Unirea Principatelor Române: Un Pas Crucial în Drumul Către Unitate și Independență

Secolul al XIX-lea a fost mărturia unor transformări semnificative în istoria multor națiuni europene, iar Principatele Române nu au fost o excepție. Unul dintre capitolele esențiale în povestea României este Unirea Principatelor, un eveniment istoric ce a avut loc în 1859 și care a marcat începutul unei noi etape în lupta pentru unitate și independență.

Principatele Moldova și Țara Românească se aflau sub dominația Otomană și sub controlul unor domnitori desemnați adesea de marile puteri europene. În timpul primei jumătăți a secolului al XIX-lea, dorința de autonomie și aspirațiile naționale au devenit din ce în ce mai puternice în cele două principate. Circumstanțele internaționale favorabile și presiunea crescută din partea intelectualilor și a elitei politice au creat condițiile necesare pentru unire.

Evenimentele au culminat în anul 1859, când, în urma unor alegeri și consultări, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor al Țării Românești la 5 ianuarie, iar la 24 ianuarie același an, domnitorul Moldovei, Cuza a fost ales și în Moldova. Această alegere a dus la Unirea Principatelor sub un singur domnitor, marcând un moment crucial în istoria României.

Unirea Principatelor a fost salutată cu bucurie de către populație și a fost recunoscută de principalele puteri europene prin Convenția de la Paris din 1858. Cuza a devenit domnitor al Principatelor Unite, punând astfel bazele unui stat unitar. A fost un pas important pe drumul către consolidarea identității naționale române și spre obținerea autonomiei față de dominația străină.

Cu toate acestea, Unirea Principatelor nu a fost un proces simplu și fără conflicte. Desigur, unirea administrativă a creat unele tensiuni și opoziții, iar provocările interne și externe nu au întârziat să apară. Cuza a avut de înfruntat o perioadă tumultoasă, caracterizată de conflicte politice și sociale, care au dus, în cele din urmă, la abdicarea sa în 1866.

Chiar și cu eșecul personal al lui Cuza, Unirea Principatelor a pus bazele unui proces continuu de consolidare a statului român și de luptă pentru independență. După abdicarea lui Cuza, Principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a fost ales ca domnitor al României, iar țara a continuat să își croiască drumul către statalitatea completă și independență.

Ordinea geopolitică a Europei în anii 1815-1853, a Rusiei și a Imperiului Otoman, se stabilise ultima oară la Congresul de la Viena din 1815. Între timp însă echilibrul astfel stabilit a început să se destrame, îndeosebi din cauza crizei interne în Imperiul otoman, denumit „omul bolnav de la Bosfor”, principatele Române aflându-se în vasalitate în raport cu Imperiul Otoman.

Încă din anii de dinainte Rusia țaristă începuse planurile sale de expansiune în direcția Europei centrale și a Balcanilor, cu o tendință revanșardă în restabilirea influenței sale istorice și în Moldova și în Țara Românească. Folosind ca pretext probleme religioase ale ortodoxiei în Imperiul Otoman și beneficiind de slăbiciunea Imperiului, Rusia a început în 1853 așa zisul „Război al Crimeii” împotriva Imperiului Otoman, ocupând Principatele Române.

Situația geopolitică a Europei, dirijată de Franța, Anglia și Austria, însă era deja de dinainte orientată în a asigura existența și integritatea Imperiului Otoman pentru a contracara o creștere a influenței Rusiei și în Orient, după ce deja Rusia se extinsese în Asia în contra intereselor franceze și engleze.

Astfel Franța si Anglia au intrat în acest război de partea Imperiului Otoman contra Rusiei, în concordanță și cu interesele și politica externă a Austriei în privința „principatelor dunărene”. Războiul Crimeii s-a încheiat prin armistițiu, cu propuneri din partea tuturor puterilor europene, convenind a fixa o nouă situație geopolitică a Europei de est în context cu Rusia și Imperiul Otoman, fiind astfel planificate convorbiri la Constantinopol și Paris în vederea elaborării tratatelor corespunzătoare, având ca țel slăbirea influenței Rusiei în Orient și în Marea Neagră, care avea să devină o mare neutră. Astfel a intrat în atenția marilor puteri ale politicii europene și situația „principatelor dunărene”, Moldova și Țara Românească.

Deși Austria nu a participat la război, a cerut în 3 iunie 1854, Rusiei să se retragă din Principatele Române, în virtutea propriilor interese și într-adevăr Rusia s-a retras. Însă în mod neașteptat atunci Imperiul Austriac a ocupat Principatele Române, plasând în octombrie 1854, 300.000 de soldați la granița Moldovei cu Rusia.

