In ultimii 10 ani, am văzut începuturile unei ştiinţei a psihologiei pozitive: o ştiinţă a ceea ce face ca vieţile să merite a fi trăite. S-a dovedit că putem măsura diferite forme ale fericirii. Şi oricare din noi poate merge gratis la  pagini de web şi poate face întreaga suită de teste de fericire. Poţi întreba cum te compari ca emoţii pozitive, la înţeles, la flux, cu alţi zeci de mii de alţi oameni?

Şi pentru a întreba această întrebare – caci fericire nu este un cuvânt prea des folosit de mine – este nevoie să-l descompunem în ceea ce cred că se poate întreba despre fericire. Şi cred că sunt trei posibile vieţi fericite diferite. Si pare a fi o chestiune de optiuni si atitudine.

Prima viaţă fericită este viaţa plăcută. Aceasta este viaţa în care ai atât de multă emoţie pozitivă pe cât posibil, şi priceperile de a o amplifica.

A doua este o viaţă angajată: în muncă,  în iubire, ca părinte, în tihnă, timpul se opreşte pentru tine. Despre asta a vorbit Aristotel.

Şi a treia, viaţa plină de înţeles.

Aşa că vreau să spun câte puţin despre fiecare din aceste vieţi şi ce ştim despre ele.

Prima viaţă este viaţa plăcută şi este pur şi simplu sa alegi ce este mai bun din tot ce  gasesti,  având atâtea  plăceri cât poţi, atâtea emoţii pozitive câte poţi, şi învăţând deprinderile, savurarea, grija care le amplifică, care le întinde peste timp şi spaţiu. Dar viaţa plăcută are trei neajunsuri importante.

Primul neajuns este că s-a dovedit că viaţa plăcută, trăirea emoţiilor pozitive, este ereditară, cam 50 la sută ereditară, şi de fapt nu prea modificabilă. Aşa că diversele trucuri pe care le ştim despre mărirea cantităţii de emoţii pozitive în viaţa voastră sunt trucuri de 15 la 20 sută, cel mult.

Al doilea este că emoţiile pozitive se pierd. Se pierd chiar repede. Este ca îngheţata de vanilie, prima bucăţică este 100 la sută, pe când ajungi la a şasea înghiţitură, s-a dus gustul.

Şi nu este nici prea flexibilă.

Şi asta ne duce la al doilea tip de viaţă fericită.  Psihologia pozitivă este mai mult decât emoţia pozitivă, mai mult decât construirea plăcerii. Traim in trei mari arene ale vieții.

Prima arenă era locul de muncă.

A doua arenă este jocul.

A treia arena a vieţii este dragostea

Plăcerea implică simţiri brute: ştii că se întâmplă. Este gând şi simţire. Iar asta este chiar caracteristica a ceea ce noi credem că este viaţa bună. Şi credem că este o reţetă pentru ea, iar aceasta este să ştii care îţi sunt punctele tari. Şi exista  teste  pentru a afla care sunt cele cinci cele mai tari puncte ale tale. Iar apoi e bine sa-ţi reclădeşti viaţa pentru a le utiliza cât mai bine si mai mult posibil. Îţi reclădeşti munca, dragostea, jocul, prietenia, calitatea de părinte.

Ceea ce obţii este mai multă absorbţie. Deci asta este a doua cale. Prima cale, emoţia pozitivă. A doua cale este fluxul fericirii.

Iar a treia cale este  înţelesul.  Acesta este în mod tradiţional cea mai venerabilă fericire. Şi înţelesul constă în această viziune – foarte asemănătoare cu eudaimonia, constă din a ştii care îţi sunt punctele tari şi utilizarea lor pentru a aparţine şi a fi în serviciul a ceva mai măreț decât eşti tu.

Am menţionat că pentru toate cele trei tipuri de vieţi, viaţa plăcută, viaţa bună, viaţa cu înţeles, psihologii  lucrează din greu acum la  a raspunde la întrebarea: care  sunt oare lucrurile care schimbă permanent aceste trei vieţi?

Oamenii doresc pacea, democratia, bunastarea, echilibrul si multe alte lucruri  minunate din punct de vedere teoretic, dar in practica lucrurile sunt pe dos pentru o mare parte din populatie.

Oare de ce nu putem sa folosim si legile naturale care guverneaza aceasta planeta, ele fiind, de fapt universale. Oamenii si-au creat propriile lor legi si teorii, vizavi de cele universale care intre timp, au demonstrat ca functioneaza si se adapteaza din mers spre performante si idea de a nu face rau celuilalt, si mai ale tie insuti.

Poate multi asteapta cu interes un meci de box intre Mercur si Marte sau tragerea loto de pe Jupiter la care premiul cel mare este Luna. Dar observam ca universul are legile lui, se spune ca tot ce este universal este si natural.

Simbolul sau cuvantul „natural” implica ideea de a nu face ceva ce tie nu iti place (dar nici nu a abuza de lucrurile care iti plac prea mult), de a controla cauzele si efectele unor actiuni, pentru a fi permanent in armonie si a nu ne tulbura linistea sufleteasca.

Agresivitatea si violenta nu rezsolva nimic, doar agraveaza lucrurile si produc mari deficiente psihologice si pentru agresor si pentru agresat. Sunt reactii primitive de neputinta.

La nivel de ansamblu, este vorba de viata.  Iubirea se alimenteaza cu iubire, bunastarea cu bunastare, …

Viata se poate alimenta doar cu viata.

Am vazut oameni care isi cumpara tone de carti de dezvoltare personala din care citesc cateva pagini si le pun apoi frumos in biblioteca convinsi ca daca le au acolo sunt cumva influentati intr-un mod aparte de duhul lor.

