Toate articolele scrise de armeanu

Romania nu are lideri politici


Atitudinea, moralitatea, modestia, patriotismul, inteligenta,  asumarea totala a responsabilitatii, sunt caracteristici obligatorii ale unui lider politic autentic.  

România de azi are nevoie acuta de lideri. Oameni care să ofere încredere poporului. România are acum nevoie de o pleiadă de lideri autentici şi credibili. Practic, dupa revolutie, Romania nu a avut lideri autentici. A avut conducatori, mai mult sau mai putin tributari imaginii de conducator lasata de Ceausescu. Fiecare a preluat sau imitat ceva din Ceausescu, fiecare si-a dorit ceva dintr-un Ceausescu capitalist. Bineinteles ca nu au reusit.  Tot ce au reusit a fost sa fie doar prosti conducatori si deloc lideri. Conducatorii Romaniei au excelat doar in aroganta, imoralitate, lipsa de patriotism, devenind modele nefaste pentru un popor saracit, jefuit, calcat in picioare.

Este cert că si cei de la putere și cei din opoziție sunt compromiși.  Concentratia nefireasca de corupti, hoti, demagogi, mincinosi, egoisti, aroganti este toxica.  Nici macar discursul lor nu mai oferă mare încredere poporului.

Nevoia de lideri politici autentici – de creatori şi ziditori – nu a fost niciodată mai mare ca acum în România. Partidele politice româneşti au intrat în cea mai gravă criză de administrare a intereselor şi averii publice, incapacitate care a devenit cronică si periculoasa pentru viitorul Romaniei. În plus, şi acesta este unul din factorii de risc cei mai serioşi şi periculoşi la adresa stabilităţii democraţiei româneşti, aşteptarea opiniei publice la o îmbunătăţire a situaţiei este la fel de scăzută, ca şi încrederea în politicienii români.

Ţara are nevoie de o viziune strategică şi de o direcţie a dezvoltării, cu atât mai mult cu cât societatea românească şi aproape toţi cetăţenii sunt dominaţi de un sentiment profund de insecuritate. De fapt, caracteristica zilei de astăzi în România este sentimentul de insecuritate. Internă şi externă. Aici este domeniul cheie unde noii lideri politici trebuie să lucreze şi să acționeze, iar aceia care vor ameliora sentimentul național de insecuritate vor fi nu doar lideri vizionari, ci şi de succes politic şi electoral pe termen lung.

Sentimentul de insecuritate din sufletul omului, starea de insecuritate din societatea românească vor putea fi eradicate doar printr-o comunicare cinstită şi transparentă. Comunicarea este destinată să deschidă inimile închise şi speriate ale românilor, transmițându-le din partea noilor lideri încrederea atât de necesară. Obiectivele strategice ale României, interesele naționale ce vor fi definite de lideri trebuie susținute de o comunicare cât mai largă şi eficientă și trebuie întemeiate pe un sistem colectiv al încrederii.

Se vede cu ușurința,  ca astăzi, Romania are nevoie de lideri noi, de oameni capabili nu doar sa coaguleze sprijinul popular, dar care sa fie și capabili  sa aduca soluții la traumele profunde acumulate ale fragilei democrații romanești. Care sa fie în stare nu doar sa captiveze printr-un discurs scurt, simplu și coerent, dar sa aibă și competențele necesare să conducă țara altfel decât în  modul dezastruos în care a fost condusă până acum.

Totodata sa fie un model personal puternic, demn de urmat, aceasta fiind cea mai importantă armă a unui lider.  

Altfel,  Romania n-are nicio șansă.

Romania


Greselile si retelele stau la baza  progresului

Greşelile și rețelele stau la baza  progresului

Sunt mulţi factori care contribuie la succesul unei persoane, la un progres către o viaţă mai prosperă. Dar dintre toţi, unul este absolut esenţial. În absenţa lui nu poate exista niciun progres. Doar așa se ajunge la evoluţie şi prosperitate!

Şi SINGURUL mod prin care am putut evolua atât de mult ca oameni este datorită învăţării. Am învăţat în permanenţă, din experienţa și greșelile înaintaşilor noştri, fie că ea ne-a fost transmisă prin viu grai sau în scris. Învăţăm în continuare, din propriile noastre realizări dar (mai ales) din propriile noastre greșeli. Dar mai mult decât atât, învăţăm mult mai eficient şi mai rapid din experiența și greșelile altora, care au ajuns deja în locul în care ne dorim şi noi să ajungem. Ideea potrivit căreia oamenii și organizațiile ar trebui să învețe din greșeli există dintotdeauna. Dar să înveți să greșești inteligent, ca parte a unei strategii de viață sau de business menite să promoveze inovarea și progresul, este noutatea zilelor noastre.

Cu 2500 de ani in urma, Lao Tzu spunea: “Greșeala este fundamentul succesului și mijlocul prin care acesta este atins”. Eu cred ca numai cei care gândesc pozitiv pot fi de acord cu aceasta și doar ei vor ști să folosească greșelile pentru a progresa, iar eu mă socotesc printre cei care învață din greșeli. In primul rând, îmi asum greșeala. Apoi fac o analiza de identificare a informației care trebuie stocată și folosită ulterior pentru a nu repeta greșeala respectivă. Observație: cu cât greșeala e mai mare, cu atât mai importantă este lecția pe care poți s-o înveți din ea! Toleranta fata de greșelile celorlalți vine în primul rând din atitudine și apoi din educație.

