Metafizica

„Matematica este singura metafizică bună.” Lord Kelvin

 METAFÍZIC, -Ă, metafizici, -ce, s. f., s. m., adj. 1. S. f. Parte a filozofiei având drept obiect cunoașterea absolută, studierea fenomenelor care nu pot fi percepute cu simțurile noastre, care depășesc cadrul experienței. – DEX

Metafizica este categoria cel mai greu de explicat, parţial datorită originilor cuvântului. In ordonarea tradiţională a operelor lui Aristotel, Metafizica era cartea care venea după Fizica (meta ta physika: „după fizică”); aşadar, metafizica se referea la subiectele abordate in acea carte – in primul rând natura fiinţei, substanţa, cauzalitatea şi existenţa divinităţii.

Aristotel Insuşi a numit aceste probleme fundamentale Filozofie primă. Principala ramură a metafizicii este ontologia; aceasta abordează intrebarea privind câte tipuri fundamental distincte de entităţi există (corpuri materiale, spirite, numere şi aşa mai departe). Alte probleme metafizice privesc natura cauzalităţii, posibilitatea şi necesitatea şi natura spaţiului şi a timpului.

In secolul al douăzecilea au existat o serie de mişcări ostile metafizicii, dar care au esuat in metafizica,  precum pozitivismul logic, deşi toate formulează supoziţii metafizice „neexaminate” (de exemplu, că tot ce există este observabil, lucru fals de altfel). Totuşi, scriitori precum Strawson, Kripke şi Lewis au readus metafizica In prim-planul  preocupărilor filozofice.

Unii oameni folosesc greşit cuvântul „metafizic” pentru a se referi la lucruri precum fantome, magie şi altele asemenea; aceasta nu prea are sens. „Substanţă materială” este un concept la fel de metafizic precum „substanţă imateriaIă”; afirmaţia că tot ce există in lume este material este in aceeaşi măsură o teză metafizică precum aceea că există lucruri non fizice (imateriale) precum minţile.

Mai mult, conceptul de lume este in sine un concept metafizic, nu unul ştiinţific. Cunoasterea Metafizica tine cont de toate amanuntele propriilor experiente, iar cind acestea ne depasesc, este indicat sa colaboram si sa initiem un dialog, in sensul de colaborare si deschidere spre absolut oricine, pentru a atrage cit mai multe informatii depre ceea ce vrem sa intreprindem. Ar parea ca „metafizica” este anti-specializare, dar nu exclude colaborarea si armonizarea experientelor si cunostiintelor unor oameni care prin natura lor se dedica cu preponderenta spre un domeniu.

Conteaza imaginea de ansamblu, faptele si sensul unei institutii care alege metafizica. In acest moment metafizica nu-si mai poate permite sa fie partizana materialismului sau a spiritualismului, trebuie sa aleaga calea de mijloc, armonia si echilibrul dintre spirit si materie. Intelegerea fenomenelor, vietii si naturii umane, trebuie privita sub toate aspectele, mental, energetic, psihic si fizic.  Cind una din componente nu mai functineaza la parametrii optimi, intreg sistemul are de suferit, si apar blocaje de tot felul.

„Părerea mea că inainte de 40 de ani nu se poate face convenabil metafizică. Dacă in adevăr metafizica – așa cum spuneam adeseori – presupune sau tinde spre o viziune totală a existenței, atunci cel care vrea să dezbată asemenea probleme trebuie să ajungă cu experiența lui personală până la limitele extreme ale existenței, aș zice: să-și fi trăit toată viața.  …..

Aici este deosebirea intre catolicism si ortodoxie. Ortodoxia este credința intr-un Dumnezeu real, viu, iar catolicismul este credința intr-un Dumnezeu abstract.

Catolicismul este universalist și universalizant, pentru că Dumnezeul catolic este o universală. De aceea catolicii pot să se impace cu toată lumea. Pe unul nu-l lasă să se insoare, pe celălalt il obligă să se radă etc. El este tranzacțional.