Am vazut si oameni care citesc cartile astea, se minuneaza de cat de simple sunt lucrurile, subliniaza pasaje intregi si fac notite pe marginea paginii si cu toate astea tot nu aplica niciodata nimic.

Apoi am vazut oameni care se agita sa gaseasca un coach pentru ca au un obiectiv pe care vor sa-l atinga….si odata ajunsi acolo doar mimeaza lucrul cu sine pentru ca in final sa se dovedeasca a fi mai interesati (ca la spectacol) de tehnica coachului decat de obiectivul lor. Nu m-a surprins deloc ca astfel de oameni, desi mandri de initiativa si “efortul lor”, in final nu se alegeau cu nimic.

Apoi am vazut oameni care isi cauta mentori de soi si cand ii gasesc ii storc de tot felul de informatii, idei, strategii si experiente pentru ca in final pur si simplu sa nu se poata misca de acolo de unde sunt…

Am vazut oameni care navigheaza pe internet ore si ore intregi, cauta cu pasiune informatii dintr-un domeniu anume, le gasesc, arunca o privire, le salveaza in fisiere si apoi uita de ele pentru ca a doua zi sa o ia de la capat. E ca si cum si-ar face provizii pentru mai tarziu (un mai tarziu care in general nu mai vine niciodata) sau ar bifa pe lista faptul ca s-au preocupat de asta.

Am vazut oameni care merg la toate seminariile, conferintele, congresele in speranta descoperirii unui secret, dar raman in asteptare pana la urmatorul eveniment care merita vezut…

Traim intr-o lume in care posmagii nu sunt greu de gasit….avem tone de carti la indemana, mii de site-uri, tot mai multi coachi, o groaza de mentori si asa mai departe. Posmagii insa nu sunt inmuiati.

Trebuie sa trecem la actiune si sa aplicam ce am invatat si ceea ce stim, sa obtinem rezultate vizibile si sa invatam si pe altii…

Atata lucru avem de facut fiecare dintre noi.

Am pomenit de mai multe ori de dilema prizonierului fara sa explic in ce consta. Cineva m-a intrebat, asa ca vin cu explicatii.

Dilema prizonierului este un joc. Oricine a facut un curs de negociere a trecut la un moment dat prin lectia acestui joc. In principiu, dilema prizonierului vorbeste despre tendinta naturala a oamenilor de a nu avea incredere unul in celalalt, tendinta exacerbata de situatiile limita in care se afla la un moment dat. Si asta, in contradictie totala cu ratiunea care spune ca increderea reciproca este singura reciproc avantajoasa.

Practic, atunci cand procuratura aresteaza doua persoane implicate in acelasi caz si nu detine probe suficiente pentru a-i inculpa, apeleaza la un plan  de a-i determina pe cei doi sa se denunte reciproc. Exista urmatoarele posibilitati: daca ambii detinuti se abtin, scapa amandoi a doua zi; daca unul denunta si celalalt se abtine, denuntatorul scapa si celalalt primeste 5 ani de inchisoare. Daca cei doi se denunta reciproc, ambii petrec cate trei ani dupa gratii. In 90% din cazuri, echipele care joaca pentru prima data “dilema prizonierului” incheie cu rezultate lamentabile, fiecare incercand sa castige impotriva celuilalt, situatie in care pierd amandoi.

A doua oara e diferit: majoritatea inteleg ca fac o echipa cu adversarul fiind de fapt in competitie cu alte echipe adversare. Inteleg ca de fapt jocul nu este intre detinuti ci intre echipele de detinuti care se pot denunta sau nu. Si atunci increderea reciproca devine un instrument de a-i invinge pe ceilalti. Increderea devine valoroasa. Cu ea poti sa castigi jocul in favoarea intereselor echipei tale. Altfel esti schimbat. Aruncat la cos si inlocuit cu altii care pot lasa la o parte mandria irationala si care pot privi jocul prin ochii celor pe care-i reprezinta.

Nu știu dacă ați văzut, acum câțiva ani, filmul  “A Beautiful Mind”  cu Russell Crowe. E o poveste reală. Personajul real a fost un mare matematician si il chema John Nash.

Nash  a luat premiul Nobel pentru economie. De altfel nici nu există un Nobel pentru matematică.  Echivalentul in matematica este medalia de aur Fields.  Contribuția lui pentru cunoaștere a fost în postularea și modelarea matematică a teoriei jocurilor. Teoria jocurilor este, pentru cei care nu o cunosc, o disciplină care analizează matematic și numeric calitatea deciziilor într-o situație în care rezultatul deciziei tale nu depinde doar de tine ci și de deciziile altor participanți la aceeași realitate, la același “joc”, despre care nu știi nimic. A lua o decizie bună, într-un astfel de context, devine o problemă foarte dificilă, problemă pe care Nash a simplificat-o introducând câteva concepte și modele care permit o analiză sistematică a situației.

Poate că vă întrebați ce are asta cu economia, deși nu prea cred, pentru că răspunsul e evident: economia toată e un joc gigantic. Teoria lui Nash a permis modelarea matematică a mediului economic, mai ales a mediilor economice oligopoliste, cu puțini jucători, unde teoriile macro-economice bazate pe eficiența piețelor nu funcționează. Dar teoria jocurilor e importantă peste tot, mai cu seamă, zic eu, în conducerea organizațiilor și chiar a societății.

Unul dintre principiile cele mai importante postulate de Nash este cel al echilibrului care-i poartă numele. Acest echilibru apare când mai mulți jucători se află într-un joc în cea mai bună situație în care pot fi, indiferent de ce fac ceilalți jucători. Pare simplu, dar nu e. E chiar pervers. Să vă dau un exemplu, simplu și celebru, cel mai simplu și cel mai celebru din teoria jocurilor: dilema prizonierului.