A greși este omenește… spune un citat celebru! Cu toții greșim, fie că ne place fie că nu ne place să acceptăm lucrul acesta. Un om trebuie să fie destul de mare să-și recunoască greșelile, suficient de deștept ca să învețe din ele și îndeajuns de tare ca să le îndrepte… Dacă stăm să analizăm obiectiv, nu toate greșelile sunt chiar așa de rele. Dintr-o greșeală, Columb a descoperit America!

Greşelile reprezintă cheia progresului, ele sunt cea mai bună oportunitate de a învăţa. De altfel, noi înşine suntem rezultatul unei serii de încercări şi greşeli, acest proces stând la baza selecţiei naturale

Fiecare om deţine un sistem foarte, foarte bun de copiere în celulele sale. De exemplu, în corpul nostru se găsesc mii de miliarde de celule, iar fiecare dintre acestea deţine o copie perfectă sau aproape perfectă a genomului nostru, o «reţetă» de 3 miliarde de simboluri ce a apărut atunci când sperma tatălului şi ovulul mamei s-au împreunat. Din fericire, maşinăria de copiere nu este perfectă, căci dacă ar fi, procesul evoluţiei s-ar opri. Aceste mici greşeli din procesul de copiere sunt sursa tuturor modelelor uluitoare şi complexe din naturănett.

De multe ori mi-am încurajat studentii să îşi cultive obiceiul de a face greşeli, pentru ca asta oferă cele mai bune oportunităţi de învăţare.

Cel mai important lucru în ceea ce priveşte greşelile este să nu le ascundeţi – mai ales să nu le ascundeţi de propria persoană. În loc să negaţi atunci când comiteţi greşeli, ar trebui să le studiaţi ca şi cum ar fi opere de artă. Reacţia standard la orice greşeală ar trebui să fie „aha, nu o să mai fac asta niciodată”.

Noi, oamenii, ne mândrim cu inteligenţa noastră, iar una dintre trăsăturile specifice ei este faptul că putem să ne amintim ceea ce am gândit în trecut, să reflectăm la ce ne amintim şi să înţelegem de ce a fost tentantă alegerea iniţială şi apoi de ce a rezultat o greşeală. Nu ştiu să existe dovezi care să ateste că mai există vreo altă specie pe planetă care deţine acest mecanism. Dacă ar putea, ar fi aproape la fel de inteligentă ca noi. Aşadar, atunci când comiteţi o greşeală ar trebui să o studiaţi cu atenţie şi fără pasiune gândurile ce au precedat-o. Nu este uşor; reacţia naturală a oamenilor când greşesc este să se ruşineze şi să se înfurie, iar pentru a depăşi aceste manifestări emoţionale este nevoie de mult efort. Încercaţi să vă dezvoltaţi obiceiul de a vă savura greşelile, bucurându-vă de identificarea micilor capricii ce vă fac să greşiţi. Apoi, după ce aţi savurat toate beneficiile unei greşeli, o puteţi lăsa în urmă, mergând mai departe spre următoarea oportunitate. Dar asta nu e suficient: ar trebui să căutaţi în mod activ oportunitatea de a face greşeli mari, dar nu grave, doar pentru a vă putea reveni în urma lor.

În ştiinţă, greşelile sunt făcute în public, pentru că acest lucru permite ca toată lumea să înveţe de pe urma lor. Astfel putem beneficia de experienţele tuturor celoralţi oameni şi nu doar de ale noastre.

Recunoașterea publică a greşelilor este unul dintre motivele pentru care noi, oamenii, suntem mai inteligenţi decât toate celelalte specii: nu neapărat pentru că avem un creier mai mare sau mai puternic, sau pentru că reflectăm asupra greşelilor din trecut, ci pentru că împărtăşim cu alţii beneficiile acumulate de creierul fiecăruia în urma încercărilor şi greşelilor individuale. Asta este unul dintre marile avantaje de a trăi în rețele.

Miscarea Network Marketing

De la afirmarea Network Marketingului cu 70 de ani în urmă, s-a pus de nenumărate ori si in cele mai diverse forme întrebarea: de unde izvorăște interesul, într-adevăr ieșit din comun, pentru această abordare nouă a ideii de bunăstare, mai direct spus, care a fost și, parțial, este încă, motivul real ce a determinat marele public să se alăture acestei “mișcări” cu o pasiune neegalată înainte de alte tentative?

Răspunsurile, desigur, n-au contenit să vină, atât din partea grupului numeros al performerilor, cât și din partea celor care, pe un ton ce a variat, de la critica zisă “obiectivă” până la pamflet, sau chiar situate în tabăra anti-Networking. Un lucru rămâne însă cert, dacă încercăm să evaluăm global și obiectiv acest fenomen, anume că astăzi nu se mai poate susține în mod serios că, având în vedere evoluția creatoare permanentă, dar și energia spirituală degajată,  Network Marketing ar fi un simplu efect al modei, sau al unor fenomene sociale trecătoare ce țin de gust și capriciu.

