
Discursul este o rostire (rostuire), o formă de comunicare între orator și auditor, este utilizarea de către vorbitori a convenţiilor lingvistice preexistente pentru a transmite un mesaj unui ascultător. Cel care vorbește cu publicul se află într-o relaţie de influenţă, care joacă un rol major în diplomaţia vorbirii.
Modelul tripartit al componentelor persuasiunii, prezenta in orice discurs sau comunicare, – ethos, pathos şi logos –, preluat din retorica lui Aristotel, a rămas pînă astăzi un reper şi un instrument foarte util în analiza discursului argumentativ. Le-am adaugat doua elemente care s-au dovedit chei importante pentru discursul modern, care se doreste de succes, le-am adaugat kairos si charisma. Le-am adaugat si pentru ca sun invatabile ca si primele trei, adica, desigur nu fara efort, prin educatie si exercitiu pot fi stapanite chiar la nivel superior.
Orice discurs are astfel o structură pentadică: etos, logos, patos, kairos, charisma. În limbaj se structurează argumentarea care convinge.

Formula aristotelică se poate transpune într-un model comunicativ cu trei dominante posibile (în funcţie de focalizarea preferenţială asupra interlocutorilor sau a conţinutului de idei al textului). Cele trei componente nu se plasează, totuşi, în acelaşi plan. Pathosul (apelul la emoţii) şi logosul (recursul la argumente raţionale) îşi dispută în discurs dominaţia, ca mijloace de convingere complementare. Persuasiunea prin discurs – atît prin argumentele raţionale, cît şi prin apelurile emoţionale – este completată de persuasiunea prin ethos, prin prestigiul şi calităţile atribuite locutorului: imaginii sale preexistente sau construcţiei sale discursive. Ponderea relativă a mijloacelor retorice caracteristice fiecăreia din cele trei componente este determinată de variabile istorice şi culturale, de tipul de text, dar şi de individualitatea oratorului.
LOGOSUL dominant
Logos este un termen ce îşi are originea în Grecia antică. De obicei el se traduce prin cuvânt, vorbire, relatare, discurs, expunere, argument, raţiune, intelect. Aşadar, termenul nu are un înţeles clar, de sine stătător, fapt ce face ca traducerea sa să depindă de contextul în care este folosit dar şi de cel care îl foloseşte şi asta pentru că filosofii care s-au uzitat de „logos” i-au subiectivizat sensul după coloratura ideologică a fiecăruia. Logos (λόγοσ). Concept care, în limba greacă (léghein: a culege, a număra, a selecţiona, dar şi a povesti, a spune, a vorbi) înseamnă rostire, justificare raţională, raţiune sau proporţie. Indică lumea inteligenţei sau a cunoaşterii intelectuale. Este fie inteligenţa (cu valenţa sa intuitiv-intelectuală şi cu cea discursiv-raţională), fie obiectul intelecţiei (conceptul, judecata sau raţionamentul), fie expresia obiectului înţelegerii (cuvântul sau termenul, propoziţia, argumentaţia şi, în general, vorbirea). Grecii defineau omul ca animal ce dispune de logos (zóon lógon échon).
Prezenţa elementelor de logos (raţionamente, dovezi, explicaţii, analogii, disocieri, definiţii etc.) este în mod clar puternică şi constantă. Logosul este reprezentat de foarte numeroasele explicaţii filologice din predicile actuale, de informaţiile istorice şi de multe argumente de autoritate (relevante şi justificate în interiorul tipului de discurs).
Mărci lingvistice ale argumentelor raţionale sînt conectorii: concluzivi, adversativi, concesivi, de explicaţie şi reformulare etc. Sferei logosului îi aparţin enunţurile cognitive, referirile la procesul de cunoaştere, explicaţiile, exemplele, raţionamentele.
ETHOSUL discursului
Ethosul, considerat de Aristotel in Retorica o componentă fundamentală a retoricii, a fost ignorat de abordările filosofico-logice moderne, de raţionalismul teoriei argumentării. În momentul actual, se constată însă o recuperare a ethosului, cel puţin în abordările pragmalingvistice şi în analiza discursului, în legătură cu studiile mai vechi sau mai noi asupra marcării obiectivitatii si subiectivităţii în limbaj.