Situația se numește dilema prizonierului pentru că e o metodă veche și testată de interogare. Doi suspecți sunt interogați în camere diferite și fiecăruia i se promite că dacă recunoaște și-l toarnă pe celălalt scapă mai ieftin. Desigur, ar putea ambii să tacă și să scape de tot. Dar dacă celălalt cedează presiunii și vorbește?

Într-un sens mai larg, imaginați-vă situația din tabela de mai jos. Aveți o situație în care nu aveți decât două opțiuni posibile, să le zicem A și B (să vorbiți, sau să nu vorbiți). Pe rândurile tabelei sunt variantele voastre de răspuns, pe coloane variantele celuilalt “jucător”. În căsuțe sunt rezultatele, pentru fiecare jucător, corespunzătoare perechii de alegeri făcute. Primul rezultat e al vostru, cel de-al doilea al partenerului de joc. De pildă, dacă voi alegeți A  și partenerul tot A, atunci fiecare pierdeți câte un punct. Dacă voi alegeți A iar partenerul B, atunci voi câștigați 2 puncte, iar partenerul pierde două puncte, și așa mai departe. Dacă v-aș spune acum că partenerul de joc e un necunoscut, ales la întâmplare, cu care nu aveți legătură și nici comunicare, ce alegere ați face? Gândiți-vă și alegeți înainte de a citi mai departe.

Dacă sunteți o persoană rațională, ați alege  A.  Varianta B este, după cum se numește situația în teoria jocului,  strict dominată strategic. Adică, în orice situație ai fi, dacă alegi B ieși statistic mai prost. Dacă oponentul a ales A și voi B, pierdeți -2, pe când dacă alegeați A pierdeați doar -1. Dacă oponentul a ales B și voi alegeți B câștigați 1, pe când dacă alegeați A câștigați 2. Alegerea normală, rațională, este mereu A.  Dar asta e alegerea normală și pentru oponentul vostru. Ceea ce face ca 99% din oamenii care joacă jocul ăsta să termine în situația A,A, adică cu scorul -1, -1, mai ales dacă jocul are mai multe runde. Situația evoluează natural către echilibru. Observați că situația nu e nicidecum ideală, dar e inevitabilă. Pentru că orice altă variantă e mai proastă, pentru fiecare jucător luat individual. Ăsta e echilibrul Nash. E o situație fără ieșire, pentru că ieșirea se poate face doar împreună. Fiecare parte a sistemului, luată individual, pierde dacă-și schimbă poziția. Desigur, nu întotdeauna echilibrul Nash e ne-optim, cum e aici. Sunt multe situații când e optim. Dar în dilema prizonierului nu e.

Dilema prizonierului, trivială în aparență, are enorm de multe aplicații practice. Ea ne explică, de pildă, de ce o responsabilitate împărțită între doi oameni dă frecvent greș. Situația optimă apare dacă ambii se implică moderat, fiecare pe partea lui, împărțind efortul. Dar dacă unul nu se implică, el poate să câștige în fața celuilalt, în sensul de a câștiga timp și resurse de investit altundeva, în vreme ce coechipierul trebuie să-și dubleze efortul ca să facă față. Așa că nici el nu mai depune efort, ceea ce face ca proiectul să eșueze și ambii să piardă. Cu alte cuvinte, jocurile care permit un echilibru Nash se vor îndrepta inexorabil spre el, în timp.

Desigur, veți zice, exercițiul e ipotetic. În practica organizațiilor avem de a face cu coechipieri, oameni reciproc angajați pentru un destin comun, care înțeleg că succesul nu poate veni pe baze strict individuale și că e nevoie de cooperare. Mai mult decât atât vorbim de situații în care oamenii pot vorbi, se cunosc între ei, pot negocia și agrea soluții.

In organizații, acolo unde responsabilitatea e  împărțită, nu se pot obține rezultate optimale decât dacă se sparge ecuația echilibrului Nash din acest simplu dar foarte revelator joculeț. Pentru asta e nevoie de trei lucruri:

1. Trebuie să fie imposibil pentru cineva să aibă succes individual în absența (sau, mai rău, în dauna) succesului colectiv. Ecuația returului efortului trebuie scrisă în așa fel încât să încurajeze efortul colectiv fără să-l descurajeze pe cel individual.  Un sistem care depinde de colaborarea membrilor dar care răsplătește rezultatul individual va eșua mereu în mediocritate. Dacă vă întrebați cum sa faci să încurajezi în același timp efortul individual și pe cel colectiv, vă las să vă frământați mintea puțin, înainte de a vă propune un posibil răspuns.
2. Ingredientul esențial care face posibilă urmărirea binelui colectiv este circulația și calitatea informației. În contextul în care informația despre cum merg lucrurile împreună, în tot sistemul, e ubicuă, actuală și de calitate îmi va fi mult mai ușor să-mi pilotez acțiunile spre îndeplinirea rezultatului comun. Informația este lubrifiantul esențial al oricărui sistem democratic, care se bazează pe inițiativa  membrilor. Cu cât mai mult o organizație cere inițiativă de la membrii ei, cu atât mai bună, mai relevantă, mai ușor de înțeles și interpretat și mai lesne disponibilă trebuie să fie informația. Foarte multe dintre organizațiile cu care lucrăm noi operează cu informația dintr-o paradigmă de tip “need-to-know”, adică circulă, chiar bine, informația esențială de care ai nevoie ca să-ți faci treaba. Nu circulă, în schimb aproape deloc informații percepute ca ne-esențiale, departe de descrierea imediată a funcțiunii, dar care sunt de fapt esențiale pentru alineirea eforturilor, pentru sinergie și întărirea colaborării, informații despre celelalte funcțiuni și departamente și despre organizație în general. Și cel mai puțin circulă informația de tip strategic.
3. Mai trebuie, desigur, să și pot să fac ceva, adică sistemul trebuie creat în așa fel încât să-mi permită un grad suficient de autonomie despre ce am de făcut astfel încât să pot reacționa la stimulii de la punctul 2.  Descrieri de activitate înguste, limitative, lipsite de autoritate, fără posibilitatea de a angaja resurse, fac imposibilă de fapt cooperarea, oricât de mult ar fi ea propovăduită prin afirmații de misiune.

