Autor: Angel Popescu
Cea mai înaltă formă de activitate a fiinţelor vii este Cunoaşterea. Prin fiinţe vii înţelegem regnul vegetal, regnul animal, specia umană, îngerească cât şi alte forme superioare de manifestare a Divinităţii (Conştiinţei superioare, Principiului Unic Primar, Sine etc.). Nu exclud existenţa unei astfel de activităţi chiar la nivelul unor regiuni inferioare regnului vegetal.
Dar, până la regnul uman cunoaşterea pare o activitate „inconştientă” la nivel de individ şi „conştientă” la nivel de specie. De exemplu, adaptarea la mediu este o formă de cunoaştere, dar extrem de simplistă, supusă „reflexului” condiţionat sau altor imperative ale speciei. Oricum, conştienţa sau conştiinţa de sine apare la un nivel de evoluţie superior, chiar şi în cazul speciei umane. În general, puţini oameni sunt „conştienţi” clipă de clipă de ceea ce fac, adică foarte puţini oameni „judecă” tot timpul.
Odată cu evoluţia fiinţelor vii, evoluează şi capacitatea lor de cunoaştere până la forma superioară de auto-cunoaştere sau de Realizare-de-Sine, adică până la descoperirea prin introspecţie a acelui resort intim universal, unic şi atemporal din care apare şi fiinţează manifestarea noastră ca indivizi, în aparenţă separaţi.
Cunoaşterea lumii fizice cu legile ei de manifestare se face prin ştiinţele exacte cum ar fi: fizica, chimia, biologia, medicina etc. Nu includem aici matematica deoarece ea apare ca formă de cunoaştere la nivelul lumii mentale si nu la acela al lumii fizice brute. Chiar daca pare că „experienţa” comună ar induce conceptele matematice, lucrurile sunt invers, lumea fizică este modelată după o „logică” care se reflectă în obiectele simţurilor, dar nu face parte dintre acestea. Matematica apare ca activitate cognitivă cel mai jos în lumea mentală sau în lumea „ideilor” cum ar zice Platon. Cum apar acestea ca reflectare a CEVA de la nivelul Fiinţei, nu ştiu!
Prin urmare, lumea corpului fizic, adică lumea senzaţiilor, percepţiilor şi a gândurilor aplicate pe obiectele obişnuite, comune, de zi cu zi, este cea mai grosieră formă de manifestare în regnul uman. Desigur că pe scara manifestării Fiinţei Absolute (Divinitătii, Principiului Unic Primar etc.), în ordine ascendentă, apar şi alte planuri: lumea eterică sau energetică, lumea astrală, lumea mentală (sau a ideilor) şi lumea spirituală propriuzisă. Fiinţa umană este un complex de corpuri, interconectate între ele în ambele sensuri, corpuri ce se manifestă fiecare pe planul corespunzător lumilor mai sus amintite. Corpul fizic, cu organele de simţ, organele interne, sistemul nervos, circulator, creierul, celulele etc., toate acestea sunt o manifestare a Fiinţei Absolute in planul fizic. Corpul eteric al omului este manifestarea acestuia în lumea eterică, adică în lumea energiilor. Fiecare organ fizic este dublat de unul energetic şi aceste energii pun în mişcare toată activitatea organelor din corpul nostru fizic grosier. Mai departe, un loc aparte îl are corpul astral uman care este legat de emoţii, trăiri „sufleteşti”, „impresii” sau „sugestii” (venite din planuri mai înalte) despre BINE, FRUMOS, ADEVĂR etc. şi care apar şi se dezvoltă numai la nivel intuitiv, de cele mai multe ori prin intermediul artelor (muzica, pictura, literatura de calitate şi chiar matematica pură-partea ei intuitivă, „muzicală”). De exemplu, actul „eroic”, inexplicabil raţional, apare ca manifestare directă din corpul astral. Lumea viselor face parte tot din planul astral etc. Lumea astrală are legi exacte, are o existenţă proprie la fel ca cea fizică. Legile ei „ au o dimensiune în plus” faţă de legile lumii fizice.