Ortodoxia nu poate să fie tranzacțională pentru că Dumnezeu este ceva viu. Este intr-un fel, nu in alt fel. Se impune o anumită lege: legea comunității in care se realizează, in care se realizează Dumnezeu, in care realizezi pe Dumnezeu.

Vedeți, prin urmare, unitatea aceasta care se numește Dumnezeu, și care este o realitate in sine, este realizată in alt ințeles, este realizată de mine in comunitatea din care fac parte.

Unitatea aceasta a lui Dumnezeu creează o unitate reală, nu logică, nici formală: Este unitatea din care fac eu parte, in care se realizează Dumnezeu, prin care se realizează Dumnezeu; unitatea noastră, care și ea este o unitate reală.

Drumul la Dumnezeu nu este, prin urmare un drum prin abstracțiuni, ci un drum prin realitate.”  –  Nae Ionescu,  Metafizica

Aristotelesarp

 

Nu suntem tampiti

Nu am simpatii politice, si nici  antipatii, cu exceptia catorva oameni politici  si nu partide.  Au fost multe nenorociri venite de la secretarii de stat, ministrii, prim-ministrii si presedintii romani.

Periculoasa mi se pare insa declaratia prim-ministrului Ponta, care ne explica de ce nu este nevoie de competenta in guvern.  Astept sa continue acest serial kafkian cu explicatiile care sa sustina ca ministrii cei mai buni sunt cei cu dosare penale.  Aluzii la asta deja exista.

Nu ca ar fi o noutate. Ministrii puscariabili au fost deja nenumarati din toate partidele.  De fiecare data, presedinti de partide, prim ministrii, ne-au fluturat stindardul prezumtiei de nevinovatie, si ce mare nedreptate i-am face individului cu dosar penal daca nu l-am numi ministru. Sau macar secretar de stat. Nu de asta este vorba, ca nu-l da nimeni afara din tara, nu-l opreste nimeni sa-si dovedeasca nevinovatia, nu-l opreste nimeni sa faca afaceri sau sa fie angajat. Este vorba de minima prudenta, de a nu da pe mana cuiva a carui corectitudine, loialitate fata de tara, coruptibilitate sunt puse in discutie  in mod oficial, miliarde de euro.  Ma intreb daca domnul prim-ministru si-ar pune administrator al conturilor sale bancare un cetatean care tocmai are un proces de furt. Argumentul prezumtiei de nevinovatie este  aiuritor si de altfel  total nepotrivit, dar si total imoral. De parca cei cu dosare penale ar trebui cumva mangaiati si recompensati pentru asta.   De parca Romania ar fi o tara cu 100 de locuitori si aia tembeli, asa ca n-ai de unde alege si lua  macar unul inca necorupt si care sa se si priceapa la domeniul respectiv.

Dar Romania este o tara care,  in pofida eforturilor facute de cei care s-au succedat  la putere  de la al II – lea razboi mondial  incoace,  de a distruge intelectualitatea si implicit specialistii , continua sa produca specialisti de mare valoare practic in toate domeniile.  Este o tara cu resurse intelectuale incredibile. Si spun asta in cunostiinta de cauza.

Argumentul sustinerii politice este la fel de fals si periculos, daca presupunem ca partidul respectiv doreste binele tarii si bunastarea romanilor.  Sustinerea politica vine in esenta de la liderii  si parlamentarii partidului sau aliantei  respective. Acestia sustin de regula orice pentru care primesc indicatii (sau ordine) sa sustina.  Cu atat mai mult vor sustine o initiativa bine facuta si argumentata  de specialisti si sustinuta de prim-ministru si presedintele partidului de guvernamant.  Desigur,  pornesc  de la ipoteza ca parlamentarii doresc binele tarii si bunastarea populatiei si nu interese personale si de partid  (sau grupare de interese).  Sau cumva prim-ministrul ne sugereaza ca aceasta ipoteza  nu este adevarata.