Desigur, ar mai fi și alte lucruri, cum ar fi să am abilitățile necesare, liedershipul absolut necesar, resursele necesare, etc. Astea din urmă sunt, însă, mai ușor de rezolvat dacă le rezolvați pe primele 3, la toate nivelurile și în toate diviziile din organizație.   In Digital Network Marketing avem o solutie de exceptie la toate acestea. .

Producţia open-source ne-a arătat că software-ul de clasă mondială, gen Linux sau Mozilla, poate fi creat şi fără structura birocratică a unei firme şi fără stimulentele pieţei,  aşa cum le cunoaştem.  Google se îmbogăţeşte pe sine îmbogăţind mii de blogeri prin AdSense. Amazon şi-a deschis interfaţa de programare a aplicaţiilor spre peste 60.000 de dezvoltatori şi nenumărate magazine tip Amazon. Aceste companii îi îmbogăţesc pe alţii nu din altruism, ci drept cale de a se îmbogăţi pe sine. Ebay a rezolvat dilema prizonierului şi a creat o piaţă unde nimic nu ar fi existat,  creând un mecanism de feedback care transformă jocul dilemei prizonierilor într-un joc al asigurării.

În loc de “niciunul nu poate avea încredere în celălalt”,  trebuie să facem mişcări suboptimale,  si sa il inlocuim cu macar “dovedeşte-mi că eşti demn de încredere şi voi coopera”. Wikipedia a folosit mii de voluntari pentru a crea o enciclopedie gratuită cu un milion şi jumătate de articole în 200 de limbi în doar câţiva ani.

Milioane de oameni contribuie cu propriile computere când nu le folosesc pentru a se conecta unii cu alţii prin Internet în “colective de supercomputere” care ajută la rezolvarea problemei plierii proteinelor de către cercetătorii în medicină. E vorba de programul “Folding at Home” de la Stanford. Să descifrezi coduri.  Să cauţi viaţă în spaţiu.

Nu cred că ştim încă suficient despre mecanismele si beneficiile cooperarii. Nu cred că am început măcar să descoperim care sunt principiile de bază. Dar cred că putem începe să ne gândim la ele.  Dar gândiţi-vă la interesul propriu. Toate astea ţin de interesul propriu, care se adună la ceva. În El Salvador, ambele părţi care s-au retras din războiul civil au făcut mişcări despre care s-a dovedit că reflectă strategia dilemei prizonierului.

In toata lumea, sunt oameni care au organizat singuri proteste politice şi campanii de mobilizare la vot folosind dispozitive mobile şi SMS-uri. Este posibil un proiect  global al cooperării? Un studiu transdisciplinar al cooperării? Cred că rezultatul ar fi foarte important si ar putea duce la constientizarea unei noi realitati.  Cred că trebuie să începem să dezvoltăm hărţi ale acestui teritoriu, astfel încât,  să putem vorbi de asta transdisciplinar.  Şi nu spun că faptul de a înţelege cooperarea ne va face neaparat mai buni ca oameni. Uneori oamenii cooperează pentru a face lucruri rele. Dar o să vă reamintesc că acum câteva sute de ani, oamenii îi vedeau pe cei dragi murind de boli despre care credeau că ar fi fost provocate de păcate, de străini sau de spirite diabolice.

Descartes a spus că avem nevoie de un mod cu totul nou de a gândi. Când metoda ştiinţifică a oferit acest nou mod de gândire şi biologia a arătat că bolile erau provocate de microorganisme, suferinţele au fost uşurate.  Ce forme de suferinţă ar putea fi uşurate,ce forme de bogăţie ar putea fi create dacă am şti un pic mai multe despre cooperare?  Nu cred că această postare se va materializa automat.  E nevoie de efort.   Aşa că vă invit sa meditati daca nu cumva ar fi mutual  benefic  sa mă ajutati  să dezvolt  proiectul cooperării cu baza Digital Network Marketing,  sau sa porniti un proiect propriu, care sa implice cooperare semnificativa, orientata in directia evolutiei umane.

Ca să înţelegi un popor, trebuie să-i cunoşti strămoşii; ca să ne înţelegem şi noi, unii pe alţii şi fiecare pe sine, trebuie să facem acelaşi lucru; pentru că în fiecare dintre noi, cei născuţi pe aceste meleaguri, există germenele moştenirii străbune.

Nu degeaba ne-am născut aici şi nu altun­deva, nimic nu e o întâmplare.  Fiecare dintre noi am venit să împlinim menirea acestui neam, fiecare în felul lui; să înţelegem şi să ducem mai departe înţelepciunea şi dragostea de oameni, de viaţă, a celor care, în străfunduri de istorie, au trăit aici.

In fiecare zi investesti.
Nu tu esti norocos ca ai acest loc de muncă, el este norocos sa te aiba. În fiecare zi, investi un pic din tine în activitatea pe care o faci şi una dintre cele mai importante alegeri pentru tine este în ce merita sa faci aceasta investitie.
Slujba, proiectul, afacerea la care lucrezi … merita?
Seful, patronal, firma in care lucrezi … merita?
Inveti ceva in timp ce muncesti?
Investiţia în locul nepotrivit pentru o săptămână sau o lună nu va distruge. Dar a investi ani sau zeci de ani, contribuind la ceva de care nu vă pasă si nu va intereseaza, sau lucrand cu cineva sau pentru cineva caruia nu-i pasă de tine… poate avea efecte nefaste.
Puteti si meritati mult mai mult…
Cautati pana gasiti solutii noi care sa se potriveasca aspiratiilor dumneavoastra.

