Atunci cand vorbim, trebuie sa ne convingem ascultatorul ca suntem sinceri si ca poate avea incredere in noi. Putem face acest lucru realizand un acord intre felul cum vorbim si aspectul nostru. Indiferent cat de stralucitor este mesajul nostru, daca nu este considerat credibil de catre receptor, mesajul nu va fi crezut.

De vreme ce actiunile vorbesc mai tare decat cuvintele, trebuie sa ne asiguram ca cele doua forme de convingere (vorbele si faptele) se potrivesc. Daca spunem ceva, insa prin limbajul trupului dam de inteles cu totul altceva, cei care ne observa vor interpreta aceasta neconcordanta ca pe un semn al nesinceritatii noastre. In cazul unui conflict intre vorbele noastre si felul in care ne prezentam (de exemplu, spunem “Totul e in regula, ma simt minunat”, si totusi muschii obrazului si mainile ni se contracta nervos), oamenii tind sa aiba mai multa incredere in limbajul trupului decat in cuvintele pe care le folosim.

In continuare voi prezenta cateva sfaturi pe care le putem urma pentru a deveni mai credibili, pentru a capata mai usor increderea celor din jurul nostru, pentru a comunica mai bine.

Ochii

Cand ne uitam in ochii cuiva(nu la fruntea sa, nici peste umarul sau) aratam ca acordam importanta persoanei respective. Acest lucru il flateaza pe ascultatorul nostru si ii capteaza toata atentia, dar, mai important, procedand astfel ne creem credibilitate. Daca cineva nu ne intalneste ochii atunci cand vorbeste cu noi, dam impresia ca nu suntem deloc interesati de ceea ce auzim, ca avem ceva de ascuns sau poate ca nu-l agreem pe vorbitor.

Fata si mainile

Cand vorbim, emitem in permanenta semnale – mai ales prin mimica fetei si prin gesturile pe care le facem cu mainile. Folosindu-ne de aceste semnale, efectul asupra auditorului nostru va fi considerabil sporit.

Mimica fetei. Expresii care dureaza mai putin de o secunda pot dezvalui sentimente care sunt prinse instantaneu de catre ceilalti. Cand zambim, oamenii ne vad ca pe o persoana deschisa, abordabila. Interesant este ca intotdeauna oamenii zambesc mai putin decat cred ei. Zambetul pur(si nu acel ranjet fix, fara participarea ochilor) schimba practic “chimia” creierului si ne face sa ne simtim mai bine. Acest sentiment este comunicat instantaneu.

Gesturile. Mainile care “vorbesc” ii implica pe ascultatori si ii apropie de noi, ajutandu-i sa inteleaga ceea ce vrem sa exprimam.

Mimica fetei si gesturile pe care le facem in timp ce vorbim constituie o parte integranta a mesajului pe care-l transmitem.Daca nu ne adresam cuiva privindu-l in ochi, daca nu adoptam o expresie adecvata, in functie de intelesul pe care vrem sa-l dam spuselor noastre si daca nu folosim gesturi deschise, oamenii vor tinde sa nu creada ceea cele spunem.

Corpul

Desi impactul major asupra celorlalti este dat, in general, de contactul ochilor, de mimica fetei si de miscarile facute cu mainile, restul corpului poate contribui de asemenea la impresia pe care o creem.

Atitudinea.

Stand (jos sau in picioare) intr-o maniera rigida putem sugera autoritatea, atunci cand dorim acest lucru. Relaxandu-ne umerii si incrucisindu-ne picioarele putem “rapi” din solemnitatea(insusirea a ceea ce este solemn; gravitate, maretie) unei ocazii formale, dar in cazul unei ocazii mai neoficiale putem fi perceput ca fiind o persoana prietenoasa.

Miscari involuntare. Miscarile involuntare ale mainilor si ale picioarelor pot dezvalui o serie de emotii, variind de la dezinteres la teama. Chiar daca fata ramane imobila, bratele incrucisate, unghiile rontaite sau genunchii leganati tradeaza disconfortul.

Apropierea fizica. Stand prea aproape de cineva ii putem creea un sentiment de invazie a proprietatii sau de amenintare. Daca stam la o distanta mai mica de 50-70 de cm de cei cu care vorbim, ascultatorul va tinde sa se miste inapoi instinctiv, percepand apropiereaca pe o violare a intimitatii sale (distanta variaza in functie de locul in care traieste cel cu care vorbim, de nationalitatea si de cultura lui). Pe de alta parte, daca stam la o departare mai mare de 120 de cm de persoana cu care vorbim, ascultatorul va crede ca suntem indiferenti la spusele sale, ca ne este dezagreabil(neplacut, separator) sau va avea un sentiment de izolare.

Atitudinea corpului constituie un suport sau, dimpotriva, o negare a cuvintelor noastre. Fiind constienti de acest lucru ne vom putea controla cu mai multa usurinta limbajul trupului. Folosind unul sau mai multe gesturi pentru a spori efectul cuvintelor pe care le rostim in diferite situatii, vom avea rezultate semnificative.

De vreme ce există o deosebire între un mobil conştient al acţiunii mele şi între pornirea inconştientă, atunci şi mobilul conştient va atrage după sine o acţiune, ce trebuie judecată altfel decît acţiunea săvîrşită din pornire oarbă. Prin urmare, prima problemă ce se pune o constituie această deosebire. Şi abia de rezultatul acestei examinări va depinde atitudinea pe care trebuie să o luăm faţă de problema propriu-zisă a libertăţii.

Ce înseamnă a avea o cunoaştere a cauzelor propriilor noastre acţiuni? Această întrebare a fost prea puţin luată în considerare, fiindcă, din păcate, întotdeauna s-a rupt în două ceea ce formează un tot inseparabil: omul.  S-a făcut distincţie între omul care acţionează şi omul care cunoaşte,  pierzîndu-se din vedere ceea ce trebuie să ne intereseze în primul rînd:  omul care acţionează din cunoaştere.

Se spune:  omul este liber cînd este stăpînit numai de raţiune şi nu de pornirile sale animalice. Sau se mai spune şi altfel: libertatea ar însemna să-ţi poţi determina viaţa şi acţiunile în conformitate cu scopurile şi hotărîrile tale.

Prin afirmaţii de acest fel nu dobîndim nimic. Căci tocmai aceasta este problema, dacă raţiunea, dacă scopurile şi hotărîrile omului exercită asupra lui aceeaşi constrîngere ca poftele animalice. Dacă se iveşte în mine, fără contribuţia mea, o hotărîre raţională care mi se impune cu aceeaşi necesitate cu care mi se impune foamea sau setea, atunci eu nu pot decît să o urmez constrîns, şi libertatea mea este o iluzie.

