Orice progres al ştiinţei constă în cunoaşterea din ce în ce mai vastă şi în utilizarea din ce în ce mai bogată a mecanismului universal. Progresul se realizează printr-un efort al inteligenţei umane, făcut pentru a ne dirija acţiunile asupra lucrurilor, şi a cărui structură trebuie calculată după configuraţia matematică a universului. Deşi nu am avea decât să acţionăm asupra obiectelor care ne înconjoară, deşi aceasta a şi fost destinaţia primitivă a inteligenţei, a trebuit totuşi ca omul să se nască cu o inteligenţă capabilă virtual să cuprindă întreaga lume materială, cu toate că mecanismul universului este prezent întreg în fiecare dintre părţile sale.

Cu intelectul se întâmplă ca şi cu vederea: ochiul n-a fost făcut decât pentru a ne revela obiectele asupra cărora putem să acţionăm; dar la fel cum natura n-a putut obţine gradul voit de vedere decât printr-un dispozitiv al cărui efect îşi depăşeşte obiectul (întrucât noi vedem stelele, deşi nu acţionăm asupra lor), în acelaşi fel ea ne-a înzestrat în mod necesar, odată cu facultatea de a înţelege materia mânuită de noi, şi cu cunoaşterea virtuală a celor ce rămân, precum şi cu puterea, nu mai puţin virtuală, de a le folosi. Este adevărat că, în acest context, e mare diferență dintre virtual şi actual.

Orice progres efectiv, atât în domeniul cunoașterii cât şi în cel al acţiunii, a necesitat efortul perseverent al unuia sau mai multor indivizi superior dotaţi. Dăruindu-ne o inteligenţă a cărei formă depăşeşte materia, dar care tinde dincolo de ceea ce ea a voit, natura a făcut posibilă, cu fiece astfel de inteligenţă, apariţia în lume a unei noi creaţii.

Structura omului părea a-l fi predestinat unei existenţe ceva mai modeste. Dovadă este instinctiva lui rezistenţă la inovaţie, la nou. Inerţia omenirii n-a cedat niciodată propulsiei geniului.