E drept ca un expert este incomod.  E drept ca un specialist nu face sluj  in fata  prim ministrului sau a presedintelui. E drept ca un expert nu propune o solutie proasta sau daunatoare tarii  doar ca sa serveasca interese personale si de partid sau grupe  de interese.  E drept ca un expert va avea opinii diferite fata de liderii politici, ca de aia este expert, sa se priceapa si sa aiba opinii corecte.  Adica, este clar ca pentru  o clasa politica corupta, specialistii sunt incomozi.  S-ar putea chiar sa incerce sa opreasca coruptia si hotia. Si asta este probabil (sau sigur?) inacceptabil.   Si iar ma intreb, daca prim-ministrul ar accepta ca profesor de matematica pentru copii sai  o coafeza cu sustinere politica.

Dar chiar sa ajungi sa sustii astfel de aberatii, cum ca nu ai nevoie de ministrii care sa se priceapa (chiar ar fi bine sa fie la cel mai inalt nivel la domeniul respectiv), nu a indraznit inca nimeni. Si asta arata un mod de a gandi, un model atitudinal si o mentalitate extrem de periculoase, evidente si vizibile in multe alte situatii pana acum. Toate nefaste pentru Romania si poporul roman. Si asta indiferent de declaratiile electorale si demagogice dulcege. Romania are nevoie de oameni verticali, priceputi, gospodari, dar si loiali tarii si poporului si nu tagmei care i-a impins in functii inalte.  Ne asteapta vremuri grele. Ma tem ca asta este doar inceputul.

Omul asta chiar ne crede tampiti.  Si nu suntem.

Aristotle-quotes-33

 

Sentimentul fericirii

Sentimentul fericirii este unul din cele mai rar întâlnite într-o viaţă de om. Este un sentiment dificil de inteles si adeseori gresit inteles. Este un cuvant uzat de utilizari improprii, chiar bizare sau hilare. Vezi cat de des este utilizat in cantecele de tot soiul.

Fericirea este un sentiment specific celor care au dobândit trepte superioare de personalizare, constiinta şi de realizare.

Orice societate corect construita, îşi propune să mijlocească, prin strategiile ei de dezvoltare educationala, economică, culturala, spirituala  şi socială, cote înalte de trăire a acestui sentiment de către membrii ei – cote care sunt atinse  numai ca urmare a mijlocirii procesului si sentimentului de realizare umană. Constitutia Statelor Unite are o prevedere, care poate parea ciudata unora, ca orice om are dreptul la fericire. Nu regasesc asta sub nici o forma in constitutia Romaniei, nici macar pe cale de consecinta.  Drept dovada ca este facuta de persoane care nu au o intelegere a esentei dreptului si a esentei umane.

În direcţia susţinerii procesului de realizare, societatea ar trebui sa-si fixeaze proiecte şi planuri de dezvoltare economică, de perfecţionare a structurilor ei organizaţionale în concordanţă cu principiile statului de drept, de stimulare a proceselor de emancipare axiologică şi împlinire spirituală si culturala. La acest proces complex de realizare umană participă nemijlocit individul însuşi. Constitutia, legile, sistemele fundamentale ale statului, cum ar fi sistemul educational, de sanatate si siguranta, ar trebui sa furnizeze un mediu care sa permita bunastarea, multumirea si fericirea oamenilor.  Chiar dacă nu totdeauna acestia nu înţeleg semnificaţia conceptului de realizare umană şi cu atât mai puţin termenul  de fericire.

Din pacate, deocamdata, de la al doilea razboi mondial si pana acum, Romania nu a produs  lideri politici care sa inteleaga aceste aspecte fundamentale si sa impuna un alt sistem de valori care sa faca aceste deziderate posibile. Si este atat de usor.