Chiar o estimare ce nu intră încă în detalii, indică faptul că Network Marketingul a reprezentat, în momentele succesive ale apariției sale, indiscutabil, un novum în câmpul re-așezării capitalismului într-o perspectiva generoasă, că a relansat interesul pentru antreprenoriat și libertate financiară, în sensul cel mai exact și mai bun al cuvântului, într-un timp când, capitalismul bazat pe egoism și lăcomie părea a fi îngropat definitiv preocupările pentru temele tradiționale ale bunăstării generalizate.

Marketing Afiliat

Marketing Afiliat

Am văzut de multe ori afirmația că nu există și nici nu poate exista o matematică a succesului. Ei bine, există o matematică a succesului bazată pe știința matematică a rețelelor, care este un bun punct de plecare în abordarea științei succesului.

Căutăm persoane dornice să-și construiască în mod științific rețele puternice, profitabile și sănătoase. Dacă ești o astfel de persoana, dă-ne de știre. S-ar putea să avem ecosistemul potrivit pentru misiunea, viziunea, întrebările și visurile tale!…

Împreună cu noi poți intra în rândul celor care câștigă bani pe Internet prin programul nostru de Afiliere și Network Marketing.  Folosește-ți abilitățile de navigare pe Internet pentru a genera vânzări online. Programul de Afiliere este un sistem de parteneriat pe bază de comision.

Ce ai de făcut?

  • Înregistrează-te ca partener,
  • alege dintre sute de produse pe cele care îți plac,
  • promovează-le,
  • înregistrează clienți în site și
  • câștigă comisioane de 20% din fiecare comandă făcută și finalizată de clienții înregistrați.

Pentru primul pas mergeți pe https://bww.ro/arnet/ cu parola bwwarnet unde veți găsi informații suplimentare, sau testați  poziția de client înregistrându-vă gratuit folosind linkul

https://www.amway.ro/ro/login/register/customer/abo/7004298

Mult succes și să auzim numai de bine!

Avem nevoie sa ne reinventam continuu

Avem nevoie sa ne reinventam continuu. Pentru aceasta este necesar să lucrăm cu mintea noastră si sa o ajutam sa-si creeze noi reţele neuronale care vor duce la formarea unor noi atitudini întărite de folosirea cuvintelor în exprimarea noastră de zi cu zi.

Imensa noastra reţea  neuronală este un complex format din miliarde de neuroni conectaţi intre ei pe aceeaşi frecvenţă. Neuronii sunt importanti, dar forta retelei neuronale este data de aceasta capacitate de interconectare. Conexiunile dintre neuroni se creează şi se modifică continuu în funcţie de gandurile, actiunile si credinţele noastre.

Este nevoie de mult exerciţiu pentru a se forma noi reţele neuronale prin care ne vom schimba realitatea, atitudinea şi modul nostru de manifestare.  Succesul, reusita, bunastarea, echilibrul … depind de aceste procese.

Putem declansa, determina si stabiliza aceste procese neuronale prin visuri cat mai mari si mai motivante, invatand lucruri noi, prin focalizarea atenţiei, prin meditatie …

Astfel încep să se construiască noi circuite neuronale, care, odată stabilite, vor activa sau reactiva părţile creierului ce implică activitatea motivaţională şi dorinţa de schimbare si transformare.  Cu cât activitatea va fi mai des repetată, cu atât acele circuite neuronale vor fi mai puternice.  Orice disciplină, cum ar fi invatarea unui lucru nou, meditaţia, concentrarea, mantrele, cititul, rugăciunea prin repetare, …  schimbă activitatea sinaptică la capătul unui neuron şi în cele din urmă va schimba chiar structura celulei neuronale. Aceste procese sunt afectate, deasemenea, in bine sau in rau, si de factori externi, cum ar fi muzica pe care o ascultam frecvent (care este tot un fel de mantra, de rugaciune),  tipul si tonul discutiilor pe care le avem sau le urmarim in mod regulat, obisnuinta de a injura sau blestema (tot rugaciuni si manifestari ale credintelor), tipul de informatii la care suntem expusi sau ne expunem …

Sunt extrem de importanti si alti factori externi cum ar fi hrana, apa, aerul, mediul. Obisnuinte devastatoare pentru sistemul neuronal sunt alcoolul, fumatul, drogurile (de orice tip), anumite alimente, excesele.  Sunt o serie de asa zise “distractii” care de fapt nu relaxeaza, nu ajuta, ba chiar din contra distrug, destructureaza.

Aceste procese externe determina procese interne in retelele neuronale si in neuroni.

Efectele sunt majore si merg de la distrugerea sau suspendarea functionarii, pana la reinventarea, reformatarea, reluarea activitatii unor neuroni sau sisteme neuronale.

Pana recent, se credea ca neuronii nu se regenereaza. Descoperirile recente despre neurogeneza in creierul adult au fost surprinzatoare. Neuronii sunt nascuti in zone ale creierului bogate in celule precursoare ale lor. Acestea sunt numite si celule stem neurale.  Aceste celule au potentialul de a genera majoritatea  tipurilor de neuroni si de celule gliale ce se gasesc in creier.  Si aceste procese de neurogeneza sunt influentate tot de gandurile, actiunile si credinţele noastre.