Viaţa este un strat subţire de evenimente, care acoperă o realitate mai adâncă.  În realitatea mai adâncă suntem o parte din fiecare eveniment ce se petrece acum, s-a petrecut sau se va petrece. În realitatea mai profundă, cu siguranţă ştim cine suntem şi care este scopul nostru. Nu există nici o confuzie sau conflict, cu nici o altă persoană de pe Pământ.

Scopul nostru în viaţă este de a ajuta Creaţia să se extindă şi să se dezvolte, iar când ne privim, vedem doar dragoste. Totuşi misterul vieţii nu include nici unul dintre aceste lucruri, el se referă la modul  cum să le aducem la suprafaţă.  La întrebarea: „Cum dovedim că există totuşi un mister al vieţii?”, se poate răspunde: că cea mai simplă dovadă este separarea enormă dintre realitatea profundă şi existenţa de zi de zi.

Un mister ce nu vrea să fie cunoscut se retrage continuu, pe măsură ce ne apropiem de el, dar misterul vieţii nu se comportă astfel: secretele sale sunt relevate imediat, dacă ştim unde să căutăm. Dar ele nu trebuie căutate?

Înţelepciunea corpului nostru este un punct bun de pornire în ce priveşte dimensiunile ascunse ale vieţii, deoarece, chiar dacă acestea sun invizibile, înţelepciunea corpului este extrem de reală, este un fapt pe care cercetătorii din medicină au început să-l accepte mai ales in ultima perioada.

Oamenii de ştiinţă au descoperit porţile spre dimensiunile ascunse, la care nu am gândit până acum. Celulele sau grupurile de celule au gândit în locul nostru timp de mii de ani. De fapt înţelepciunea lor este mai veche decât înţelepciunea cortexului, si poate fi cel mai bun model pentru singurul lucru mai vechi decât ele, cosmosul.

Oriunde privim, simţim ceea ce doreşte să înfăptuiască inţelepciunea  cosmică, este acelaşi lucru pe care şi noi dorim să-l împlinim, adică: să mă dezvolt şi să creez, dar principala diferenţă este că întotdeauna corpul meu cooperează cu universul, mai bine dacat o putem face noi.

Celulele participă pe deplin la misterul vieţii, si se manifesta ca o înţelepciune a pasiunii totale şi angajamentului.

Este omul în gîndirea şi în acţiunea sa o fiinţă spirituală liberă, sau el stă sub constrîngerea unei necesităţi implacabile, care se impune asemenea unei legi pure a naturii? Puţine întrebări au fost examinate cu atîta agerime de spirit ca şi aceasta. Ideea liberului arbitru a găsit numeroşi adepţi înfocaţi, cît şi adversari înverşunaţi. Există oameni care, în patosul lor moral, declară drept spirite mărginite pe toţi aceia care pot să nege un fapt atît de evident ca libertatea.

Alţii, dimpotrivă, văd culmea lipsei de spirit ştiinţific în a crede întreruptă valabilitatea legilor naturii în sfera acţiunii şi gîndirii omeneşti. Unul şi acelaşi lucru este considerat, când bunul cel mai de preţ al omenirii, cînd cea mai gravă iluzie. S-a recurs la nespus de mult rafinament pentru a se explica felul în care se pot concilia libertatea omenească cu acţiunea din natură, căreia, totuşi, şi omul îi aparţine.

Nu mai mică a fost osteneala cu care adversarii liberului arbitru s-au străduit să arate cum a putut lua naştere o idee atît de absurdă ca aceea a libertăţii voinţei. Dar că aici ne aflăm în faţa uneia dintre cele mai însemnate probleme ale vieţii, religiei, practicii şi ale ştiinţei, aceasta o simte orice om, la care trăsătura cea mai pronunţată a caracterului său nu este tocmai contrariul temeiniciei. Şi este unul dintre simptoamele cele mai triste ale superficialităţii gîndirii contemporane cînd o carte care, pornind de la rezultatele recente ale ştiinţelor naturii, vrea să întemeieze o „nouă credinţă” (David Friedrich Strauss: „Vechea şi noua credinţă”), nu cuprinde asupra problemei libertăţii decît următoarele cuvinte: „Nu are nici un sens să ne ocupăm aici de libertatea voinţei omeneşti. Presupusa libertate indiferentă în a alege a fost considerată întotdeauna ca o simplă fantomă de către oricare filosofie demnă de acest nume; criteriul determinării valorilor morale rămîne însă cu totul neatins de această problemă”. Nu am citat acest pasaj deoarece aş fi convins că lucrarea în care se găseşte ar avea o însemnătate deosebită, ci pentru că mi se pare că ea exprimă părerea pînă la care se pot ridica cei mai mulţi dintre gînditorii noştri contemporani, cu privire la problema pe care o tratăm aici.

Azi, toţi cei care pretind că au depăşit treptele elementare ale ştiinţei, cred că libertatea nu poate fi confundată cu facultatea de a alege după bunul plac una sau alta din două acţiuni posibile. Întotdeauna – aşa se spune – există un motiv cu totul precis pentru care, din mai multe acţiuni posibile, săvârşim o anumită acţiune.

Acest lucru pare evident. Cu toate acestea, pînă în timpurile noastre, adversarii libertăţii îşi îndreaptă atacurile numai împotriva libertăţii de a alege. Astfel Herbert Spencer, spune („Principiile psihologiei”, ed. de Dr. B. Vetter, Stuttgart 1882): „Atît analiza conştienţei cât şi conţinutul capitolului precedent (din această Psihologie) neagă faptul că fiecare om poate dori sau nu după bunul său plac, aşa cum susţine dogma propriu-zisă a liberului arbitru”.

Alţii pornesc de la acelaşi punct de vedere cînd combat ideea liberului arbitru. Toate consideraţiile referitoare la acest punct de vedere se găsesc în germene, deja la Spinoza. Argumentele simple şi clare, pe care Spinoza le-a adus împotriva ideii libertăţii, s-au repetat de atunci de nenumărate ori, învăluite în cele mai rafinate expuneri teoretice, aşa încît cu greu mai poate fi recunoscută simpla înlănţuire de idei, singura care interesează. Într-o scrisoare din octombrie sau noiembrie 1674, Spinoza scrie: „De fapt, eu numesc liber lucrul care există şi acţionează numai în virtutea necesităţii pure a naturii sale proprii, iar constrîns îl numesc pe acela care este determinat la existenţă şi acţiune în mod exact şi stabil de către altceva.