Aceste procese se produc nu numai prin împliniri materiale (usor si nemijlocit sesizabile) ci şi prin împliniri spirituale şi morale (mai dificil de sesizat). Aceste din urmă împliniri îi creează omului o stare de luciditate în legătură cu realizarea sa.

Deoarece fericirea nu vine, conform teoriei lui Maslow, numai din consumul de bunuri materiale, ci şi din satisfacerea, în anumite limite, a nevoii de proprietate şi de putere, a nevoii de recunoastere, din împlinirea profesională şi acţională, dintr-o satisfacere a nevoii omului de status şi rol în societate şi, în ultimă instanţă, din satisfacţia  lucrului bine făcut.pana la capat.  Tot aici  se încadrează şi trăirea echitabilă, în spirit de toleranţă şi dăruire pentru comunitate – ceea ce ar echivala şi cu simţul „datoriei împlinite” (în raport cu comunitatea, cu familia, cu sine însuşi).

Cred ca avem nevoie de un minister al fericirii, de unul al bunastarii, si de un departament al multumirii, conduse de vice-prim-ministrii (ce cuvant lung si lipsit de sens) care sa coordoneze si educatia, cultura, sanatatea, internele si economia ca departamente ale celor de mai sus.  Altfel, totul este doar un joc fara sens care genereaza coruptie, hotie, incompetenta.

Cred ca presedintele Romaniei ar trebui sa aiba ca principala datorie si preocupare fericirea  poporului roman. Toti candidatii ne imbrobodesc cu tot felul de promisiuni legate de economie, justitie, autostrazi,  salarii …  dar n-am vazut nici un candidat preocupat de fericirea, multumirea si bunastarea  romanilor. Mi-ar face mare placere ca in programele (nu prea vizibile) ale candidatilor la presedentie sa apara  mai ales astfel de concepte si solutii, iar celelalte sa le subordoneze fericirii. .

ganditorul2

Credinta

Credinţa religioasă a devenit o necesitate imperioasă pentru menţinerea omului în condiţia sa de fiinţă ontic-ontologică.

S-au produs, in special in ultimii 50 de ani,  mutaţii profunde în mentalitatea religioasă si in raportarea la valori a oamenilor în contextul scientizării conştiinţei sociale sub impactul urias pe care l-a avut asupra conştiinţei progresul ştiinţifico-tehnic din secolul al XX-lea.

De aici a început generarea unui proces de înstrăinare a omului de esenţa sa, de modelul său ridicat la nivel de sacru (în transcendent). Aceste procese culmineaza cu cresterea populatiei care se declara atee (conditie de altfel imposibila) si pana la mutatii importante in adoptarea unor credinte sectare (multe cu intentii cel putin dubioase) sau trecerea pornind de la argumente de natura logica sau rationala la islamism.

S-a ivit în  aceste condiţii nevoia de explorare a altei căi de universalizare umană şi de cucerire a orizontului veşniciei, care sa defineasca un coridor intre stiinta si crestinism, coridor in acelasi timp accesibil, bine argumentat rational, logic, dar si corect teologic. Ameninţaţi de defetismul ce însoţeşte fenomenul secularizării religiei, oamenii cad pradă cu usurinta  unor comportamente deviante, ceea ce se însoţeşte cu decăderea lor din condiţia umană ce le este de altfel  specifică.

În acest context de alienare existenţială, revine atat stiintelor cat si filosofiei, psihologiei si sociologiei dar si liderilor crestini, rolul de a interveni în procesul de re-realizare umană şi de a menţine omul în condiţia sa. Mai precis, dobândeşte importanţă în procesul educativ ontologia de factură laică şi, în legătură directă cu aceasta, filosofia culturii şi antropologia filosofică  dar puse de acord cu filosofia crestina.

Din perspectiva aceasta, devine plauzibilă posibilitatea universalizării şi chiar a nemuririi in sens atat axiologic cat si crestin.  Deci, nu pe cale fizică, ci pe cale culturală si sacra – prin re-creaţia valorilor crestine si re-punerea lor ca puncte de referinta comunitară şi societară, prin contribuţia pe această cale a oamenilor la sporirea patrimoniului axiologic comunitar şi societar cu finalitate existenţială.