Omul are şi o manifestare în lumea mentală, acolo unde operează mintea „raţională”, unde facem calcule matematice, construim idei, facem proiecte „pentru viitor” etc. Aici intuiţia poate fi de folos deoarece ea acţionează din planul Fiinţei Absolute şi deci ea se reflectă în toate planurile inferioare Acesteia. În partea ei grosieră, de jos, lumea mentală ne-conştientizată poate crea „monştri”. Din acest motiv se spune că iadul se află acolo şi de aceea se recomandă în toate religiile sau în toate disciplinele spirituale (cum ar fi Yoga) „tăcerea minţii”. De exemplu, în creştinism, rugăciunea Inimii se zice că are ca efect coborârea minţii în Inimă, adică încetarea gândirii dezordonate, mizere, care produce „iadul” şi transmutarea acesteia pe o treaptă mai înaltă, aceea a unei „minţi pure”, „curate”, de natură Cristică etc., în Inimă, adica în locul de contact dintre omul ca individ şi omul ca entitate cosmică, direct conectată la Divinitate (vezi Ramana Maharshi pentru explicaţii mai complete, provenite din trăirea lui directă)
Atâta timp cât omul rămâne conştient NUMAI în planul mental, oricât de curată şi pură i-ar fi mintea, nu a atins încă planul Spiritului Absolut, lumea Dumnezeirii, adică nu este „mântuit” de păcatul origiar, care, simplist vorbind, constă în apariţia simţământului fals că el este o individualitate (eu, ego) separată de Fiinţa Divină. Până nu devine lucid, conştient de această confuzie, el nu poate fi în starea de dumnezeire, în care a fost, de exemplu, Cristos.
În această stare, omul nu mai are individualitate, se contopeşte cu Fiinţa Divină şi devine „una cu D-zeu”, aşa cum spune Isus Cristos în Noul Testament. De aceea, este adevărat că „oameni” ca Isus Cristos, Buddha, Krishna, Ramana Maharshi şi alţii, sunt „dumnezei”, adică s-au întors COMPLET la Sursă, la acel Principiu Primar, numit Sine în Advaita Vedanta (Cunoaşterea nonduală). Această stare este dincolo de orice reprezentare mentală a noastră, dincolo de ceea ce în mod obişnuit numim Dumnezeu personificat (adică o construcţie mentală legată de o anumită reprezentare „inexactă” a Fiinţei Absolute, aşa cum apare ea în ritualuri, credinţe, tradiţii etc.). Pentru că există o tendinţă simplificatoare a omului obişnuit (complet explicabilă) de a şi-L imagina pe Dumnezeu „dupa chipul şi asemenea lui, adică a corpului lui fizic sau, mă rog, astral, aşa cum apar sfinţii pictaţi în biserici…, au apărut atât de multe curente religioase, legate de nivelul de cunoaştere şi de interpretare dat Fiinţei Absolute de grupuri mari de oameni, de regulă prin intermediul unor „iluminaţi”, adevăraţi sau falşi. Neputinţa omului ignorant, dar cu o scânteie divină (de la origine) în el, a făcut ca el să sufere atâtea convulsii pe drumul către Adevăr.
Prin urmare, Cunoaşterea are forme diverse de manifestare, depinzând direct de planul în care se desfăşoară, adică de planul unde Fiinţa se manifestă. Vom avea deci o cunoaştere a planului fizic, una a planului astral, alta în mental şi o Cunoaştere TOTALĂ ce se petrece în planul Divin (vezi Rudolf Steiner sau Scarlat Demetrescu). Aceste tipuri de cunoaştere poartă amprenta planului unde se desfăşoară. Desigur că sunt fiinţe umane care sunt conştiente numai de actul de cunoaştere desfăşurat în lumea fizică, după cum sunt fiinţe umane pentru care actul de cunoaştere se desfăşoară numai planurile mental şi Divin, restul de cunoaştere (minimum necesar pentru experienţe în planurile „inferioare”, fizic şi astral) fiind o reflexie pură a celei din planul Divin (vezi marii sfinţi autentici ai tuturor religiilor sau a altor fiinţe „superioare” încarnate de-a lungul vremii, în afara oricăror dogme religioase, şi care au întemeiat uneori religii fără însă să vrea asta-Krîshna, Buddha, Cristos, Ramana Maharshi etc.). Aici, cuvintele „inferior” sau „superior” nu sunt folosite în sensul obişnuit. Ele semnifică cât de „eliberată de păcate”, adică cât de „îndumnezeită” sau cât de mult s-a dezbrăcat de falsul eu (ego, individualitate) şi s-a „îmbracat în lumina Sursei iniţiale” este o fiinţă umana.