Totul depide de noi,  de deciziile si  alegerile noastre! In acest domeniu, liberul arbitru este la el acasa… Tu decizi!

William-Shakespeare12

Mobilul

În ultimii 20 de ani,  aceste mici (sau mai mari) aparate  din buzunarele noastre, sunt atât de puternice din punct de vedere psihologic, că nu numai schimbă ceea ce facem, ci ne schimbă şi identitatea. Unele din lucrurile pe care le facem acum cu aparatele noastre sunt lucruri pe care, doar acum câţiva ani, le-am fi considerat ciudate sau deranjante, dar au devenit rapid familiare.

Să luăm câteva exemple: Oamenii trimit mesaje sau email-uri în timpul ședințelor din cadrul companiilor. Trimit mesaje, fac cumpărături, sau accesează Facebook în timpul cursurilor, prezentărilor, de fapt, în timpul oricărei întâlniri. Oamenii vorbesc despre noua şi importanta abilitate de a privi în ochi pe cineva în timp ce scrii mesajul. Oamenii îmi explică faptul că este dificil, dar că se poate face. Părinţii trimit mesaje şi email-uri la micul dejun şi cină în timp ce copiii se plâng că nu au parte de întreaga atenţie a părinţilor lor. Dar apoi aceiaşi copii nu îşi oferă unii altora atenţie.  Suntem împreună deşi nu suntem  împreună. Şi trimitem mesaje chiar şi la înmormântări.  Ne scoatem din tristeţea sau din reveria noastră şi ne concentrăm pe telefoanele noastre.

De ce este important acest lucru?  Pentru că eu cred că ne expunem problemelor – mai ales în privinţa modului în care relaţionăm, dar şi în privinţa modului în care relaţionăm cu noi înşine şi cu capacitatea noastră de auto-reflecție. Ne obişnuim cu un alt mod de a fi singuri impreună.  Oamenii vor să fie unii cu alţii. Oamenii vor să îşi personalizeze vieţile. Vor să intre şi să iasă din locurile unde se află, pentru că lucrul care contează cel mai mult pentru ei este să dețină controlul asupra zonei în care își îndreaptă atenţia. Aşa că vrei să te duci la acea şedinţă, dar vrei să fii atent doar la părțile care te interesează. Şi unii oameni cred că acesta esste un lucru bun.Dar puteţi să ajungeţi să vă ascundeţi unii de alţii, chiar dacă sunteţi mereu conectaţi unii cu alţii.

Un prieten mi s-a plâns ca simte că nu mai are colegi la serviciu. Când se duce la serviciu, nu se opreşte să vorbească cu nimeni, nu comunica cu nimeni. Şi spune că nu doreşte să-şi întrerupă colegii pentru că “Sunt prea ocupați cu mailurile lor.” Dar adauga, “Ştii, de fapt,  eu sunt cel care nu doreşte să fie întrerupt.  Cred că ar trebui să îmi doresc, dar mai degrabă folosesc telefonul.”

De-a lungul generaţiilor, oamenii nu se mai satură unii de alţii, doar dacă pot să fie la distanţă unii de alţii, în cantităţi pe care le pot controla.  Adica, nu prea departe, nu prea aproape, la distanţa potrivită.  Dar ceea ce ar putea să fie distanţa potrivită pentru cineva  de vârstă mijlocie poate fi o problemă pentru un adolescent care are nevoie să dezvolte relaţii faţă-în-faţă. 

De ce se feresc oamenii de conversatiile în timp real? Pentru ca nu pot să controleze spontan ceea ce au de gând să spuna.  Aceasta este ideea de bază. Trimiterea de mesaje, email-uri, postarea, toate aceste lucruri ne permit să prezentăm imaginea pe care ne-o dorim despre noi.  Avem posibilitatea să edităm, ceea ce înseamnă că putem şterge, că putem retuşa faţa, vocea, corpul – nici prea puţin, nici prea mult, exact cât trebuie.

Relaţiile interumane sunt in acelasi timp si bogate şi dezordonate şi au cerinţe mari. Şi le aranjăm, le cosmetizam cu tehnologia. Şi când facem acest lucru, unul dintre lucrurile care se pot întâmpla este că se sacrificăm relatia, conversaţia, pentru simpla conectare. Ne schimbăm pe termen scurt.  Şi în timp, putem  să uităm acest lucru, sau începe să nu ne mai pese.

mobile_phones_swimming-374261

Mobilul

În ultimii 20 de ani,  aceste mici (sau mai mari) aparate  din buzunarele noastre, sunt atât de puternice din punct de vedere psihologic, că nu numai schimbă ceea ce facem, ci ne schimbă şi identitatea. Unele din lucrurile pe care le facem acum cu aparatele noastre sunt lucruri pe care, doar acum câţiva ani, le-am fi considerat ciudate sau deranjante, dar au devenit rapid familiare.