Este punctul in care stiinta si religia se impune nu numai sa se sincronizeze,  si in acest moment numai crestinismul este pregatit sa faca asta fiind eliberat de fanatism,  dar si sa se recunoasca reciproc si sa comunice prin intermediul acestui coridor existential si esential pentru supravietuirea omenirii si valorilor crestine.

88321_buna_vestire

Cantareti din flaut

Nu știu cum vor evolua lucrurile. Habar n-am. Insă dacă situația Romaniei nu se va redresa, ea va juca un rol tot mai neînsemnat în zona Central si Est Europeana si in Europa.

Redresarea trebuie să plece de la schimbarea ideilor si atitudinii cetățenilor de rând, schimbarea guvernului și a președintelui, schimbarea autoritatilor corupte si incompetente la toate nivelurile. Abia după aceea avem șanse să avem prestanță si respect  în zona noastra si in Europa. Dar deocamdată nu suntem nimic, suntem ”bolnavul” Europei.

Conform statisticilor, si a realitatii usor de observat de fiecare dintre noi, romanii sunt foarte deprimați. Un mare numar dintre romanii  inteligenți părăsesc  țara. Si asta va duce in timp si la degradare genetica. Și cei bogați, și tinerii absolvenți, romanii pleacă, iar deocamdată nu se întrevede niciun viitor. Țara noastră este paralizată, blocată de manifestările birocrației, de prejudecăți, coruptie, hotie, incompetenta, ura față de bani, ura fata de munca, ura față de comerț…

Nefericirea romanilor  este un amestec de aroganță și de ură față de propria persoană. Romanii sunt foarte aroganți deoarece consideră că au fost aleși să fie un soi de model la scară universală, ca sunt purtatorii unei istorii stravechi, ca sunt printre primii crestini, dar nu-i recunoste si nu-i urmează nimeni. De aceea se simt singuri, abandonati, neintelesi, neapreciati la corecta valoare.

Ura față de sine vine din conștiința fragilității geostrategice, constiinta fragilitatii psihologice, constiinta incapacitatii de a duce lucrurile la bun sfarsit, dar  și a mustrărilor de conștiință privind cel de-al doilea război mondial, a mustrărilor de conștiință privind  optiunile  electorale post decembriste dezastroase,  Este un melanj de sentimente si resentimente foarte special, care explica, dar nu justifica, mentalitatea romanilor.

Romania trebuie să fie reformată, însă pentru moment nu există nici un reformator. Avem doar cântăreți din flaut, papagali politici care ne leagănă cu vorbele lor dulci. Vom continua să decădem puțin câte puțin până pe fundul abisului, după care vom începe, probabil, să ne revenim.

 

REVge002

Saltul mental

Se pare ca nu exista reguli rigide dupa care procesele de gandire opereaza pentru a gasi solutii satisfacatoare unor probleme.

O mare parte a efortului necesar rezolvarii unei probleme se desfasoara  inconstient.  Multi sustin, si eu pot confirma,  ca dupa ce s-au concentrat ore in sir asupra unei probleme, au descoperit solutia doar dupa ce problema a fost lasata de o parte in subconstient,  timp de ore,  zile sau uneori chiar mai mult.  Solutia poate aparea sub forma unei revelatii fulgeratoare, sau simbolic in vis.

in aceasta situatie gandirea stiintifica devine greu de delimitat de creatia artistica. Binelnteles, toti oamenii de stiinta si artistii, indiferent de domeniu, trebuie sa petreaca mult timp studiind problemele cu care se confrunta, fie ca urmaresc construirea unui model teoretic al universului, sau compunerea unei simfonii. Dar este surprinzator cat de multi dintre acesti oameni disciplinati sustin puterea “saltului creator”, o intuitie de moment care ofera solutia problemei.