Aşa, de pildă, Dumnezeu, deşi necesar, este totuşi liber, deoarece există numai în virtutea necesităţii propriei Sale naturi. Tot aşa, Dumnezeu Se cunoaşte pe Sine şi cunoaşte toate lucrurile, liber, deoarece atotcunoaşterea Lui rezultă numai din necesitatea propriei Sale naturi.

Există două întrebări esenţiale ale vieţii sufleteşti a omului. Prima e dacă există o posibilitate de a considera în aşa fel fiinţa umană, încît această considerare să se dovedească a fi temelie pentru oricare altă considerare care îl întîmpină pe om prin trăire sau ştiinţă, considerare despre care însă omul are senzaţia că nu s-ar putea sprijini pe sine. Prin îndoială şi judecată critică o asemenea considerare ar ajunge în domeniul nesiguranţei.

Cealaltă întrebare este următoarea: omul, ca fiinţă dotată cu voinţă, are el voie să-şi atribuie libertatea, sau libertatea e o simplă iluzie, care se naşte în el pentru că nu întrevede firele necesităţii de care depinde şi voinţa lui, ca un fenomen al naturii? Nu o urzeală artificială de gînduri dă naştere la această întrebare. Ea apare cu totul firesc în faţa sufletului aflat într-o anumită dispoziţie. Şi putem simţi că sufletul ar pierde ceva din ceea ce ar trebui să fie, dacă nu s-ar vedea o dată pus, cu cea mai mare seriozitate posibilă, în faţa celor două posibilităţi: libertate sau necesitate a voinţei.

Trăirile sufleteşti pe care omul trebuie să le aibă prin intermediul celei de a doua întrebări, depind de punctul de vedere pe care poate să-l adopte faţă de prima. Există o concepţie despre fiinţa umană ce poate să ofere un sprijin şi restului cunoaşterii; prin această concepţie dobîndim o deplină justificare a ideii libertăţii voinţei, abia atunci cînd mai întîi descoperim acel domeniu sufletesc în care se poate desfăşura voinţa liberă.

carísmă s. f. 1. Dar particular conferit oamenilor prin grația divină; har. ( gr. kharisma) 2. Influență asupra mulțimii datorată prestigiului, farmecului personal etc. 3. Ansamblu de date spirituale deosebite, coborâte prin Duhul Sfânt asupra comunităților sau indivizilor.

• Lear: Mă recunoști, prietene?
• Kent: Nu, domnule, dar aveți ceva în înfățișare care mă îndeamnă să vă numesc stăpîne.
• Lear: Ce anume?
• Kent: Autoritatea..

– Regele Lear – Shakespeare

Exista un soi de autoritate care ne permite să concepem ce înseamnă  dominație exercitată mai puțin în virtutea unei puteri fizice, anonime,  cât a unei influențe spirituale, personale; aceasta este autoritatea carismatică.  In sens tradițional, cuvîntul carismă se referă la un personaj sacru.  El califică dogmele unei religii și evocă o stare de grație; cea care ușurează o suferință, lumina care invadează spiritul chinuit al credinciosului, cuvîntul viu al profetului care atinge inimile,  armonia interioară dintre maestru și discipol.

în zilele noastre, această grație este recunoscută șefilor care fascinează masele și devin pentru ele un obiect de adorație. Churchill, de exemplu, o poseda, asemeni lui Mao, Stalin, de Gaulle, Ceausescu, Tito sau papa Ioan-Paul al II-lea.

In zilele noastre,  cuvîntul .carismă.  a devenit atît de popular, încît el este utilizat chiar și pe internet sau  ziarele de mare tiraj, presupunăndu-se  că cititorii îl cunosc. Gloria sa se datorează în mare măsură obscurității și impreciziei, trezind în noi ecouri misterioase. Carisma, acolo unde apare, este considerata o vocație. în sensul emfatic al termenului, în calitate de misiune sau sarcină interioară.

Altfel spus, puterea de influență a liderului carismatic asupra maselor nu  depinde nici de bogăție, nici de industrie,  nici de armată,  acestea apar, ca subsidiare, simple afaceri de intendență cotidiană.  Carisma denotă, propriu-zis, un har, o relație de o anumită calitate între credincioși sau adepți și stăpînul în care au încredere și căruia i se supun. Odată recunoscut, acest har acționează ca un placebo simbolic. El produce efectul dorit la toți cei care intră în contact cu cel care îl deține.  La fel, medicamentul inofensiv care atenuează durerea, vindecă pentru că a fost prescris și administrat de către un medic, fără a avea totuși proprietăți fizice sau chimice intrinseci.

Carisma, fără îndoială, se bazează mai mult pe credințele masei, decît pe  talentele personale ale unui individ. Dar aceștia joacă un rol care nu poate fi  neglijat. Nu oricine poate fi șaman sau ales! Cum altminteri ar mai putea  exista atît de mulți chemați și atît de puțini aleși!  Oricît ar fi de dificil să se definească aceste talente, fiecare pare a sesiza imediat faptul că ele desemnează  șeful.

Ca toate puterile primare, iraționale, carisma este în același timp o grație și un stigmat. Ea conferă celui care-o posedă semnul unei valori extraordinare, dar și marca unui exces, a unei violențe intolerabile. El prezintă analogii cu puterea șefilor africani de a răspîndi o forță neobișnuită și cu  talismanul triumfului. al regilor homerici,  fiind considerat a poseda o superioritate magică absolută.

Toate aceste semne au drept particularitate comună de a fi în mod simultan atrăgătoare și amenințătoare.  Ele protejează dar și sperie.  Scăpînd controlului rațiunii, carisma declanșează, asemeni puterilor numite mai sus, pasiuni contradictorii de dragoste și ură, de sfidare și repulsie.  Incă din timpuri imemoriale, ea provoacă o intensificare a efectelor, smulgînd mulțimile din amorțeală pentru a le galvaniza și mobiliza.

Seful carismatic este dotat cu calități ieșite din comun, plasate deasupra vieții de zi cu zi.  Relațiile, însă, pe care oamenii le întrețin cu el, sînt de ordin personal.  Relații subiective, desigur, bazate pe o iluzie de reciprocitate.  Ele îi permit totuși fiecărui individ din mulțime să-și imagineze că se află în contact direct cu omul pe care îl admiră. Pentru a fi convins de acest lucru, este suficient să-l fi văzut, să se fi încrucișat cu el sau să-i fi fost aproape o singură dată, pe cămpul de bătaie sau, poate înconjurat de mulțime.