Să luăm câteva exemple: Oamenii trimit mesaje sau email-uri în timpul ședințelor din cadrul companiilor. Trimit mesaje, fac cumpărături, sau accesează Facebook în timpul cursurilor, prezentărilor, de fapt, în timpul oricărei întâlniri. Oamenii vorbesc despre noua şi importanta abilitate de a privi în ochi pe cineva în timp ce scrii mesajul. Oamenii îmi explică faptul că este dificil, dar că se poate face. Părinţii trimit mesaje şi email-uri la micul dejun şi cină în timp ce copiii se plâng că nu au parte de întreaga atenţie a părinţilor lor. Dar apoi aceiaşi copii nu îşi oferă unii altora atenţie.  Suntem împreună deşi nu suntem  împreună. Şi trimitem mesaje chiar şi la înmormântări.  Ne scoatem din tristeţea sau din reveria noastră şi ne concentrăm pe telefoanele noastre.

De ce este important acest lucru?  Pentru că eu cred că ne expunem problemelor – mai ales în privinţa modului în care relaţionăm, dar şi în privinţa modului în care relaţionăm cu noi înşine şi cu capacitatea noastră de auto-reflecție. Ne obişnuim cu un alt mod de a fi singuri impreună.  Oamenii vor să fie unii cu alţii. Oamenii vor să îşi personalizeze vieţile. Vor să intre şi să iasă din locurile unde se află, pentru că lucrul care contează cel mai mult pentru ei este să dețină controlul asupra zonei în care își îndreaptă atenţia. Aşa că vrei să te duci la acea şedinţă, dar vrei să fii atent doar la părțile care te interesează. Şi unii oameni cred că acesta esste un lucru bun.Dar puteţi să ajungeţi să vă ascundeţi unii de alţii, chiar dacă sunteţi mereu conectaţi unii cu alţii.

Un prieten mi s-a plâns ca simte că nu mai are colegi la serviciu. Când se duce la serviciu, nu se opreşte să vorbească cu nimeni, nu comunica cu nimeni. Şi spune că nu doreşte să-şi întrerupă colegii pentru că “Sunt prea ocupați cu mailurile lor.” Dar adauga, “Ştii, de fapt,  eu sunt cel care nu doreşte să fie întrerupt.  Cred că ar trebui să îmi doresc, dar mai degrabă folosesc telefonul.”

De-a lungul generaţiilor, oamenii nu se mai satură unii de alţii, doar dacă pot să fie la distanţă unii de alţii, în cantităţi pe care le pot controla.  Adica, nu prea departe, nu prea aproape, la distanţa potrivită.  Dar ceea ce ar putea să fie distanţa potrivită pentru cineva  de vârstă mijlocie poate fi o problemă pentru un adolescent care are nevoie să dezvolte relaţii faţă-în-faţă. 

De ce se feresc oamenii de conversatiile în timp real? Pentru ca nu pot să controleze spontan ceea ce au de gând să spuna.  Aceasta este ideea de bază. Trimiterea de mesaje, email-uri, postarea, toate aceste lucruri ne permit să prezentăm imaginea pe care ne-o dorim despre noi.  Avem posibilitatea să edităm, ceea ce înseamnă că putem şterge, că putem retuşa faţa, vocea, corpul – nici prea puţin, nici prea mult, exact cât trebuie.

Relaţiile interumane sunt in acelasi timp si bogate şi dezordonate şi au cerinţe mari. Şi le aranjăm, le cosmetizam cu tehnologia. Şi când facem acest lucru, unul dintre lucrurile care se pot întâmpla este că se sacrificăm relatia, conversaţia, pentru simpla conectare. Ne schimbăm pe termen scurt.  Şi în timp, putem  să uităm acest lucru, sau începe să nu ne mai pese.

Cum gandesc oamenii de stiinta si De Ce ar trebui sa-i credem

Cum gândesc oamenii de știință și De Ce ar trebui să-i credem

Zi de zi înfruntăm probleme, ca încălzirea globală sau siguranța vaccinurilor, unde trebuie să răspundem la întrebări bazând-ne pe informații științifice. Oamenii de știință ne spun că mediul se încălzește, ca suntem in plina încălzire globala.. Ne spun că putem avea încredere în vaccinuri. Dar de unde știm noi că așa e? De ce să credem ce spune știința? De fapt mulți dintre noi nu cred ce spune știința. Sondajele de opinie arată constant că o parte a populației nu crede că mediul se încălzește în urma activităților umane, nu crede în sistemul heliocentric, nu crede că are loc evoluția și nu e convinsă de siguranța vaccinurilor.

Să aruncăm o privire în grădina politicii. Cauzează politica erori și credințe ilogice? Poate identitatea politică a cuiva să afecteze abilitatea de a procesa informațiile? Răspunsul se află într-un fenomen cognitiv care a devenit tot mai vizibil în viața publică: partizanatul.

Deși e des invocat în context politic, partizanatul e mai larg definit drept o preferință puternică sau părtinire către un anumit grup sau o idee. Identitățile noastre politice, etnice, religioase și naționale, teoriile conspirației, sunt toate forme diferite de partizanat. Desigur, identificarea cu anumite grupuri sociale e o parte esențială și sănătoasă a vieții umane. Conștiința de sine e definită nu doar de cine suntem ca indivizi, dar și de grupurile cărora aparținem. Ca rezultat, suntem ferm determinați să apărăm identitățile noastre de grup, protejând atât conștiința de sine cât și comunitățile noastre sociale.