În contextul problemei „principatelor dunărene” au jucat un rol multe alte probleme de echilibrare a situației generale. Amânarea rezolvării s-a datorat diferențelor de păreri în cadrul alianței învingătorilor. Conceptului Franței asupra unor principate unite i s-a raliat Rusia din motive tactice, însă în totală contradicție cu părerea Austriei și Imperiului Otoman.

Anglia a luat o poziție indecisă. În alianța învingătoare exista unanimitate că protectoratul istoric al Rusiei asupra principatelor trebuie să se termine, cu o „derusificare” a principatelor de influența Rusiei în cultură și administrație, însă exista lipsa unanimității privind statutul organizatoric viitor al principatelor. Principatele Române erau în concepția lui Napoleon al III -lea cele mai potrivite pentru a-și promova ideea principiului național, în propriul interes al Franței, în Europa cât și a remanierii hărții europene în urma eșecului francez din 1815.

Astfel ideea unirii principatelor române s-a născut pe plan internațional în împrejurimea împăratului francez Napoleon III, bineînțeles din interese proprii franceze.

Însă ambasadorii Angliei și a Austriei, Redcliffe si Prokesch-Osten, se străduiau sä lege Principatele Unite iarăși mai puternic de Imperiul Otoman. Expresia acestei strădanii a fost un concept preliminar de tratat din 11 februarie 1856 cu 30 de articole, prezentat ministrului de externe al Înaltei Porți, conținând idei de bază privind organizarea și statutul viitor al principatelor. («Projet concernant le 1-er point de garantie arrêté entre les Representants des trois Puissances et ceux de la S. Porte dans la réunion du 11 Fevrier»).

În acest concept se precizează că în virtutea războiului, tratatele ruso-turce privind organizarea internă a principatelor în acel «Reglement organique» (Regulament Organic) încă de dinainte de 1828 și-au pierdut valabilitatea. În acest sens, Înalta Poartă avea de reînnoit imunitatea și privilegiile sale care i-au fost acordate încă de pe timpul lui Baiazid I, reținându-se în art. 2 că Moldova si Țara Românească rămân parte integrantă a Imperiului Otoman supuse suzeranității sultanului.

Însă ideea unor principate unite a stârnit o rezistentă deosebită la Viena și la Înalta Poartă. În politica austriacă la Viena existau îngrijorări că românii vor simți suzeranitatea otomană ca o nedreptate și vor cere un stat independent, care ar putea cuprinde atunci și Bucovina, pe atunci austriacă, și partea română a Transilvaniei, creând un precedent istoric și pentru Serbia care s-ar putea sprijini pe susținerea Rusiei, această situație în totalitate lovind interesele Austriei „până în măduva oaselor”.

Exista părerea că acestui principiu distrugător al naționalismului, care în mod fericit a fost supus în 1849, Austria voia a-i opune principiul „mai înălțător și împăciuitor al statalității” interdependent de naționalitate. În această chestiune însă împăratul austriac Franz Joseph I a avut o cu totul altă părere. El a promovat ideea că principatele aveau să rămână neunite, dar în nici un caz nu aveau să fie legate mai strâns de Înalta Poartă, ci din contră, independența lor trebuie întărită, dând ordin reprezentantului său la Paris să se opună strict voinței otomane de a-și întinde influența în acea zonă a Europei.

In concluzie, trebuie să reținem că unirea principatelor a fost un proiect politic al împăratului francez Napoleon III, din două motive de politică externă în favoarea intereselor Franței: în primul rând a fost un proiect antirusesc de-a îngrădi și a pune o barieră în extinderea intereselor rusești, iar în al doilea rând a fost impunerea „principiului națiunii” pentru a submina principiile Congresului de la Viena din 1815, ca armă politică a Austriei.

Peste acest context fericit geopolitic european, s-a suprapus dorința și voința populației și a păturilor conducătoare din cele două principate încă din 1600, când lui Mihai Viteazul i-a reușit pentru scurt timp o unificare a două principate de cultură și proveniență înrudite istoric. Însă trebuie să luăm în considerare că acest moment favorabil al istoriei geopolitice europene a avut un rol hotărâtor în acest act de unire.

Unirea Principatelor Române a fost un moment esențial în istoria țării. A reprezentat nu doar un act administrativ, ci și un pas crucial în direcția unității și autonomiei naționale. A deschis drumul către formarea României moderne și a consolidat aspirațiile pentru independență și libertate. Astfel, în fiecare an, la 24 ianuarie, Ziua Unirii Principatelor Române, se celebrează nu doar un eveniment istoric, ci și voința și hotărârea poporului român de a-și modela propriul destin.