Cu alte cuvinte, autoritatea conductorului este plasată deasupra tuturor corpurilor intermediare, organizații, partide, mass-media, și toate instituțiile care în interiorul fiecărui stat îl preschimbă pe acesta într-un monstru rece și impersonal. în jurul persoanei sale se creează un fel de comunitate de fidelitate și speranță care scapă controlului ierarhiei. Fiecare se poate declara discipol, partizan, tovarăș, fără a avea impresia că decade sau se diminuează.

Gruparea de dominare este o comunitate emoțională. Seful și partizanii săi par a se alege unii pe alții în mod reciproc. Bunul plac al conducătorului este disimulat sub arbitrariul afectivității. El este cel care țese legăturile prin care se află reunit cu oamenii săi. Aceștia,  la rîndul lor, îi acordă încredere și își încredințează soarta în mîinile sale, într-o totală identificare, fără să știe nici ei vreodată exact pentru ce fac acest lucru. Un asemenea abandon este justificat printr-o decizie bine cîntărită, printr-o revelație intimă sau prin ambele. Rezultatul este întotdeauna identic: carisma unuia singur este validată de către toți.

Recunoașterea de către cei care sînt dominați, recunoașterea liberă, garantată prin confirmare (la origini, întotdeauna prin miracol), creată prin abandonul în fața revelației, a venerației  eroului, a încrederii în persoana șefului, hotărăște asupra validității carismei.

Vă puteți imagina cu ușurință reversul medaliei: supunerea. O supunere  care pleacă, evident, de la o credință comună, dat fiind că ea constă într-o dăruire pură și totală a persoanei. Ființa supusă nu așteaptă vreo recompensă sau vreun salariu. Dăruirea ei merge chiar mai departe: o punere la dispoziție a propriei persoane, o renunțare la voința proprie în favoarea voinței celuilalt, investit tocmai prin gestul care face din el un adevărat stăpîn.

Cum să îngenunchezi un popor şi o naţiune?

Loveşte adânc în rădăcinile lui culturale. Loveşte in limbă, istorie, rezerve culturale, religie. Imbecibilizează-l, distruge-i educatia, cultura, sănătatea, tradiţiile, distruge-i speranțele, istoria, valorile, punctele de reper, trecute, prezente si viitoare, îndatorează-l, înfometează-l, fă-l dependent de alții, distruge-i zestrea biologică. Jefuieşte, fură, distruge tot ce produce si spune-i că este puturos şi nu produce destul. Învrăjbeşte-i minorităţile, minte-le, dă-le ţinte false diferite de ale majorităţii, ţine-le în sărăcie si izolare.

Cam de acest tip de procese avem parte de 27 de ani. Amintiţi-vă lozincile prezente in viața noastră din ’89 încoace. „Industria, grămada de fier vechi”, „mastodonții industriali merg numai pe pierdere”, „să dăm fabricile pe un dolar numai să scăpăm de ele”, „putem trăi cu mărfuri de „calitate” din vest, fiind mai ieftine si mai bune” (se văd acum otrăvurile din alimente, detergenţi, cosmetice…),  „școala româneasca scoate tâmpiți”, „sănătatea nu trebuie să fie accesibilă tuturor, ea costă”, „cultura, un moft”, „siguranţa individuală şi naţională ne-o asigură alţii”. „Să lăsăm foştii securişti să devină oameni de afaceri şi astfel scăpăm de ei”?! Au devenit doar marii corupţi, plini de bani şi influenţă. Corupţia, hoţia, furtul din avuţia naţională au fost încurajate şi recompensate. Au fost făcute legi special pentru acestea. Când vor începe procesele de trădare naţională?

Discreditează instituţiile: justiţie, poliţie, armată, sănătate, educaţie. Infiltrează corupţi în funcţiile de conducere şi recompensează-i pe cei existenți. Erijează-te în salvator-reformator, apărătorulul poporului şi naţiei. Refă legislaţia veche înlocuind-o cu una nouă aparent democratică, aparent aducătoare de bunăstare şi fericire, dar cu portiţe bine ţintite şi ticluite care să-ţi rezerve dreptul la control maxim al institutilor. Controlând instituţiile, restul este floare la ureche. Poporul va fi la mâna ta. Îi dai cu picătura un kil de zahăr, un pui, o sticla de ulei, o iluzie de sănătate, mai deloc educaţie, apărare oricum nu-i trebuie (ca n-are ce apăra).

Demoralizarea poporului este esenţială, pentru că demoralizarea se întinde singură odată pornită şi atinge zonele cele mai sensibile. Astfel, accesul la informația adevărată nu mai contează. Un om care a fost demoralizat nu mai este capabil să evalueze informația adevărată. Faptele reale nu îi spun nimic, chiar dacă l-aş umple de informație, de dovezi adevărate, de documente, filme şi fotografii. Astfel devine dependent de informația manipulată pe care o dai tu. Vă spune asta ceva?

Promite, promite, promite multe lucruri – fără să conteze dacă promisiunile sunt îndeplinite sau nu. De fapt NU.

Fă din apărătorii drepturilor civile instrumente în procesul de subversiune, doar pentru a destabiliza națiunea. Când scopul este atins, oricum nu mai este nevoie de ei. Aşa că oferă-le sinecuri bine plătite. Fă din intelectuali cumpărați purtătorii tăi de cuvânt şi credibilitate. Deșii sunt deștepți, unii sunt ușor de cumpărat sau, eventual de șantajat..

Așa se face că acum nu mai avem industrie, agricultură, transporturi, nu mai avem învățământ, am devenit campioni la analfabetism, nu mai avem sănătate, suntem campioni la răspândirea tuberculozei, sifilisului (boli ale mizeriei), nu mai avem istorie, avem in schimb manele, filme imbecile, programe TV tâmpitoare. Așa se explică faptul ca în loc să ridicăm şcoli, le distrugem, în loc să construim spitale, închidem spitale.

De ce nu am construit autostrăzi? Ca nu cumva sa devenim, în ciuda eforturilor de a ne distruge, competitivi şi să se piardă controlul. Educaţia a fost distrusă, sistemul de sănătate este la pamânt, siguranţa individuală şi naţională cvasi inexistente, economia este distrusă şi subordonată capitalului şi intereselor străine.

Astfel neutralizezi abilitățile de dezvoltare, identitatea națională, forța valorilor, spiritul antreprenorial, rădăcinile spirituale, bucuria de a fi, nevoia de a participa …

Cam asta am trăit în ultimii 27 de ani şi procesul continuă. Politicienii contribuie din plin la acest proces, doar au fost selectaţi cu atenţie. Prin fiecare lege, fiecare împrumut, fiecare ordonanţă, prin fiecare asumare de răspundere, fiecare HG, se mai pune o cărămidă proiectului de colonizare şi distrugere a ființei naționale. Nimic din toate acestea nu ar fi posibil fără trădători şi cozi de topor. Mai putem spera? Sau e prea târziu?