Dar asta devine o problemă când convingerile de grup sunt în contradicție cu realitatea. Imaginează-ți că echipa preferată comite o greșeală serioasă. Știi că e împotriva regulilor, dar colegii tăi fani cred că e total acceptabil. Tensiunea dintre aceste idei incompatibile e numită disonanță cognitivă, și majoritatea oamenilor vor să rezolve această stare incertă inconfortabilă. Pot începe să învinovățească arbitrul, să creadă că cealaltă echipă e vinovată sau chiar să se convingă că nici nu a existat greșeala. În astfel de cazuri, oamenii sunt deseori mai motivați să mențină o relație bună cu grupul lor decât să perceapă corect realitatea.

Acest comportament e îndeosebi periculos. La o scară individuală, loialitatea față de un partid, sau sistem de credințe, permite oamenilor să creeze o identitate și să sprijine măsurile cu care sunt de acord. Dar disonanța cognitivă poate determina oamenii să respingă dovezile ce nu sunt compatibile cu linia de partid sau care discreditează liderii de partid. Și când un grup de oameni modifică adevărul din cauza credințelor partizane, pot rezulta măsuri ce nu sunt fondate pe adevăr sau rațiune.

Această problemă nu e nouă, identitățile politice au existat de secole. Dar studiile arată că polarizarea partizană a crescut dramatic în ultimele câteva decenii. O teorie care explică această creștere este tendința de grupare geografică în comunitățile cu viziuni similare. Un alt aspect e tendința în creștere de a ne baza pe știrile partizane sau pe bulele din rețelele de socializare. Acestea deseori acționează ca o cameră cu ecou, ce furnizează știri și idei între oameni cu viziuni similare.

Biasul de confirmare este tendința de a căutainterpreta, favoriza și a-și reaminti informațiile într-un mod care să  confirme  credințele sau ipotezele cuiva, acordând în același timp o atenție disproporționat mai mică informațiilor care o contrazic.

Efectul este mai puternic în cazul situațiilor încărcate emoțional și în cazul credințelor profund înrădăcinate.  Oamenii tind de asemenea să interpreteze dovezi ambigue ca sprijinind poziția lor existentă.

Căutarea, interpretarea și memoria deformate au fost invocate pentru a explica polarizarea atitudinii (atunci când un dezacord se adâncește, chiar dacă diferitele părți sunt expuse acelorași dovezi), perseverarea în credință (atunci când convingerile dăinuie chiar și după ce dovezile care le sprijineau s-au dovedit a fi false), efectul primar irațional (dependența mai mare de informația întâlnită la început) și corelația iluzorie (atunci când oamenii fac în mod arbitrar o legătură între evenimente sau situații fără legătură între ele).

Conflictele de confirmare contribuie la supra întărirea convingerilor personale și pot menține sau întări credințele în fața dovezilor contrare. Multe decizii dezastruoase, luate în contexte politice și organizaționale de maximă importanță, au fost cauzate de acest tip de erori.  Teoriile conspirației fac parte din acest bias.

Teoriile conspirației nu sunt inofensive. Ele pot genera o panică morală în urma căreia se înregistrează victime nevinovate. Dacă e dificil să ocolim biasul de confirmare, e imposibil să facem față unei teorii a conspirației. O persoana convinsa ca Zona 51 a adăpostit cadavrele unor extratereștri nu se vor răzgândi deloc dacă fac un tur al zonei respective. Vor muta argumentația în faptul că laboratorul respectiv este ascuns cu mare pricepere într-un subsol.

Discuțiile pe larg cu un susținător al teoriilor conspirației nu sunt numai inutile, ci uneori chiar periculoase și nerecomandabile. Ele determină un cerc vicios de aberații care îl pot epuiza până și pe cel mai tenace profesor sau cercetător. Asemenea teorii constituie, de fapt, un zid de apărare împotriva competenței pentru că, bineînțeles, fiecare expert care contrazice teoria conspirației face parte ipso facto din conspirație.

Refuzul mai prozaic și mai comun de a accepta sfaturi din partea unor experți vine din același tip de suspiciune populistă față de cei percepuți ca fiind mai inteligenți sau mai educați decât publicul general. Răul provocat poate că nu este spectaculos, dar este totuși tangibil și uneori costisitor.

Din fericire, cercetătorii din domeniul cognitiv au descoperit câteva strategii pentru a rezista acestui filtru de distorsiune. Prima e să-ți amintești că ești probabil mai părtinitor decât crezi. Deci, când vă confruntați cu noi informații, faceți un efort deliberat să vă urmăriți intuiția inițială și să o evaluați în mod analitic. În propriile grupuri, încercați să faceți verificarea și punerea la îndoială a ipotezelor, raportându-le la  valori de bază. Avertizarea oamenilor că ar putea fi expuși la dezinformare poate de asemenea ajuta. Și când încercați să convingeți pe altcineva, recunoscându-le valorile și definind problema în limba lor poate face oamenii mai receptivi.

