carísmă s. f. 1. Dar particular conferit oamenilor prin grația divină; har. ( gr. kharisma) 2. Influență asupra mulțimii datorată prestigiului, farmecului personal etc. 3. Ansamblu de date spirituale deosebite, coborâte prin Duhul Sfânt asupra comunităților sau indivizilor.
- Lear: Mă recunoști, prietene?
- Kent: Nu, domnule, dar aveți ceva în înfățișare care mă îndeamnă să vă numesc stăpîne.
- Lear: Ce anume?
- Kent: Autoritatea..
– Regele Lear – Shakespeare
Exista un soi de autoritate care ne permite să concepem ce înseamnă dominație exercitată mai puțin în virtutea unei puteri fizice, anonime, cât a unei influențe spirituale, personale; aceasta este autoritatea carismatică. In sens tradițional, cuvîntul carismă se referă la un personaj sacru. El califică dogmele unei religii și evocă o stare de grație; cea care ușurează o suferință, lumina care invadează spiritul chinuit al credinciosului, cuvîntul viu al profetului care atinge inimile, armonia interioară dintre maestru și discipol.
în zilele noastre, această grație este recunoscută șefilor care fascinează masele și devin pentru ele un obiect de adorație. Churchill, de exemplu, o poseda, asemeni lui Mao, Stalin, de Gaulle, Ceausescu, Tito sau papa Ioan-Paul al II-lea.
In zilele noastre, cuvîntul .carismă. a devenit atît de popular, încît el este utilizat chiar și pe internet sau ziarele de mare tiraj, presupunăndu-se că cititorii îl cunosc. Gloria sa se datorează în mare măsură obscurității și impreciziei, trezind în noi ecouri misterioase. Carisma, acolo unde apare, este considerata o vocație. în sensul emfatic al termenului, în calitate de misiune sau sarcină interioară.
Altfel spus, puterea de influență a liderului carismatic asupra maselor nu depinde nici de bogăție, nici de industrie, nici de armată, acestea apar, ca subsidiare, simple afaceri de intendență cotidiană. Carisma denotă, propriu-zis, un har, o relație de o anumită calitate între credincioși sau adepți și stăpînul în care au încredere și căruia i se supun. Odată recunoscut, acest har acționează ca un placebo simbolic. El produce efectul dorit la toți cei care intră în contact cu cel care îl deține. La fel, medicamentul inofensiv care atenuează durerea, vindecă pentru că a fost prescris și administrat de către un medic, fără a avea totuși proprietăți fizice sau chimice intrinseci.
Carisma, fără îndoială, se bazează mai mult pe credințele masei, decît pe talentele personale ale unui individ. Dar aceștia joacă un rol care nu poate fi neglijat. Nu oricine poate fi șaman sau ales! Cum altminteri ar mai putea exista atît de mulți chemați și atît de puțini aleși! Oricît ar fi de dificil să se definească aceste talente, fiecare pare a sesiza imediat faptul că ele desemnează șeful.
Ca toate puterile primare, iraționale, carisma este în același timp o grație și un stigmat. Ea conferă celui care-o posedă semnul unei valori extraordinare, dar și marca unui exces, a unei violențe intolerabile. El prezintă analogii cu puterea șefilor africani de a răspîndi o forță neobișnuită și cu talismanul triumfului. al regilor homerici, fiind considerat a poseda o superioritate magică absolută.
Toate aceste semne au drept particularitate comună de a fi în mod simultan atrăgătoare și amenințătoare. Ele protejează dar și sperie. Scăpînd controlului rațiunii, carisma declanșează, asemeni puterilor numite mai sus, pasiuni contradictorii de dragoste și ură, de sfidare și repulsie. Incă din timpuri imemoriale, ea provoacă o intensificare a efectelor, smulgînd mulțimile din amorțeală pentru a le galvaniza și mobiliza.
Seful carismatic este dotat cu calități ieșite din comun, plasate deasupra vieții de zi cu zi. Relațiile, însă, pe care oamenii le întrețin cu el, sînt de ordin personal. Relații subiective, desigur, bazate pe o iluzie de reciprocitate. Ele îi permit totuși fiecărui individ din mulțime să-și imagineze că se află în contact direct cu omul pe care îl admiră. Pentru a fi convins de acest lucru, este suficient să-l fi văzut, să se fi încrucișat cu el sau să-i fi fost aproape o singură dată, pe cămpul de bătaie sau, poate înconjurat de mulțime.
Cu alte cuvinte, autoritatea conductorului este plasată deasupra tuturor corpurilor intermediare, organizații, partide, mass-media, și toate instituțiile care în interiorul fiecărui stat îl preschimbă pe acesta într-un monstru rece și impersonal. în jurul persoanei sale se creează un fel de comunitate de fidelitate și speranță care scapă controlului ierarhiei. Fiecare se poate declara discipol, partizan, tovarăș, fără a avea impresia că decade sau se diminuează.
Gruparea de dominare este o comunitate emoțională. Seful și partizanii săi par a se alege unii pe alții în mod reciproc. Bunul plac al conducătorului este disimulat sub arbitrariul afectivității. El este cel care țese legăturile prin care se află reunit cu oamenii săi. Aceștia, la rîndul lor, îi acordă încredere și își încredințează soarta în mîinile sale, într-o totală identificare, fără să știe nici ei vreodată exact pentru ce fac acest lucru. Un asemenea abandon este justificat printr-o decizie bine cîntărită, printr-o revelație intimă sau prin ambele. Rezultatul este întotdeauna identic: carisma unuia singur este validată de către toți.
Recunoașterea de către cei care sînt dominați, recunoașterea liberă, garantată prin confirmare (la origini, întotdeauna prin miracol), creată prin abandonul în fața revelației, a venerației eroului, a încrederii în persoana șefului, hotărăște asupra validității carismei.
Vă puteți imagina cu ușurință reversul medaliei: supunerea. O supunere care pleacă, evident, de la o credință comună, dat fiind că ea constă într-o dăruire pură și totală a persoanei. Ființa supusă nu așteaptă vreo recompensă sau vreun salariu. Dăruirea ei merge chiar mai departe: o punere la dispoziție a propriei persoane, o renunțare la voința proprie în favoarea voinței celuilalt, investit tocmai prin gestul care face din el un adevărat stăpîn.