Situate undeva la granita dintre prostitutie si dame de companie, statutul gheiselor a ramas neclar chiar si in zilele noastre. Daca la nivelul anului 1930 existau circa 80 000 de gheise, astazi, pe intregul teritoriu al Japoniei nu traiesc mai mult de 10 000.

Majoritatea gheiselor activau in capitala Tokio, unde in prezent mai exista doar 100 de asemenea femei, certificate oficial de autoritatile nipone. Alegerea de a deveni o gheisa este un act voluntar, care este reglementat de lege. In trecut, doar femeile a caror mama fusese o gheisa, puteau continua aceasta traditie. In ciuda acestor noi aspecte, antrenamentul si pregatirea gheiselor a ramas la fel de riguros in cadrul scolilor care se straduiesc sa mentina acest obicei.

Tinerele fete trebuie sa dea dovada de o mare ambitie, dublata de un talent pe masura, pentru a excela in artele dansului, cantecului si muzicii japoneze.

Accentul se pune totusi pe rafinarea artei conversatiei si stapanirea tehnicilor din Shunga, artele sexuale japoneze. In ciuda acestui aspect si a sutelor de controverse create in jurul subiectului, gheisele din liniile traditionale nu ofera servicii sexuale clientilor.

Inconjuraţi-va cu oameni curati, pozitivi, potriviţi.  Asociaţi-vă cu învingători. Zburaţi mai bine cu vulturii, decât să scurmaţi împreună cu găinile.

Intrucât unii oameni au – în mod intenţionat sau nu – o influenţă puternică asupra voastră, este bine să fiţi extrem de atenţi cu cine alegeţi să vă petreceţi timpul.  Anturajul poate sa va ridice, sau poate s ava distruga.

Este dovedit stiintific că doar alegerea unui „grup de referinţă” negativ este de ajuns pentru a condamna o persoana la eşec si ratare în viaţă.

Grupurile voastre de referinţă sunt persoanele cu care vă identificaţi – cei alături de care munciţi, cu care sunteţi prieteni, cu care trăiţi şi vă implicaţi în activităţile din timpul liber.

Asemeni unui cameleon, adoptaţi inconştient atitudinile, comportamentul şi opiniile celor cu care vă asociaţi.

Pentru a cunoaşte oameni noi, optimişti, de obicei trebuie să încetaţi sa vă asociaţi cu unele personae din vechiul grup. îndepărtaţi-vă mai ales de oamenii care gândesc negativ. Ei sunt cauza principală a celor mai multe nefericiri din viaţa voastră.

Este suficient să vă complăceţi într-o relaţie negativă, rea, toxica, otravita, pentru a vă opri întregul vostru potenţial de succes şi fericire. Nu există influenţă mai puternică decât oamenii din jurul vostru.  Alegeţi-i cu grijă.

De tine depinde daca ai curajul sau nu sa iesi din rand. De tine depinde daca alegi sa supravetuiesti sau sa traiesti viata.

Uneori poate simti ca nimic nu are sens, poate uneori ti-e frica, simti ca nu vei reusi sau ca nu ai nici un suport dar viata iti ofera mici semne si la sfarsit, toate punctele de suspensie capata sens si se conecteaza.

Cand ai gasit acel lucru care te umple de pasiune si care te impinge inainte inseamna ca asta e vocatia ta, misiunea ta, cand faci acel lucru si totul in jurul tau dispare.

Apoi, e timpul sa treci la un alt nivel pentru ca degeaba inveti si reusesti daca nu dai mai departe, sa ii inveti si sa-i ajuti  si pe ceilalti. Lumea se poate schimba de la un grup mic. Priveste ce s-a intamplat cu Steve Jobs, Henry Ford, Edison, Einstein …  sau isteria creata de Facebook.  Si de fiecare data, totul a pornit de la o  PASIUNE. O pasiune care a schimbat viata a milioane de oameni.

Tot ce au facut a fost sa creada cu tarie ca vor reusi sa isi implineasca visul.

Există două feluri de dependenţă, cea fiziologica, materială, şi cea psihologică.   Avem nevoie de hrană, de apă, de aer, locuinta, viata sociala …   Depindem de aceste elemente. Acestea dau dependenţa materială.

Ea face parte din ordinea lucrurilor, prin urmare este naturală. Este in regulă. Devine periculoasă sau nenaturală cand, de pildă, nu poţi supravieţui fără un anumit tip de hrană. Dacă nu poti trăi, sa zicem,  fără  carne ai ieşit din ordinea lucrurilor. Esti dependent intr-un alt sens. Patologic. Absenţa cărnii te face să suferi. Te tulbură, te dă peste cap. Esti nemultumit, suparat, nefericit. Sau fara tigari, sau alcohol, sau droguri, sau sex…

Pentru a supravieţui psihologic avem nevoie de hrană psihologică. Depindem de ea.  Avem nevoie de afecţiune, recunoaştere, apreciere. Aceasta este dependenţa psihologică in sensul ei natural. Este in regula.  Ca şi in cazul dependentelor materiale, devine nocivă cand ai nevoie ca aceste „alimente psihologice” să vină doar de la cineva sau ceva anume.  De exemplu, vreau neapărat ca tata sau mama să mă iubească. Nu contează că alţi bărbaţi sau femei sunt afectuoşi cu mine. Eu vreau ca tata sau mama să ma iubească! Dar tu crezi ca nu este asa, sau nu suficient de mult şi  suferi. Esti profund nefericit.  Vrei neaparat ca echipa ta sa castige.