Daca in politica lucrurile stau așa, atunci de ce să credem ce spune știința? Oamenii de știință nu vorbesc despre a crede sau nu în știință. De fapt ei consideră  credința ca fiind cu totul altceva decât știința. Ei spun că religia se bazează pe credință sau poate pe raționamentul lui Pascal. Blaise Pascal a fost un matematician din secolul al 17-lea care a încercat să decidă prin gândire științifică dacă să creadă în Dumnezeu sau nu. Raționamentul său suna așa: dacă nu există Dumnezeu, dar mă hotărăsc să cred în el, nu pierd mai nimic. Poate câteva ore duminica.  Dar dacă există, iar eu nu cred în el, atunci dau de bucluc. Astfel, Pascal spune că e mai bine să credem în Dumnezeu. A făcut acel salt al credinței, lăsând în urmă știința și rațiunea.

Cu toții avem un set masiv de convingeri. Avem convingerea că soarele e mult mai mare decât pământul, că pământul e o planetă aproximativ sferică care se rotește în jurul propriei axe o dată la 24 de ore și face o rotație completă în jurul soarelui o dată la 365 de zile. Suntem convinși că ne-am născut la o anume dată, că avem doi părinți din specia umană fiecare născut la o dată anterioară. Sunteți convinși că și alți oameni au gânduri și sentimente ca și voi, și că nu sunteți înconjurați de oameni-roboți. Sunteți convinși de aceste lucruri și de multe altele, nu pe baza observației directe, care, în sine, nu vă poate spune prea multe despre mărimea și mișcarea relativă a soarelui și a pământului, despre istoria familiei voastre, sau despre ce gândesc alți oameni.

Aceste convingeri se bazează pe ceea ce vi s-a spus. Fără mărturii orale sau scrise, omenirea n-ar putea transmite informații de la o persoană la alta, și nici de la o generație la alta. Am ști cu mult mai puțin despre lumea înconjurătoare. Învățăm despre un subiect întrebând un expert în domeniul respectiv sau făcând apel la autorități, ceea ce ne ajută să acumulăm cunoștințe, dar nu întotdeauna. Chiar și cele mai respectate autorități se pot înșela. Asta se întâmplă uneori pentru că o persoană respectată, o  autoritate, e nesinceră și pretinde că știe un lucru pe care de fapt nu îl știe. Uneori greșeala e involuntară. Ei cred că știu când de fapt nu știu.

De exemplu, unii economiști respectați nu s-au așteptat la colapsul financiar din 2008. S-a dovedit că s-au înșelat. Poate că s-au înșelat pentru că au ignorat informații importante. Poate că s-au înșelat pentru că au interpretat eronat unele fenomene  observate. Sau poate s-au înșelat doar pentru că au judecat superficial totalitatea informațiilor avute la dispoziție.

Oricare ar fi motivul, s-a dovedit că s-au înșelat și multe persoane care s-au încrezut în autoritatea lor au pierdut mulți bani, i-au făcut pe alții să piardă bani, din cauza încrederii prost investite. Uneori apelând la autorități putem obține informații prețioase, în timp ce alte ori poate cauza erori monumentale. Este important pentru noi toți să putem deosebi situațiile în care putem avea încredere în autorități în mod rezonabil și fără risc de cele în care nu putem avea încredere.

Dar cum facem asta? Ca să reușim, nimic nu e mai util decât bilanțul persoanei respective pe o temă dată. Dacă persoana are rezultate bune într-o situație dată de cele mai multe ori, atunci probabil că va continua să aibă rezultate bune în acea situație, cel puțin pe termen scurt. Această generalizare e valabilă atât pentru autorități cât și pentru oricine altcineva. Dacă cineva reușește în mod constant să aibă performanțe atât în politică cât și în baseball, atunci am putea avea încredere că va continua să aibă performanțe în politică sau în baseball, dar poate nu și în alte domenii unde realizările ei pot fi mai puțin impresionante.

Dacă alți previzioniști au un bilanț mai slab în aceleași două domenii, nu trebuie să aveți încredere. Deci, de fiecare dată când evaluați dacă să acordați încredere declarațiilor unei  autorități, prima întrebare pe care să v-o puneți este “Ce bilanț are în acest domeniu? ” Rețineți că puteți  aplica aceeași lecție vouă înșivă.  După cum judecăm declarațiile altora în funcție de bilanțul lor, la fel putem judeca si propriile instincte. Asta ne ajută să fim mai obiectivi cu privire la noi înșine și la relațiile noastre cu lumea înconjurătoare.

Totuși, adevărul e că pentru cei mai mulți dintre noi afirmațiile științei sunt în general un gest al credinței, in sensul de a crede ca, nu a crede in… În majoritatea cazurilor nu prea putem judeca afirmațiile științifice. Iar asta e valabil chiar și pentru oamenii de știință înșiși, în alte domenii de specialitate. Gândiți-vă, un geolog, (ca sa nu mai vorbim de un cântăreț, un fotbalist)  nu poate ști dacă un vaccin e sigur. Chimiștii în general nu sunt experți în teoria evoluției. Un fizician nu poate ști, deși unii afirmă că știu, dacă tutunul cauzează cancer sau nu. Astfel până și oamenii de știință trebuie să facă un salt al credinței în afara domeniilor lor. Atunci de ce acceptă afirmațiile altor oameni de știință? De ce își cred unii altora afirmațiile? Iar noi, trebuie să-i credem și noi?