Modul In care subconstientul analizeaza datele unei probleme sau sintetizeaza ideile creative ramane in continuare un mare mister.

secretele-ochiului-3

Individualitatea umana

Problema individului este foarte actuală pentru cercetarea  inter si multidisciplinara contemporană. Interesul se explică prin orientarea antropolo­gică a disciplinei, care concepe omul împreună cu tot ceea ce are legătură cu el ca fiinţă socială, concretă şi mutabilă istoric. Isto­ricii au cercetat – intensiv şi cu succes – societatea, sub aspect economic, social şi politic.

Ei nu ni l-au revelat însă pe om, „atomul” oricărei structuri sociale; omul rămîne şi pe mai departe învăluit de structuri. De bună seamă, dispunem de un stoc consistent de descoperiri privind formele comportamentului cotidian al omului; de asemenea, ne sînt cunoscute ideile şi opi­niile multora dintre predecesorii noştri.

Istoria mentalităţilor ne-a făcut cunoscute aspecte variate ale imaginii despre lume care i-a călăuzit pe oameni în societăţi diferite, fiind astfel reconstituit -cel puţin ipotetic – cadrul conceptual în care se manifestau credinta, simţirea, gîndirea şi acţiunile acestor oameni. Dar mentalitatea este înainte de toate o formă de exprimare a psihologiei colective, de grup, deci a faţetei extrapersonale a conştiinţei individuale; ea reprezintă generalul, comun membrilor grupurilor sociale mai mari sau mai mici.

Atenţia s-a concentrat însă mult prea puţin asupra constelaţiilor unice şi irepetabile în care se grupează elementele imaginii despre lume în conştiinţa unei anumite fiinţe individuale. Problema individualităţii în istorie este, aşadar, una ambivalentă. Pe de o parte, ea rezidă în investigaţia referitoare la formarea eului uman, la personalitate, care, deşi modelată în sînul unei comunităţi, dobîndeşte în acelaşi timp conştiinţa parti­cularităţii şi suveranităţii sale faţă de respectiva comunitate, ceea ce îi permite să se exploreze pe sine.

Pe de altă parte, încercările istoricilor de a reconstitui traseele care au dus la autodefinirea personalităţii şi la tipul ei propriu de autocunoaştere – la rîndul lui caracteristic unei anumite societăţi – nu reprezintă altceva decît o căutare a sursei inconfundabilului culturii acelei societăţi, a individualităţii ei istorice.

Problema individualităţii umane nu constituie doar o preocu­pare a psihologiei, filozofiei, sociologiei sau literaturii; ea este şi o preocupare a istoriei. Tematica individului dobîndeşte, în contextul redefinirii  Europei şi al aspectelor ei adiacente, o însemnătate specială. Continentul european, care a fost (si inca mai este) un amalgam de civilizaţii locale, a devenit, tocmai datorită structurii specifice a personalităţii care s-a format aici, o scenă a proceselor de rezo­nanţă mondială.

Printre cauzele care au permis „Vestului”, Europei Occidentale, să transceandă graniţele societăţii tradiţionale şi sa facă din acest parcurs o evoluţie tot atît de inevitabilă pe cît de ire­versibilă se numără mai cu seamă: dezvoltarea urbană (a cen­trelor de producţie şi comerţ ca origine pentru apariţia iniţiativei antreprenoriale şi a relaţiilor sociale ale burgheziei),  transfor­marea concepţiilor etico-religioase crestine, precum şi structura epistemologică specifică, proprie doar Occi­dentului, cu consecinţa ei, progresul nestăvilit al ştiinţei şi tehnicii, culminînd cu revoluţia industrială.