Esti  dependent emoţional.

Intr-o lume in care totul este interconectat, independenţa este imposibilă. Un anumit grad de dependenţă este binevenit şi util. Dincolo insă de acest punct optim, dependenţa produce suferinţă.

Care este substratul dependenţei? Este actul de a te agăţa de   cineva, un părinte, un partener, un copil, un profesor, un prieten, o echipa de fotbal…  De ce te agăţi?  Din ignoranţă. Nu ştii cine eşti. Ignoranţa conduce la dependenţa, iar dependenţa conduce la suferinţă. Aceasta este ecuaţia.  Reciproc, cunoaşterea, intelegerea, conduce la libertate, iar experienţa libertăţii te face multumit, chiar fericit.

Depresia a erupt în lumea noastra  în cadrul ultimei generații. Cred că o contribuție importantă – nu singura, dar importantă la această erupție a depresiilor, este că oamenii au experiențe care sunt dezamăgitoare deoarece standardele lor sunt prea ridicate.  Și atunci când trebuie să-și explice aceste experiențe cred că ei sunt de vină. Așa că rezultatul general e că o ducem mai bine, obiectiv vorbind, și ne simțim mai rău.

Occidentul, care crede ca mantuirea omului se poate realiza in afara oricarei legaturi cu divinul, si de aici neintelegerea Tainelor, ba chiar negarea lor este intr-un moment de criza profunda.

Occidentul al carui umanism (de altfel extrem de valoros) vede pe om taiat de credinta, suflet, spiritualitate si de legaturi sufletesti cu natura si nu o considera pe aceasta decat ca un obiect de exploatare economica. Si astfel, e firesc sa nu constatam aceasta simtire a vrajei si a frumusetii indefinite a naturii de care omul are absoluta nevoie pentru a se imbogati sufleteste si intari trupeste.

Asistam la un occident fara credinta si fara biserici. Au reusit ceea ce n-au reusit comunistii cu forta in estul Europei, distrugerea credintei si a bisericilor. Catedrale superbe, construite ca sprijin si simbol pentru crestini si crestinism, au devenit simboluri capitaliste prin transformarea lor intr-un soi de muzee sau sali de concerte rock. Locuri sfinte, fortate sa devina « eficiente economic ». Am asistat, cu teama, nu demult, la un astfel de « eveniment »  si in Romania.  Sper sa fie si ultimul.

Si azi, se pare ca incepe sa simta intreaga omenire ca o cauza importanta a crizei prin care trece civilizatia contemporana e ruperea omului de natura sa divina, care duce si la  ruperea de natura ca mediu de liniste, meditatie, succes si evolutie.

De altfel, umanismul occidental, valorile sale, definite si realizate in interiorul crestinismului (uneori pornind de la negarea valorilor crestine sau chiar a divinitatii), va deveni cu adevarat universal, va face cu adevarat parte din umanitate, si isi va pune in valoare forta si frumusetea,  abia din momentul in care, fara ura si fara partinire, se va reintegra in izvorul sau initial, crestinismul.

Dorinta neîntrerupta si insistenta de a cunoaste Adevarul, ne va trezi fortele virtuale (germenii lor dormiteaza în noi) si ne va schimba complet viata noastra, destul de  bulversata altfel. Atunci vom putea contempla fericiti diversele înfatisari ale existentei noastre.

Prea ne-am obisnuit,  în ignoranta noastra,  sa calatorim cu neastâmpar si dezechilibru, într-o lume mutilata de finante, economie, eficienta, pragmatism, egoism, media …   O lume in care ne inchinam  la multinationale si deificam escroci plini de bani. O lume in care nu mai este loc pentru Noi ca fiinte, ci doar pentru noi ca forta de munca numai buna de stors si exploatat. O lume in care ne petrecem viata la serviciu, vacanta  pe datorie,  in case care nu sunt ale noastre, mandrii de masini care doar subliniaza existenta noastra efemera, cu scurte si superficiale priviri aruncate spiritualitatii, si atunci parca jenat de situatie.

Relele consecinte ale hoinarelii în aceste sfere inferioare, se reflecta asupra noastra ducand la degradare morala, psihica, fizica si desigur spirituala.

Nu am simpatii politice, si nici  antipatii, cu exceptia catorva oameni politici  si nu partide.  Au fost multe nenorociri venite de la secretarii de stat, ministrii, prim-ministrii si presedintii romani.

Periculoasa mi se pare insa declaratia prim-ministrului Ponta, care ne explica de ce nu este nevoie de competenta in guvern.  Astept sa continue acest serial kafkian cu explicatiile care sa sustina ca ministrii cei mai buni sunt cei cu dosare penale.  Aluzii la asta deja exista.

Nu ca ar fi o noutate. Ministrii puscariabili au fost deja nenumarati din toate partidele.  De fiecare data, presedinti de partide, prim ministrii, ne-au fluturat stindardul prezumtiei de nevinovatie, si ce mare nedreptate i-am face individului cu dosar penal daca nu l-am numi ministru. Sau macar secretar de stat. Nu de asta este vorba, ca nu-l da nimeni afara din tara, nu-l opreste nimeni sa-si dovedeasca nevinovatia, nu-l opreste nimeni sa faca afaceri sau sa fie angajat. Este vorba de minima prudenta, de a nu da pe mana cuiva a carui corectitudine, loialitate fata de tara, coruptibilitate sunt puse in discutie  in mod oficial, miliarde de euro.  Ma intreb daca domnul prim-ministru si-ar pune administrator al conturilor sale bancare un cetatean care tocmai are un proces de furt. Argumentul prezumtiei de nevinovatie este  aiuritor si de altfel  total nepotrivit, dar si total imoral. De parca cei cu dosare penale ar trebui cumva mangaiati si recompensati pentru asta.   De parca Romania ar fi o tara cu 100 de locuitori si aia tembeli, asa ca n-ai de unde alege si lua  macar unul inca necorupt si care sa se si priceapa la domeniul respectiv.

