost inventat pentru a fi un instrument care să-i folosească omului la schimbul de mărfuri, la comerț. Depășind-și atribuțiile, banul a invadat întreaga minte a omului și a inversat toate valorile. Totul se petrece în funcție de câștig. Banul nu mai este un ajutor pentru om, ci un patron al omului. Azi se încheie tot mai multe afaceri murdare. Omul se folosește de computer ca să intre în posesia banilor altora. Unii clonează carduri în acest sens, iar justiția nu îi poate ține sub control. Mai mult, cineva care fură milioane prin corupție, primește o pedeapsă mult mai mica fată de cel care fură câțiva bănuți sau o pâine, cu toate că impactul social este mult mai mare..

Bătălia cu lăcomia este bătălia cu defectele noastre. Prin lipsa lui de bun-simț și raționalitate, populismul amestecă lucrurile. Salvarea lumii este posibilă, iar morala înal­tă a omului modern se bazează pe prosperitate și educație, nu pe lozinci inventate de analfabeții care, din păcate, ne guvernează azi.

Si trebuie să înțelegem cât mai mulți că secretul de a fi fericit, este de a face lucruri bune pentru alte persoane!