Asumarea  responsabilităţii,  ca şi eliminarea sentimentelor negative care o însoţeşte, nu este opţională.  Ea este obligatorie.  Este esenţială succesului, sănătăţii, fericirii şi eficienţei personale. Dezvoltarea unei atitudini mentale pozitive faţă de voi înşivă şi faţă de viaţa voastră, caracterizată de eliminarea emoţiilor negative, este esenţială dacă doriţi să vă dezvoltaţi puterile mentale mai înalte.

Emoţiile pozitive, constructive sunt la baza fericirii, a reuşitei şi longevităţii. Pentru a începe procesul de limpezire a minţii, luaţi o pauză de câteva  momente şi gândiţi-vă la întreaga voastră viaţă, trecută şi prezentă.  Scoateţi la lumină şi analizaţi fiecare amintire sau situaţie care vă fac să aveţi un sentiment negativ.

Apoi neutralizaţi orice negativitate asociată cu ele, repetând simplu: „Sunt răspunzător de tot cemi se intampla”. Adevărul este că voi sunteţi răspunzători. Oricare ar fi dificultatea sau problema, singuri v-aţi implicat în ea. Aţi avut libertatea de a alege.  O mai aveţi si acum. Probabil că, într-un anume moment, aţi ştiut că nu trebuie să faceţi acel lucru, însă aţi continuat.  Astfel, sunteţi absolut şi 100% responsabili pentru situaţia în care vă aflaţi, pentru consecinţele deciziilor voastre.

Deseori, oamenii întreabă: „A accepta responsabilitatea nu este totuna cu a accepta învinovăţirea?”  Răspunsul este nu,  responsabilitatea priveşte mereu înainte, întotdeauna spre viitor,  învinovăţirea priveşte mereu spre înapoi, în trecut şi caută vinovatul.

Responsabilitatea spune „data viitoare”, sau „în viitor”, sau „ce fac de acum înainte?” învinovăţirea spune „el a făcut-o”, sau „ea a făcut-o”, sau „ce bine era dacă …”. Responsabilitatea vă oferă o senzaţie de control, de încredere în propria persoană, un impuls spre acţiune, învinovăţirea vă face furioşi, frustraţi şi răzbunători.

Alegerea este a voastră. Chiar şi felul în care vă simţiţi este determinat de modul în care decideţi să reacţionaţi şi nu de situaţie. Responsabilitate sau iresponsabilitate, alegerea vă aparţine.

Pentru a face fata cu succes in jocul vieţii, trebuie să ne controlăm mintea si imaginaţia. O persoană care şi-a obişnuit imaginaţia să-şi închipuie numai bine îşi atrage în viaţă ceea ce si-a imaginat: sănătate, bogăţie, dragoste, prieteni, cea mai desăvârşită expresie a celor mai înalte idealuri ale sale. Asta nu inseamna ca totul va fi perfect, dar va fi mai bine decat daca nu nu ar fi avut vise, idealuri, dorinte pozitive.

Unii numesc imaginaţia „foarfeca minţii”, fiindcă taie mereu, zi de zi,  imaginile pe care omul şi le închipuie, aşa că mai devreme sau mai târziu, el va întâlni propriile lui creaţii, imaginate, în lumea din jurul lui. Ca să-şi poată modela cu succes imaginaţia, el trebuie să înţeleagă modul de funcţionare a minţii lui.

Grecii spuneau: „Cunoaşte-te pe tine însuţi!”. Mintea omului prezintă trei aspecte: subconştientul, conştientul şi  supraconştientul. Subconştientul este numai o cantitate de forţe fără o direcţie; este tocmai ca apa care stă şi face ce este dirijat să facă, el n-are putere de acţiune.

Mintea conştientă este cea muritoare sau trupească. Este minte omenească şi vede viaţa aşa cum pare că este. Ea vede totul prin filtrele si limitarile ei, şi, cu aceste imagini, ea impregnează subconştientul.

Mintea supraconştientă este mintea divină – dinlăuntrul fiecărui om –  şi  este domeniul ideilor perfecte. În ea se află „modelul perfect” amintit de Platon, modelul divin, fiindcă există un model divin pentru fiecare om. Există un gol pe care tu trebuie să-l umpli şi pe care nimeni altul nu-l poate umple, ceva ce tu ai de făcut şi pe care nimeni altcineva nu poate să-l facă pentru tine.

Toate aceste idei perfecte sunt exact înfăţişate în mintea supraconştientă.  De obicei ele ţâşnesc în conştienţă ca un ideal nerealizabil, „ceva prea frumos ca sa fie adevărat”.

În realitate, acesta este adevăratul destin al omului, străfulgerat de către inteligenţa infinită, care este înlăuntrul lui însuşi. Mulţi oameni nu-şi cunosc propria lor menire, se luptă pentru lucruri şi situaţii care nu trebuie să le aparţină lor şi care, dacă ar fi realizate, le-ar aduce numai decepţii şi insatisfacţii.

PREDÁ, predáu, vb. I.   A transmite, a comunica cuiva în mod sistematic cunoștințele unei discipline (în cadrul unei instituții de învățământ, al unor cursuri speciale); a expune o lecție. – DEX

Care este mentalitatea de astăzi privind predarea? S-a produs o disociere tragică — profesorii s-au depărtat de studenţii lor şi au redefinit predarea ca ceea ce spune profesorul, mai degrabă decit ceea ce invaţă studentul.

Profesorii au redefinit predarea ca „discursul coerent al unui adult in faţa unei clase de studenţi pasivi”. Ei consideră că principala lor responsabilitate este de a parcurge materia intr-un mod organizat.

Ceea ce cred ei despre predare este ceea ce fac in timp ce predau — se  concentrează asupra propriei persoane. Mulţi profesori işi parcurg materia şi părăsesc sala de curs crezind că au predat. Dar, dacă le-ai da studenţilor un test fulger, vei vedea că au reţinut foarte puţin.  A despărţi procesul de predare de cel al invăţării este complet greşit, fiind rădăcina multor erori educaţionale.

Credem, intr-un fel, că predarea inseamnă a vorbi. Dacă intru in clasă şi imi parcurg planul lecţiei, dacă vă fac să rideţi de citeva ori şi voi vă luaţi notiţe sau intrebaţi ceva, atunci se cheamă că v-am predat. Nu, aceasta nu este predare. Predarea cu adevărat nu se implineşte dacă studenţii nu rămin cu ceva. Dacă ei nu au invăţat, atunci eu nu am predat.