Dar Romania este o tara care,  in pofida eforturilor facute de cei care s-au succedat  la putere  de la al II – lea razboi mondial  incoace,  de a distruge intelectualitatea si implicit specialistii , continua sa produca specialisti de mare valoare practic in toate domeniile.  Este o tara cu resurse intelectuale incredibile. Si spun asta in cunostiinta de cauza.

Argumentul sustinerii politice este la fel de fals si periculos, daca presupunem ca partidul respectiv doreste binele tarii si bunastarea romanilor.  Sustinerea politica vine in esenta de la liderii  si parlamentarii partidului sau aliantei  respective. Acestia sustin de regula orice pentru care primesc indicatii (sau ordine) sa sustina.  Cu atat mai mult vor sustine o initiativa bine facuta si argumentata  de specialisti si sustinuta de prim-ministru si presedintele partidului de guvernamant.  Desigur,  pornesc  de la ipoteza ca parlamentarii doresc binele tarii si bunastarea populatiei si nu interese personale si de partid  (sau grupare de interese).  Sau cumva prim-ministrul ne sugereaza ca aceasta ipoteza  nu este adevarata.

E drept ca un expert este incomod.  E drept ca un specialist nu face sluj  in fata  prim ministrului sau a presedintelui. E drept ca un expert nu propune o solutie proasta sau daunatoare tarii  doar ca sa serveasca interese personale si de partid sau grupe  de interese.  E drept ca un expert va avea opinii diferite fata de liderii politici, ca de aia este expert, sa se priceapa si sa aiba opinii corecte.  Adica, este clar ca pentru  o clasa politica corupta, specialistii sunt incomozi.  S-ar putea chiar sa incerce sa opreasca coruptia si hotia. Si asta este probabil (sau sigur?) inacceptabil.   Si iar ma intreb, daca prim-ministrul ar accepta ca profesor de matematica pentru copii sai  o coafeza cu sustinere politica.

Dar chiar sa ajungi sa sustii astfel de aberatii, cum ca nu ai nevoie de ministrii care sa se priceapa (chiar ar fi bine sa fie la cel mai inalt nivel la domeniul respectiv), nu a indraznit inca nimeni. Si asta arata un mod de a gandi, un model atitudinal si o mentalitate extrem de periculoase, evidente si vizibile in multe alte situatii pana acum. Toate nefaste pentru Romania si poporul roman. Si asta indiferent de declaratiile electorale si demagogice dulcege. Romania are nevoie de oameni verticali, priceputi, gospodari, dar si loiali tarii si poporului si nu tagmei care i-a impins in functii inalte.  Ne asteapta vremuri grele. Ma tem ca asta este doar inceputul.

Omul asta chiar ne crede tampiti.  Si nu suntem.

Fiecare relatie este o reflectie a felului în care te vezi.

De pilda, daca te tratezi bine, esti tratat bine.   Daca nu esti bine tratat înseamna ca trebuie sa fii atent si sa vezi în ce domeniu nu te pretuiesti. Aplicînd acest principiu, îti asumi responsabilitatea pentru relatiile tale si nu mai dai vina pe ceilalti cînd nu obtii ceea ce vrei.

Aceasta e o schimbare  in felul de a gîndi, pentru ca am fost programati sa credem ca noi contribuim cu 50% într-o relatie, În realitate, într-o relatie fiecare partener contribuie cu 100%, si numai daca iti asumi partea ta de responsabilitate 100% vei simti întregul ei potential.

Constientizînd aceasta dinamica, întelegi ca partenerul poate deveni fie dusmanul, fie aliatul tau. În functie de starea de spirit in care esti. Poate au existat momente cînd te-ai simtit frustrat de propria viata si ai dat vina pe relatie. Daca din fericire, partenerul tau  a fost puternic si nu a acceptat iluzia pe care o proiectai  asupra  relatiei voastre, ceea ce ti-a permis sa te  reanalizezi mai profund si sa rezolvi adevarata problema.

Gînditi-va la cele mai importante relatii ale voastre sentimentale si de alt tip, si vedeti cum va oglindesc. Daca exista ceva ce ati dori sa schimbati, gînditi-va întîi daca nu este ceva pe care a-ti putea sa-l schimbati  voi înauntrul vostru.

Trebuie sa  va amintiti mereu un lucru important: nu puteti schimba pe altcineva. Numai voi va puteti schimba.

Dar, schimbîndu-va voi,  transformati felul în care percepeti relatia si s-ar putea sa creati un mediu care sa faca posibila si schimbarea celorlalti.

Lupul insetat de sange a imbatranit intr-o vreme si neputincios cum era nu mai prea putea vana. Sa dus asadar intr-o pestera, s-a asezat acolo si a inceput sa strige la animalele care treceau:

– Ah, dragele mele animale, am imbatranit deja si nu mai stiu cat o sa mai traiesc. Vreau totusi acum, chiar daca e tarziu, sa uitam cele trecute, vremurile cand va vanam ca sa va mananc. Vreau acum sa facem o conventie de pace, de dragoste, sa ne impacam, sa impartim ce am adunat si sa fim una !