Nu  putem insa,  să nu gandim, că succesele din domeniul civilizaţiei materiale, noile sisteme de legături şi confi­guraţii sociale, apariţia unor modele etico-religioase fără prece­dent nu reprezintă altceva decît diversitatea manifestărilor unui tip specific de personalitate umană, ale unui tip care s-a hotărît să nu mai fie un „animal de turmă”, o „fiinţă tribală”, ci să rupă lanţurile comunităţii sale de castă şi să se individualizeze.

DSC_0029

Drumul libertatii trece prin cultura

Secretul unui comportament agreabil si civilizat in societate se poate obtine din decantarea bunelor obiceiuri filtrate si adaptate de la o generatie la alta. Strabunicii, Bunicii, parintii, anturajul, scoala si nu in ultimul rind Biserica sunt de neinlocuit intr-o existenta normala a oamenilor in societate. Un adevar cunoscut,  dar neasimilat suficient spune  ca drumul  libertatii trece prin cultura si spiritualitate.

Exista o cultura de tip rural – realizata in jurul unei multitudini de obiceiuri, datini, ritualuri ce conduc la un comportament civilizat si o cultura livresca, din care omul scolit poate invata multe, dar nu in mod obligatoriu si bunele  maniere.

Problemele de educatie si comportare civilizata exista in intreaga lume si nu vor fi niciodata rezolvate pe deplin. Situatia de la  noi, dupa multe zeci de  ani de imixtiune brutala, mai intai comunista, apopi capitalist salbatica si vulgara, in existenta sociala si chiar familiala, a unei forte oarbe, nemiloase, care, in  numele fericirii umane a cautat sa ne ucida fericirea, a incercat sa creeze “oameni noi”, asemenea  unor marionete stingace si supuse, este totusi deosebita de cea din alte parti.  Cum sa surizi  cind ti-e  frica? Cum sa te bucuri cind te temi ca vei fi vazut la  biserica ? Cum  sa-i spui cu drag unei doamne – ” Doamna “, cind exista un decret care te obliga sub semnul unei amenintari continue sa spui ” Tovarasa ” … ?

Cum sa te porti frumos, decent, cand mitocanul de alaturi este plin de bani.  Cum sa-ti pastrezi identitatea si preocuparea culturala cand politicianul semianalfabet iti rade in nas cand incearca sa te cumpere cu o punga cu nimicuri.

Nici o constrangere si nici o libertate a fiecaruia dintre noi nu poate inlocui sfatul unui om intelept, cumpatat si linistit.  In viata fiecarui om exista nevoia de modele, iar in societatea  romaneasca de dupa al doilea razboi mondial  si pana astazi,  evenimentul  cel mai dramatic   l-a constituit tocmai distrugerea acestor categorii ce ar fi trebuit sa devina modele morale. Si distrugerea continua si astazi, folosind alte mijloace, mai perverse.

Intelectualii, oamenii de cultura au umplut temnitele comuniste, tocmai ca pentru un cod al onoarei nu le  permitea sa treaca, in chip cameleonic, de la o doctrina politica la alta; harnicii si inteleptii satului au nimerit cam tot acolo si tot din  aceleasi motive. Si ne-a mai ramas modelul activistului de partid, multiplicat astazi in diverse forme si in diferite  partide.

A fost intr-adevar un “model” si trebuie sa recunoastem ca rezultatul s-a vazut si urmarile se resimt mai ales astazi. S-a deteriorat orice norma morala si aproape toate notiunile normale  au fost golite de sens. Astazi, suntem condusi de forme exacerbate ale activistului de partid, mai rele si mai devastatoare decat au fost activistii de partid, datorita unei capacitati de multiplicare incredibile.

Desigur, e vorba de o imagine trunchiata si catastrofica a societatii in care traim, dar nu putem sa nu tinem seama si de ea.