Ce inseamnă totusi  „sa  predai”? Ce legătură există intre aceste două concepte — predare şi invăţare?  Sunt ele, intr-adevăr, separate, aşa cum am ajuns noi să credem?

Predarea inseamnă, cred,  „a stirni pe cineva să inveţe”.  Aceasta este esenţa Legii invăţării.  Nu mai putem considera predarea doar ca pe o activitate a profesorului in faţa clasei.  Predarea are de-a face cu schimbarea pe care o determină profesorul in student.

Cum poţi şti dacă eşti un profesor bun?  Prin ceea ce învaţă studenţii tăi. Mentalitatea corectă cere profesorului să-şi mute atenţia de la subiectul prelegerii sale la student. Acest proces este orientat dinspre profesor spre student,  si este subordonat lui  „a stîrni la învăţare „.

Scuzele pot fi pacalite de pasiune. Atunci cand spunem pasiune nu trebuie sa ne referim la intelesul romantic pe care il poate avea acest element. Ma refer la entuziasmul extraordinar pe care il simtim in adancul sufletului si care nu este usor de explicat sau. Simplu fapt ca pasiunea este prezenta in viata ta – alaturi de entuziasmul care vine odata cu ea este indeajuns sa iti indeplinesti visuril.

Grecii  dau acestui cuvant o definitie profunda si anume – Entuziasmul inseamna conexiunea cu divinitatea.  Entuziasmul Doboara scuzele. Pasiunea iti spune ” Asta trebuie sa fac , nimic nu imi poate sta in cale , conteaza prea putin chiar deloc ce spun altii.

Entuziasmul este atat de placut , incat nu poti sa-l ignori, parca iti sopteste in ureche sa-ti urmezi drumul spre fericire , si sa faci asa cum iti dicteaza acest sentiment minunat de imaginatie .

Ce se intampla cu scuzele in ecuatia aceasta ? Scuzele transmit exact opusul : nu trebuie sa fac asta , nu este asa de important sa il fac, cu siguranta o sa-l reiau mai tarziu, altfel m-asi simti entuziasmat de lucrul acesta etc. Revenind la ce spun grecii, entuziasmul inseamna conexiunea, armonia cu divinitatea, si cum totul este posibil cu ajutorul divinitatii , atunci ar cam trebui sa renuntam la scuze pentru ca nu isi au pur si simplu rostul .

Cand te entuziazmeaza ceva, nimic nu pare greu. Nu exista riscuri , teama se estompeaza, banii nu mai sunt o problema , stii ca ai puterea si esti suficient de inteligent sa-ti indeplinesti visul , iar regulile stabilite de altii, nu te mai pot afecta in nici un fel .

Asta se declanseaza cand iti asculti chemarea , acea parte din tine pe nume divinitatea ta launtrica. APRINDE FLACAREA PASIUNII prin gasirea acelor visuri care iti apartin cu adevarat.

Principalele tentatii ale egoului omenesc, sunt luxul, confortul, bogatia , succesul si parerea celorlalti. Acestea sunt marile piedici in calea succesului adevarat. Gandeste-te la ceva ce te-ar putea face fericit, uita de dorintele superficiale ale egoului, care nu face altceva decat sa te traga in jos si sa te faca sclavul lui .

Un lucru sigur este sa traiesti sentimentul de bucurie si sa fi pasionat de ceva care are valoare tat pentru tine cat si pentru altii. Acel ceva care nu se stinge , care sa produca acea radiatie in tine , care sa te faca sa simti o frenezie de stari placute, dandu-ti sentimentul de implinire si conectare la sursa existentei.

„Marea mea grijă nu este dacă am eşuat sau nu, ci mai degrabă dacă sunt mulțumit cu eşecul.” – Abraham Lincoln

Nimic nu este imposibil. Limitele sunt doar în mintea noastra.  De fapt noi avem limite. Admite că suntem limitaţi. Nu totul este posibil! Ce ar fi însă dacă ne-am concentra doar pe ceea ce putem face, pe ceea ce este posibil pentru noi? Cum ar fi, să devii din ce în ce mai bun acolo unde este posibil să evoluezi, acolo unde ai aptitudinile necesare? Poate că nu e imposibil să devii performer in … , dar vei avea vreo satisfacţie fiind în această poziţie?  Sau fiecare zi va fi o nouă sursă de bătăi de cap şi vei sfârşi într-o depresie?

De Larry King sigur ati auzit. El este tipul de jurnalist care pune intrebari directe, chiar incomode si insista pana ajunge la raspunsurile pe care le caut.

Larry King a avut o discutie cu Bill Gates si a sperat ca o sa obtina repede raspunsurile pe care la astepta. Gates s-a eschivat cu indaratnicie cat a putut. In cele din urma King a aflat ce vroia si noi avem de invatat mult din asta.

Care este cheia succesului? a intrebat King

Am fost la locul si la momentul potrivit, a spus Gates

Multa lume este la locul si momentul potrivit, dar nu avem cea mai mare companie din lume. Ce anume ai facut? a insistat King

Cred ca am avut o viziune de viitor legat de computerele care vor fi in casa fiecaruia si am mers pe calitatea produselor noastre a continuat sa se eschiveze Bill Gates

Cu siguranta nu este doar asta, a continuat sa preseze King cu intrebarile usor iritat ca Bill Gates continua sa raspunda evaziv.

Ce anume face diferenta? Cum este Microsoft numarul 1 in lume? De ce 90% din pc-uri ruleaza Microsoft?

 Suntem cei care am actionat masiv,  a raspuns Bill Gates uitandu-se fix la King.

 Bill Gates si-a continuat povestea. Isi dorea sa ajunga sistemul de operare pentru IBM. Intr-o zi a primit un telefon si a fost rugat sa vina si sa explice cum lucreaza ce propune el. Patru ore mai tarziu si dupa 2 ore de zbor era in fata cui trebuia. A actionat atunci si a continuat sa actioneze pe parcursul intregii activitati. Nu a amanat. Si-a cumparat bilet imediat si impreuna cu echipa sa a plecat.

Nu a stat doar sa discute, a actionat in directia ideilor sale.

Rezumand:

1. A actionat cu perseverenta si a cautat oportunitati in asa fel incat sa fie la locul si timpul potrivit.
2. A avut o viziune.
3. A iesit din zona de comfort pentru a-si urma viziunea.
4. A actionat rapid si masiv.

Morala este simpla!

Actiunea masiva duce la rezultate masive.

Incetineste ritmul vietii tale si bucura-te de fiecare moment! Nu te poti bucura de viata daca esti prea ocupat si jonglezi cu prea multe activitati deodata sau daca esti mereu intr-o cursa innebunitoare de alergare pentru a obtine ceva c are este oricum instabil si efemer. Adevarata stabilitate nu vine din exterior ci din interior.