Până la planul mental (inclusiv), cunoaşterea pare a fi o activitate ce pune în evidenţă un subiect (cunoscătorul), un obiect (cel cunoscut) şi informaţia ca atare ce ne dă iluzia că obţinem ceva nou în legătură cu obiectul. La nivelul Conştiinţei Supreme sau a Supraconştiinţei, subiectul, obiectul şi fluxul de informaţii se contopesc într-un singur Sine (vezi Advaita Vedanta, experimentată magistral în sec. 20 de Sri Ramana Maharshi, fără a avea vreo cunoştinţă despre această filozofie mai înainte!). În acel moment, fiinţa umană este deja contopită cu Sursa, cu Eul ei superior, adică cu TOTUL. Atunci nu mai există simţământul de separare, deci nu mai există „ceva de cunoscut”, deoarece iluzia diferenţierii (atât de necesară pe treptele anterioare!) între subiect, obiect şi informaţie, diaspar complet. Chiar egoul individual nu mai apare ca entitate separată. Are loc atunci cunoaşterea „instantanee”, de tip transcendental, nu de tip algoritmic. Marii creatori ai lumii, în lumea ştiinţei, dar cu precădere în lumea artelor,
s-au bucurat de o astfel de cunoaştere „binecuvântată”, dar nu continuu, deoarece nu ajunseseră complet contopiţi cu Sursa, adică aveau numai „clipe de îndumnezeire”, netrăind lucid sau conştient în lumea Divinului.
De aceea, la un nivel „inferior”, simplist, filozofia indiană foloseşte noţiunea de Iluzie generalizată (Maya). Desigur că activitatea de Cunoaştere desfăşurată pe acest plan pare o „iluzie” raportată la aceeaşi activitate desfăşurată pe alt plan superior celui dintâi. Deci şi Iluzia este o iluzie! De exemplu, lumii mentale i se subordonează (se reflectă ca proiecţie ce „denatureaza”, „pentru că trece la o dimensiune mai mică”, deci „defectează”…) lumea astrală, căria i se subordonează cea eterică şi, acesteia din urmă i se subordonează lumea fizică. Tot acest complex este interdependent. Chiar şi manifestarea Divină nu poate fiinţa (evolua!) făra a avea reprezentări şi experienţă în lumi „inferioare”. Deoarece anumite părţi din laboratorul de creaţie al Sferei Divine nu sunt la un nivel acceptabil de conştiinţă de sine şi deci trebuie să-şi capete progesiv această luciditate prin experienţă directă în „lumea păcatului”, să sufere, să înveţe ca să poată să se reîntoarcă „întregite” la Tatăl (vezi povestea fiului risipitor din Biblie!). Deci, acestă lume a Iluziei nu trebuie hulită, numită „păcătoasă” etc., deoarece ea este foarte necesară în procesul greu de descris al „economiei” Divine. Desigur că anumite egouri se pot îndepărta mult de Sursă, devenind „puternice” şi influente în lumile „de jos”, clamând libertatea totală faţă de Divin, încercând să construiască „o lume fără
D-zeu”. Legeile Binelui Absolut nu permit distrugerea sau anihilarea acestor egouri supradimensionate artificial, deoarece şi ele sunt la origini „fii ai Domnului”, rătăciţi, dar mereu rămânând fii ai Domnului. Aceşti „luciferi” îşi vor autodistruge egourile artificiale în timpi mai mult sau mai puţin îndelungaţi. Sigur este că mai devreme sau mai târziu şi ei se vor contopi cu Sursa. Nicio rătăcire nu poate dura o veşnicie, adică „iadul” nu este veşnic pentru nicio entitate cosmică, deci nici pentru om, aşa cum primitiv şi „cu interese lumeşti” se afirmă în anumite cărţi. Sursa Divină ne vrea liberi, înţelepţi, conştienţi de ceea ce face Ea, conştienţi de noi înşine, responsabili şi pozitiv-creatori „după chipul şi asemenea Ei”. De aceea Cristos, mai mult decăt oricare alţi întemeietori de religii, a propovăduit „iertarea”, „iubirea de duşmani”,etc., deoarece El a spus că „Eu, voi, Tatăl, una suntem” (în esenţă!).