Se stabileşte în mod curent o distincţie între ethosul prealabil sau preexistent (ceea ce auditoriul ştie sau crede deja despre locutor) şi cel discursiv, construit în discurs (prin stil şi atitudine, prin calitatea argumentării şi raportarea la public).
Cele două tipuri de ethos pot fi convergente sau divergente, în măsura în care construcţia discursivă a unei imagini confirmă sau infirmă ceea ce publicul ştia dinainte.
PATHOSUL: emoţii exprimate şi reprezentate.
Pathosul, considerat esenţial de retorica Antichităţii (Aristotel îi consacră cartea a II-a a Retoricii), dar privit cu suspiciune din perspectiva logico-filosofică, este redescoperit astăzi, într-un moment de reevaluare a componentei emoţionale a procesului cognitiv. Apelul la emoţii e considerat un tip de argument legitim în anumite condiţii. Emoţiilor li se recunoaşte în genere eficienţa (pentru că sînt un mijloc de a provoca nu doar schimbarea opiniei, ci chiar acţiunea), dar tocmai de aceea sînt acuzate de manipulare. Judecăţii negative asupra apelului la emoţii (care ar introduce în discurs iraţionalul, prin paralogisme) i se contrapune modelul unei argumentări prin emoţii: acestea pot primi justificări sau pot deveni dovezi.

Dacă prin tradiţie emoţiile erau asociate cu arta elocinţei (figurile retorice), astăzi legătura nu mai este atît de simplă: figurile (metafora, de exemplu) sînt considerate mijloace cognitive, iar emoţiile pot fi trezite de un anume lexic sau de evocarea unor scenarii care nu au nimic figurat. Emoţiile, legate organic de cunoaştere, sînt inerente în evocarea (reafirmarea, discutarea) valorilor.
KAIROS – Kairos (καιρός) (pronunțat *kiros*) este un cuvânt din greaca veche, care semnifică „momentul potrivit sau oportun”, „șansa”, „un punct în timp în care schimbarea este posibilă. Spre deosebire de chronos, care desemna la greci timpul secvențial, fizic, cantitativ, măsurabil, kairos desemnează timpul calitativ, momentul privilegiat al acțiunii, istoriei, împlinirii personale etc.
- În mitologia greacă, Kairos era o zeitate care simbolizează ocazia.
- La ora actuală, termenul este folosit în teologie pentru a descrie forma calitativă a timpului.
În retorică termenul kairos reprezintă acel moment scurt în care apare o oportunitate de care trebuie profitat cu toată forța pentru a obține succesul discursului. Este gasirea momentului si rostirii prielnice, favorabile, potrivite, pe care o construește discursul. Kairos inseamna sa gasesti momentul de a spune ceea ce vrei sa spui, dar formulat astfel incat sa fie ceea ce ei vor sa auda.
CHARÍSMĂ, charisme, s. f. 1. Influență asupra mulțimii datorată prestigiului, farmecului personal etc. 2. Ansamblu de date spirituale deosebite, coborâte prin Duhul Sfânt asupra comunităților sau indivizilor. Dar particular conferit oamenilor prin grația divină; har. (< fr. charisme, gr. kharisma)
CHARISMA este farmecul personal, pasiunea. Reprezintă farmecul, pasiunea din discurs, are loc o relaţie psihologică cu auditoriul, înseamnă suflet, dăruire, raţiune, devenite acţiune și pasiune. Charisma este suflet dăruit prin cuvinte.
În lucrarea sa, „De oratore”, Cicero, marele orator al Romei, sintetizează: „Dacă cineva aspiră ca prin conversaţie să convingă, trebuie să-i pretindem ascuţimea minţii, a magicianului, cugetarea fi lozofului, exprimarea poetului, memoria juristului, vocea tragedianului și gesturile unui actor celebru.”