Odata ce esti mereu in fuga spre a obtine ceva, prezenta ta in propria viata este minima. Totul se adanceste in confuzie si nu mai dai atentie subtilitatii, intuitiei si vocii vindecatoare a sufletului tau. Respira adanc si relaxeaza-te!

Daca doar dorinta de a te relaxa nu este destul de puternica, fa-ti o notita in agenda sa-ti amintesti sa te relaxezi!

Fiecare om îşi are propria sa lume mentală, modul său de a gândi, propriile căi de înţelegere a lucrurilor şi căile sale de acţiune.

Aşa cum faţa şi vocea unui om diferă de ale celorlalţi, la fel diferă şi modurile de a gândi şi de a înţelege. Acesta este motivul pentru care apar atât de des neânţelegerile între oameni, chiar şi între cei apropiaţi sau prieteni.

De regulă, noi nu putem înţelege corect viziunea celuilalt. De aici, fricţiuni, rupturi şi certuri ce se produc, chiar între prietenii vechi. Aceasta explică de ce pe pământ prieteniile nu durează  prea mult.

Ca să ne putem înţelege empatic unii pe alţii, ar trebui mai întâi să ne acordăm pe frecvenţa vibraţiilor mentale ale celuilalt, renunţând pe moment la propria noastră frecvenţă. Dacă ne blocăm accesul la modul „lui” de gândire (la frecvenţa sa de emisie mentală), nu îl vom putea înţelege niciodată, percepându-l doar într-un mod critic, în funcţie de propriul nostru filtru mental (care distorsionează realitatea gândirii celuilalt). Unde nu există empatie, cu greu putem vorbi de o prietenie autentică.

Gândurile de ură, gelozie, egoism sau desfrâu, produc imagini distorsionate în minte, determinând întunecarea înţelegerii, pervertirea intelectului, pierderea memoriei şi confuzia mentală.

Dacă ar fi să ne întâlnim peste zece ani, ce aţi spune că aţi făcut cu ei?

Dacă veţi pune ce aveti acum – abilitati, energie, educatie, bani, empatie, credinta, motivatie – la temelia viitorului vostru succes, a viitoarei bunastari si fericiri, călăuziţi fiind pe acest drum de înţelepciune, perseverenta si profesionalism, peste zece ani veţi fi nişte oameni multumiti şi respectaţi.

Faptele noastre înţelepte ne însoţesc mereu pe parcursul vieţii noastre pentru a ne conferi linişte şi împlinire sufletească. Dar în acelaşi fel, faptele noastre nechibzuite ne urmăresc pentru a ne tortura sufletul şi conştiinţa. Ele nu pot fi nicicând uitate. Printre aceşti „călăi” ai vieţii noastre se află şi amintirile legate de lucrurile pe care nu le-aţi făcut, dar pe care ar fi trebuit să le faceţi sau de ocaziile prielnice pe care ar fi trebuit să le înhăţaţi, dar pe care le-aţi lăsat să vă scape printre degete.

Comorile acestei lumi sunt imense şi devin – o dată cu trecerea timpului – din ce în ce mai multe şi din ce în ce mai valoroase. Precum comorile pământului, aceste comori ale lumii le oferă oamenilor hotărâţi să treacă la acţiune satisfactii si bucurii nemărginite.

Dorinţele si visurile voastre au o putere magică. Nu o slabiti sau risipiti. Lăsaţi-vă călăuziţi de această putere extraordinară, stăpânind în acelaşi timp legile succesului, şi astfel, veţi deveni suveranii vietilor voastre!

Invataturile vietii in noul mileniu de la Dalai Lama:

1. Marea dragoste si marile realizari implica un mare risc.

2. Cand pierzi sa-ti fie invatatura.

3. Urmeaza cele 3 R : respect pentru tine, respect pentru altii, responsabilitatea pentru toate actiunile tale.  

4. Aminteste-ti ca atunci cand nu obtii ceea ce vrei este uneori o minunata lovitura de noroc.

5. Invata regulile astfel incat sa stii cum sa le incalci cum se cuvine.

6. Nu lasa o disputa nesemnificativa sa rupa o mare prietenie.

7. Atunci cand realizezi ca ai gresit, imediat ia masuri sa le corectezi.

8. In fiecare zi petrece ceva timp cu tine.

9. Deschide bratele spre schimbare, dar nu-ti pierde din valorile tale.

10. Tine minte ca tacerea este uneori cel mai bun raspuns.

11. Traieste o viata onorabila. Atunci cand imbatranesti si te gandesti in urma, vei putea sa te bucuri a doua oara de ea.

12. O atmosfera placuta in casa este baza vietii tale.

13. In neintelegerile cu cei dragi ia seama numai de situatia curenta. Nu invoca trecutul.

14. Impartaseste stiinta ta. Este o cale de a atinge imortalitatea.

15. Fii gentil cu pamantul.

16. O data pe an, pleaca undeva unde nu ai fost niciodata.

17. Tine minte: cea mai buna relatie este cea in care iubirea reciproca depaseste nevoia fiecaruia.

18. Judeca succesul tau prin ceea ce trebuie sa renunti ca sa poti obtine.

19. Imbina iubirea si gatitul cu renuntarea.

Mi s-a intamplat si mie, ti s-a întamplat si tie:  înveti ceva important si te gândesti: „Doamne, daca as fi stiut asta atunci, n-as fi racut atâtea greseli!”

Este corect. Dar, pentru a putea învata acum acest lucru, pâna
în acel moment a trebuit sa aduni experiente si sa le integrezi
în personalitatea ta. Atunci, pur si simplu nu se putea si de
aceea ai racut anumite lucruri mai putin multumitoare decât
ai fi putut s-o faci acum.

Peste câtiva ani, vei gândi în mod asemanator despre ceea ce faci acum. Si? Cu totii ne schimbam în permanenta, învatam si devenim mai competenti. Permite-ti sa-ti accepti capacitatile actuale, foloseste-le si bucura-te ca mâine ai sa poti face acelasi lucru mai bine, fiindca te-ai hotarât sa înveti în permanenta din ceea ce ti se întâmpla. în viata.

Dacă omul este o “trestie gînditoare”, conform dictonului consacrat, omenirea este pe cale să devină o reţea gînditoare, iar acest proces ne obligă mai mult ca niciodată să reflectăm la buna funcţionare a sistemului pe care se bazează: comuni­carea.