Ceea ce este de remarcat este faptul că orice act de cunoaştere, la orice nivel, oricăt de mic, pune în mişcare întreg mecanismul de „cunoaşteri” din toate nivelele superioare. De exemplu, atunci când admirăm un copac secular, mai întâi îşi fac treaba organele văzului, căile nervoase, creierul etc. care transmit aceste „senzaţii” undeva la „creierul” corpului eteric. Această informaţie devine „mai clară” aici, dar şi ea la rândul ei este transmisă la „creierul astral” . Acesta o mai prelucrează „din punctul lui de vedere” şi retransmite totul „creierului mental”. Abia aici se fac raţionamente asupra ceea ce „am văzut cu ochii”: mărimea copacului, vârsta lui, culoarea frunzelor etc., totul comparându-se cu modele deja cunoscute din trecut. Dacă fiinţa receptoare a rămas la stadiul de evoluţie lucidă mentală, în partea inferioară a acesteia, va raporta tot felul de date „numerice” despre copac (prin retransmitere inversă către creier?, nu ştiu!, poate direct de acolo!). Dar, noi nu conştientizăm toate acestea „din creierul fizic”, ci din cel mental! Dacă însă fiinţa receptoare are şi „o percepţie” mai sensibilă a creierului astral şi mai este luminată în plus şi de Sursa Divină, care se află şi în spatele, adică în „interiorul” acelui copac, atunci se produce o uşoară contopitre a subiectului cunoscător cu obiectul (copacul ca reprezentare a lui în Sursă) şi noi începem să sesizăm frumuseţea intrinsecă a acestui copac. Începem sa-l IUBIM!,…, ca pe noi înşine; depăşim ideea de a-l gândi ca ceva de o utilitate imediată (să-l expoatăm ca exponat muzeal, sa-l tăiem pentru a face obiecte din el etc.).
Iată deci că Fiinţa Divină are un fel de activitate de autocunoaştere, prin fiecare dintre noi, ca părţi (fii!) ale Ei (Tatăl). Adică, noi cunoaştem deoarece o forţă superioară nouă (din care facem parte!) cunoaşte prin noi, dar …nu ceva dinafara Ei, deoarece TOTUL este în EA. Adică, creaţia nu este în afara EI (cum se spune în anumite concepţii filozofice), ci este chiar EA Însăşi! Mintea noastră „algorimică”, obişnuită cu judecăţi finite nu poate concepe acest lucru. Numai o funcţionare lucidă a noastră ACOLO ne-ar putea lămuri.
Prin cunoaştere spirituială se înţelege orice activitate de cunoaştere desfăşurată dintru început şi conştient pe plane superioare celui fizic (acela al lumii materiale, fizice). Ce este omul obişnuit de fapt? Este un complex de manifestări, pe toate aceste planuri, a CEVA (scânteie divină-vezi Scarlat Demetrescu) care este de natură Divină (da, TOTUL este de natură divină!) sau, mai exact, care este „o parte” a Sinelui Însuşi (vezi Ramana Maharshi).
Senzaţia de separare, de individualitate, apare în planele fizic, astral şi mental. Ignoranţa (păcatul!) apare numai din confuzia că noi am fi identici numai cu vreunul dintre corpurile noastre: fizic, astral sau mental. Atunci când vom ajunge la Cunoaşterea-de-Sine, adică atunci când vom epuiza experimental răspunsul la întrebarea „Cine suntem de fapt?” (printr-o autoinvestigaţie sinceră, lucidă şi continuă), vom scăpa de ignoranţă, adică de păcatul originar (vom reveni în „Rai”, de unde în realitate nu am plecat deloc-dar nu am fost în stare să realizăm sau să înţelegem asta!; de fapt, în aparenţă, „am fost izgoniţi de ACOLO” ca să ne cunoaştem pe noi înşine…adică esenţa Divină din noi).