DrumulLibertatii

 

Guvernul nu accepta concurenta

SFETERISÍ, sfeterisesc, vb. IV. Tranz. (înv. și fam.) A sustrage, a-și însuși ceva prin mijloace incorecte; a șterpeli, a fura. – Din ngr. sfeterízome.  Conform DEX

Politicienii romani au îndatorat  tara ca să poată sfeterisi.  Acum partidul de guvernamant are un procent asa de mare in parlament, ca este liber să oblige cum vrea el poporul să le furnizeze lichiditatea pe care au sfeterisit-o. Asa ca au nevoie de bani  la buget. De la cine? De la popor. Metode?  Multe. De la acciza pe benzina, la taxa de drum, la taxa de pod, la noul cod fiscal, la reducerea CASS  si mult prea multe altele.  Cu toate acestea,  politicienii se prefac că n-ar fi ei de vină şi “amendează” pe „marele vinovat”, adica  poporul.

PIB-ul a crescut de trei ori faţă de anul 2000 şi de două ori comparativ cu 2004. Din 2009, s-au repatriat miliarde de euro, dar PIB-ul şi masa bănească rămasă fără “acoperire” sunt la fel de mari ca înainte de criză. De ce?  Pentru ca excesul de bani să fie dat Trezoreriei Statului, să se finanţeze cu el deficitul bugetar enorm şi să fie satisfăcuţi astfel  “fanarioţii”  care conduc  România? Cum se face ca bani din ce in ce mai multi, ajung din ce in ce mai putin?  Ar fi doua raspunsuri. Sau s-au inmultit hotii, sau sunt tot aia, dar sfeterisesc mai mult.

Noul cod fiscal este mai rau decat forfetarul. Va inchide inca vreo 100.000 de mici firme, adica va creste somajul. Va creste saracia.

Noul cod fiscal este un atentat la siguranta nationala. Intr-o tara in care 86% din populatie traieste de pe o luna pe alta, cand dai o lege care sa accentueze saracia, doar de dragul de a avea de unde sfeterisi,  nu poate fi trecuta cu vederea. Este mult prea grav. Efectele perverse ale acestui asa zis „cod fiscal”, sunt insa ascunse in spatele unor minore relaxari, care deja au devenit pentru guvern un motiv de „mandrie patriotica”. Populatia va simti efectele dupa alegeri.  Pana atunci ni se servesc gogosi electorale.

Ma gandesc. Nu ar fi bine,  eventual, sa luati o masura si-n folosul nostru, nu doar al vostru ?

Ma intreb. Cine isi va asuma peste doi ani Guvernarea asta?  Sau ni se va explica din nou ca asa au fost vremurile, nu aveau ce face, ca ei s-au sacrificat pentru tarisoara …

Nu sfeterisi! Guvernul nu acceptă concurenţa.

government-trust

Biologia

Biologia ne invata ca viata înseamnă un război permanent în care doar cei mai cruzi si mai puternici supravieţuiesc.  Transpus in alt domeniu, afacerile şi naţiunile reuşesc numai învingând,  distrugând şi dominându-şi competitorii.

Pentru majoritatea,  politica înseamnă ca tabăra ta să câştige cu orice preţ, iar cei invinsi nu conteaza.   Patria,  poporul,  patriotismul, bunastarea natiunii,  sunt doar cuvinte goale de continut,  bune doar de “prostit pe prosti”.    Pentru altii,  tot majoritari,  a fura,   a face trafic de influenta, a  fi corupt si coruptibil  inseamna a fi puternic, inseamna a fi invingator.   

Dar cred că putem să vedem deja zorii unei noi poveşti care începe să iasă la iveală.   E o naraţiune care se întinde de-a lungul unui număr de discipline diferite, în care cooperarea,  acţiunea colectivă şi interdependenţele complexe joacă un rol mult mai important.   

Şi rolul pana acum central,  al competiţiei şi supravieţuirii celui mai adaptat, se contractă,  pana aproape de disparitie,  lasând loc pentru altceva.   Lasand loc actiunii subordonate binelui colectiv, 

thomas-jefferson

DUBITO ERGO COGITO, COGITO ERGO SUM. SUM ERGO DEUS EST

error: Content is protected !!