Prin vecinatate treceau iepurele, caprioara, viezurele si multe alte animalute; l-au crezut, au raspuns la chemarea lui si s-au dus langa el. El insa le-a sfasiat si si-a saturat foamea, umpland intrarea pesterii cu oase multe. La un moment dat a aparut si vicleana vulpe, a dat roata pesterii si dupa ce a cercetat-o cu atentie, a auzit invitatia lupului care o chema sa vina langa el, sa se uneasca in dragoste si prietenie. Atunci vulpea i-a raspuns:

– Oh, bietule lup, bine le mai spui tu acum ! Toate suna foarte frumos, dar pe dinafara pestera ta e plina de oase proaspete. Te cred, desigur, ca doresti foarte mult si vrei sa fim una, dar mie, asa cum intelegi tu unirea, nu-mi place deloc. Pentru ca, intr-adevar, daca te cred si vin langa tine tu ma mananci si dupa ce ajung in pantecele tau, atunci fireste ca vom fi una. Eu nu voi mai exista deloc si tu vei fi numai unul, de aceea pe mine ma iarta si cauta-ti alti prosti ca sa fii una cu ei.

Unirea pe care incearca s-o infaptuiasca astazi  Comunitatea Europeana are ca model metoda lupului.

Desigur, optiunea de a adopta o atitudine de iepure sau de vulpe ne apartine.

[subscribe2]

Anumite cercuri oculte şi obscure, având drept instrumente pe cancelarul german Konrad Adenauer şi pe ministrul de externe al Frantei Robert Schumann, au lansat ideea construirii unei Comunităti Europene a cărbunelui şi a otelului.

Pentru această idee au semnat în aprilie 1951,  Franta, Germania de Vest, Italia şi tările Beneluxului. La 25 martie 1957 aceste tări au purces şi au contrasemnat Conventia de la Roma, creând astfel CEE (Comunitatea Economică Europeană), care avea deja organe şi mecanisme legiferate pentru luarea deciziilor.

Această CEE s-a extins treptat, cuprinzând apoi 15 tări. In februarie 1992, în orasul Maastricht din Olanda, cele 12 tări de pe atunci au semnat şi au intrat deja în procesul de transformare a CEE în Uniunea Europeană (UE) prin celebra Conventie de la Maastricht. Prin validarea ei s-a modificat radical conventia initială de constituire semnată la Roma în 1957, comunitatea economică a intrat într-un proces de unificare militară, politică şi monetară şi deja s- a creat UE.

Din acest moment au început să apară tot mai mult nori negri
la orizontul Europei şi a devenit vizibil caracterul antidemocratic prin care se încearcă constituirea acestei uniuni.

[subscribe2]

Sa discutam despre un model al lumii care presupune abundenţa şi nu se bazează pe „lipsuri-lacomie”.

Este vorba de o noua atitudine,  si se bazeaza pe valorile perene ale umanitatii, pe valorile aducatoare de cele mai mari satisfactii pe care fiinta umana le poate avea. Acest model începe de la atitudinea fata  de abundenta de sanse, de posibilitati, de optimism, de optiuni, flexibilitate, şi utilizarea pe scară largă a proceselor sistemice de crestere şi dezvoltare.

Unii teoreticieni ar putea să susţina că modelul „lipsuri-lacomie” are rădăcini adânci, chiar face parte din „natura” noastra, din ancestralitatea noastra Acestia ar  susţine că rasa umana a evoluat cu succes prin adaptarea la lipsuri prin lacomie şi deci suntem inevitabil si implicit condamnati la un  stil  castig-pierdere (Win/Lose) competitiv. Ba chiar ar sustine  ca asta face parte chiar din moştenirea noastră genetică. Ar sustine ca evoluţia a făcut din modelul  eu câştig tu pierzi, din egoism, din lacomie, din competitivitate, etc. un program implicit si cat se poate de natural.

Nu cred că lucrurile stau asa  şi pot argumenta asta. In cel  mai bun caz, ideea modelului  „lipsuri-lacomie” există ca o idee transmisa cultural,  mai degrabă decât o genă din specia noastră.

Este clar ca  rasa umana a experimentat vreme de mii de ani deficitul de resurse şi o experienţă de supravietuire castigatoare cu  mentalitatea castig-pierdere.

Insa marile realizari umane nu au de-a face cu acest model si aceasta experianta, ci au de-a face cu valorile si virtutile umane, si sunt rezultate ale unor jocuri castig-castig si ale unor procese sistemice de crestere si dezvoltare. Aristotel  insusi a susţinut  această idee.

[subscribe2]

Emisfera   noastră stângă,  este un loc cu totul diferit de emisfera dreapta. Emisfera noastră stângă gândește conceptual, liniar și metodic.  Emisfera noastră stângă se axează pe trecut și pe viitor. Emisfera noastră stângă este concepută de așa natură încât să preia acel imens colaj care constituie momentul prezent și să aleagă detalii, alte detalii și mai multe detalii despre aceste detalii.  Apoi le așază pe categorii și organizează toate aceste informații, le asociază cu tot ceea ce am învățat în trecut și proiectează în viitor toate posibilitățile.  Emisfera noastră stângă gândește în termeni lingvistici. Este acel taifas neîntrerupt care ne conectează pe noi  și lumea noastra  interioară cu cea exterioară.

Este acea inteligență calculată care-ti   amintește cand trebuie să faci curat,  sa inveti,  sa mergi la lucru …   Dar probabil cel mai important aspect este că e acea voce  care-ti spune „Eu sunt. ”  De aici izvoraste Dubito, ergo cogito; cogito ergo sum – Descartes –  (Ma indoiesc, deci cuget; cuget, deci exist) Și imediat ce emisfera  stângă  îti spune  „Eu sunt” te  izolezi de rest.  Devii un individ singular, separat de fluxul de energie din jurul tau  și desprins de ceilalti.