De aceea se consideră (până în prezent!) că stadiul cel mai înalt al evoluţiei umane este acela de jnanin (cel care are cunoaşterea). Se presupune (vezi Sri Ramana Maharshi) că fără ajutorul „Graţiei Divine” (echivalentul Sfântului Duh), adică a părţii celei mai profunde şi „sfinte” a fiinţei noastre (adică a lui Dumnezeu manifestat în noi) nu vom putea numai prin forţe proprii (ale egoului nostru) să atingem acest stadiu. Dintr-un punct de vedere foarte înalt, al „Hristosului din noi”, nu avem nimic de realizat sau de atins, deoarece „suntem deja realizaţi” (Ramana Maharshi, Poonja) adică, în esenţă suntem de natură divină, numai că nu conştientizăm acest lucru.
„Rămâi doar tăcut”, adică nu lăsa alte gânduri să te perturbe, în afară de acelea care „te identifică” cu D-zeu, este sfatul lui H. W. L. Poonja. Desigur că în afară de „Calea Cunoaşterii” (Jnana) naturii noastre proprii, există şi alte căi (indirecte) de perfecţionare evolutivă a fiinţei umane: Karma Yoga (activitatea dedicată celorlaţi), Bhakti Yoga (calea devoţiunii integrale Principiului Unic, adică calea Iubirii de D-zeu, detaşată de orice) şi alte căi, specifice nivelelor mai „de jos” ale regnului uman sau ale altor regnuri.
Totul este „Yoga”, adică dorinţa de „unire” cu Sursa Divină sau cu Principiul Unic Primar, din care toate aceste manifestări au purces. Cum toate însă se află mereu în Această Sursă, fără însa ca toate să fie conştiente de acest lucru, evoluţie spirituală înseamnă tendinţa lor de a „reveni” ACOLO. Repetăm însă că este vorba de eliminarea treptată, prin „trezvie”, adica prin conştientizare sau prin auto-luciditate, a acestei non-cunoaşteri (iluzia) că suntem altceva decât (o parte-când nu mai avem „spaţiu”, nu mai avem nici diferenţierea dintre parte şi întreg!) aceea Sursă. Până atunci, ca şi în cazul procesului obişnuit de învăţare, procedăm sistematic, în paşi mici, succesivi, spre autoperfecţionare spirituală, etică, cognitivă, creând diverse alte „aproximări succesive” (alte „iluzii’, dar mai apropiate de Adevăr!) cum ar fi miturile, ritualurile, credinţele, religiile etc., auto-creaţii care ne conduc la ceea ce curent numim „lupta dintre bine şi rău”, o alta mare …iluzie!
Desigur că a promova în viaţa de zi cu zi BINELE, FRUMOSUL, ADEVĂRUL, este un lucru benefic pe Calea ce duce la Sursă. Dar, să nu uităm ca toate acestea: BINELE (etica înaltă, dezinteresată, neataşată), FRUMOSUL (auto-cunoaşterea prin arte), ADEVĂRUL (cunoaşterea prin eleminarea falsului, minciunii), sunt numai reflexii ale acelei Surse Divine sau a Principiului Unic Absolut care este motorul a tot ceea ce există.
Atât ştiu eu până acum din studiul Scripturilor, experienţă meditativă personala sau de la Alţii, infinit mai luminaţi decât mine.
Să nu luaţi cele de mai sus ca ceva finit, complet. Sunt numai „aproximaţii” despre Adevărul Absolut, adevăr care în realitate nu poate fi descris prin cuvinte, cuvântul fiind numai un produs mental. Cuvântul este o proiecţie infinit mai simplificată calitativ a ceea ce se cheamă „Logosul” iniţial, care este dincolo de orice raţiune, adica dincolo de lumea mentală.
Experienţa proprie, sinceră, continuă şi serioasă ne va conduce acolo unde trebuie să ajungem, nu unde ni se pare nouă că ar trebui să fim.
Referinţe
- Scarlat Demetrescu, Din Tainele Vieţii şi ale Universului.
- Rudolf Steiner, Din Cronica Akasha.
- Paul E. Chu, Life before birth, Life on Earth, Life after Death, o sinteză de popularizare a antropozofiei lui R. Steiner, care este totodată şi întemeietorul sistemului educativ Waldorf.
- *** Talks with Sri Ramana Maharshi (există şi o versiune românească: „Înţeleptul de la Arunachala”, de Ramana Maharshi).
- W.L. Poonja, Rămâi doar tăcut.