La fel cum există sisteme precum cel circulator, respirator sau nervos care asigură buna funcţionare a vieţii interne a or­ganismului uman, tot astfel ne putem imagina existenţa unui sistem însărcinat cu buna funcţionare a acestui corp colectiv care este într-o oarecare măsură organismul exterior al omu­lui integrat în societate — un sistem constituit din legi care, în măsura în care sînt cunoscute şi aplicate, asigură echilibrul grupului si, prin extensie, al speciei sau, dimpotrivă, îl desta­bilizează. Acest sistem este comunicarea.

Societatea este constituită din legături de schimb şi din ri­tualurile care le guvernează. Cunoaşterea acestora face obiec­tul de studiu al psihologiei si nu numai, si a devenit vitala in aceasta epoca dominata de informatie si comunicare. Dar orice formă de cunoaştere a omului este si un permanent omagiu adus frumuseţii.

Proiect comun întregii specii, reţea ţesută din informaţii, din fiinţe umane care stabilesc legături între ele, este de o im­portanţă primordială să punem şi să consolidăm bazele aces­tei ştiinţe, a se citi ale acestei arte care este comunicarea, la în-de-mîna tuturor, pe scurt, să enunţăm un ansamblu de reguli menite să „traseze autostrăzile drepte ale informaţiei”…

Cum omul prin natura sa nu este menit singurătăţii, ci vieţii în grup, el s-a confruntat încă de la început cu necesita­tea de a crea, în acest vîrtej al diferenţelor, structuri si reguli care să respecte drepturile fiecăruia. Iniţierea  în descoperirea acestor reguli si legi ne face martorii propriei noastre dezvoltări si confidenţii experienţelor personale.

Aceasta disciplină a transformării care, pen­tru a comunica în mod conştient, pare să ceară tuturor vigi­lenţă şi hotărîre.

Diverse stiinte si practici traditionale ne-au învăţat cum să evoluăm transformînd respiraţia într-un act conştient si au transformat sistemul de comunicare de la nivelul angrenajului social într-un demers conştient.

Fără îndoială că avem de-a face cu o întîlnire de grad III de prim rang, pe care, la începutul celui de-al treilea mileniu, ar fi bine să nu o ratăm, si pe care avem mai mult decat datoria, avem obligatia, de a o invata, intelege, experimenta si da mai departe.

În această eră de tranziţie, trebuie să înţelegem sau să re-înţelegem „apelul lansat prin mii de voci ale umanitatii”, sa acceptam sa fim  „însoţitori al marilor treceri”  şi dacă este vorba despre curajul de a fi tu însuţi, este vorba şi despre demnitatea, mai subtil transmisă, de a fi celălalt din sine. Pentru cei care une­ori caută prea departe drumul spre caritate, empatie, succes ca notiune comunitara si nu doar individuala, această invitaţie la comunicarea conştientă poate foarte bine să deschidă dru­mul „noilor comunicatori”.

Ne este atît de greu să distingem între succesiunea în durata adevărată și juxtapunerea în timpul spațial, între o evoluție și o derulare, între noutatea radicală și rearanjarea preexistentului, în sfârșit, între creație și simplă alegere, încât n-am putea lămuri această distincție din mai multe perspective totodată.

Să spunem că, în durată, văzută ca evoluție creatoare, există o perpetuă creare a posibilității și nu numai a realității. Mulți se vor împotrivi să admită, căci întotdeauna vor crede că un eveniment nu s-ar fi produs, dacă nu s-ar fi putut produce ; așa încât, înainte de a fi real, el trebuie să fi fost posibil.

Priviți mai îndeaproape: veți vedea că posibilitatea  înseamnă două lucruri cu totul diferite și că, de cele mai multe ori, oscilăm între unul și celă lalt, profitând involuntar de sensul cuvântului.

Când un muzician compune o simfonie, opera lui era posibilă înainte de a fi fost reală ? Da, dacă prin asta înțelegem că nu există vreun obstacol de netrecut în calea realizării ei. Dar de la sensul negativ al cuvântului, trecem fără să ne dăm seama la sensul lui pozitiv; ne imaginăm că orice lucru produs ar fi putut fi surprins dinainte de vreo minte suficient informată și că el ar preexista, sub formă de idee, realizării lui; concepție absurdă în cazul unei opere de artă, căci simfonia este făcută de îndată ce muzicianul are ideea ei precisă și completă. Nici în mintea artistului, nici în mintea oricui altcuiva, comparabilă cu a noastră, fie ea impersonală sau pur și simplu virtuală, simfonia nu se întemeiază pe calitatea de posibil înainte de a fi reală.

Dar n-am putea spune la fel despre o stare oarecare din univers,  considerat cu toate ființele vii și conștiente ? Nu este ea mai plină de  noutate și de imprevizibilitate radicală decât simfonia celui mai renumit maestru ?

Unul dintre cele mai puternice efecte motivationale este obtinut prin puterea exemplului. Este motivant pentru cei din jurul tau când tu esti acolo si actionezi. Este inspirational pentru ei, când tu executi ceea ce tu vrei ca ei sa execute. Fii inspirational. Oamenii cu care lucrezi vor prefera mai degraba sa fie inspirati decât „reparati” sau  corectati. De fapt, ei prefera sa fie inspirati mai mult decât orice altceva.

Ca practica motivationala, dintre toate tehnicile, conducerea prin puterea exemplului are efectul cel mai profund si de mai lunga durata. Fii ceea ce vrei sa vezi în jurul tau. Daca vrei ca oamenii cu care lucrezi sa fie mai pozitivi, fii tu mai pozitiv. Daca vrei ca ei sa fie mai mândrii de munca lor, fii tu mai mândru de munca ta. Arata-le cum se face. Vrei ca ei sa arate bine si sa se îmbrace profesional? Arata mai bine tu însuti.

Vrei sa ajunga la timp? Fii întotdeauna mai devreme si explica-le de ce … spune-le ce Înseamna  punctualitatea pentru tine, nu pentru ei. Un maestru al motivatiei întreaba: „Ce ne dorim sa facem posibil? Ce vrem sa realizam?” . Persoanele care au dificultati sa gestioneze oamenii nu pot sa-si puna aceste doua întrebari, deorece ei s-au gândit întotdeauna la ce o sa li se întample lor în loc sa se gândeasca la ce vor determina sa se întâmple.

Când cei cu care lucrezi te vor percepe ca fiind cauza si nu efectul, nu va fi greu sa-i înveti sa gândeasca din aceesi perspectiva. În curând, îi vei determina sa actioneze dincolo de propriile concepte.

Asa cum Generalul George Patton obisnuia sa spuna, „Exista trei principii de lidership: 1) Exemplul, 2) Exemplul  si 3)Exemplul”.