Eu susțin că da, trebuie să-i credem, dar nu pentru motivul la care se gândesc mulți. Mulți am învățat la școală că motivul pentru care trebuie să credem ce spune știința este metoda științifică. Ni s-a spus că oamenii de știință folosesc o metodă și că acea metodă garantează adevărul afirmațiilor lor. Metoda care ni s-a predat celor mai mulți la școală, s-o numim „metoda din manual”, este metoda ipotetico-deductivă. Conform modelului standard, din manual, oamenii de știință construiesc ipoteze, deduc consecințele acelor ipoteze și apoi ies în lume și spun: „Ia să vedem, sunt reale consecințele? Le putem observa în natură?” Și dacă sunt reale, oamenii de știință spun: „Bine, acum știm că ipoteza e corectă.”

Există o mulțime de exemple celebre în istoria științei, în care așa s-a procedat. Unul din exemplele celebre îl găsim în opera lui Albert Einstein. Când Einstein a creat teoria relativității generalizate, una din consecințele teoriei a fost că spațiu-timpul nu e gol, ci are o țesătură. Iar această țesătură se curbează în apropierea corpurilor masive, precum Soarele. Dacă teoria era corectă, trebuia ca lumina care trece pe lângă Soare să-și curbeze traiectoria. Era o predicție surprinzătoare și a fost nevoie de câțiva ani până să poată fi verificată. Dar în 1919 au verificat-o și culmea e că s-a adeverit. Lumina stelelor chiar se curbează când trece pe lângă Soare. A fost o confirmare puternică a teoriei. A fost considerată dovada că această nouă și radicală teorie e adevărată, iar ziarele din toată lumea au preluat știrea.

Uneori modelul acesta e numit „modelul deductivo-nomologic”,  pentru că în cazul ideal modelul privește legile. „Nomologic” înseamnă că are legătură cu niște legi. Iar în cazul ideal ipoteza nu e o simplă idee, ci o lege a naturii. De ce contează dacă e o lege a naturii? Pentru că dacă e o lege, nu poate fi încălcată. Dacă e lege, e întotdeauna adevărată, oricând și oriunde, indiferent de circumstanțe. Cu toții știți cel puțin un exemplu de lege celebră: de exemplu legea atracției universale sau ecuația lui Einstein, E = m·c², care ne dă relația dintre energie și masă. Această relație e adevărată orice-ar fi.

Totuși, acest model are mai multe probleme. Problema cea mai mare e că modelul e greșit. Pur și simplu nu e adevărat. Vă voi da trei motive pentru care modelul e greșit. Primul motiv e unul logic. E vorba de eroarea de afirmare a consecventului.  Denumirea e pompoasă și academică, dar înseamnă că o teorie falsă poate face predicții adevărate. Simplul fapt că predicția s-a adeverit nu dovedește logic că teoria e corectă. Și am un exemplu bun și pentru asta, tot din istoria științei. Teoria  universului lui Ptolemeu, cu Pământul în mijlocul universului și Soarele și planetele rotindu-se în jur. Modelul geocentric a fost crezut de oameni foarte inteligenți, multe secole. De ce oare? Ei bine, pentru că multe din predicțiile modelului s-au adeverit. Sistemul geocentric le-a permis astronomilor să facă predicții precise ale mișcărilor planetei, inițial chiar mai precise decât teoria lui Copernic, pe care azi o considerăm adevărată. Deci asta e una din problemele modelului din manual. O a doua problemă e de ordin practic, și anume problema ipotezelor auxiliare. Ipotezele auxiliare sunt presupuneri pe care le fac oamenii de știință și de care pot fi conștienți sau nu. Un exemplu grăitor aici îl găsim în modelul lui Copernic, care în final a înlocuit sistemul geocentric. Când Nicolaus Copernic a spus că de fapt Pământul nu se află în centrul universului, că Soarele e centrul Sistemului Solar, că Pământul se mișcă în jurul Soarelui. Oamenii de știință au spus: atunci ar trebui să putem detecta mișcarea Pământului în jurul Soarelui.  Astronomii au spus: dacă Pământul se mișcă și ne uităm la o stea strălucitoare,  dacă ne uităm de exemplu la să zicem Sirius în decembrie, vedem steaua aceea pe fondul stelelor îndepărtate. Acum dacă facem aceeași observație după șase luni, când Pământul se află în poziția din luna iunie, ne uităm la aceeași stea și o vedem pe un alt fond de stele. Această diferență unghiulară este paralaxa stelară. Asta e o predicție a modelului heliocentric. Astronomii au căutat paralaxa stelară și n-au găsit absolut nimic. Mulți susțineau că asta e dovada că modelul heliocentric e greșit.

Ce se întâmplă? Din perspectiva prezentului putem spune că astronomii făceau două presupuneri auxiliare, care azi știm că erau amândouă greșite. Prima era o presupunere privind mărimea orbitei Pământului. Astronomii presupuneau că orbita Pământului e mare relativ la distanța până la stele. Astăzi știm că orbita Pământului e foarte mica la nivel astronomic.  De aceea paralaxa stelară e foarte mică și foarte greu de detectat.

Iar asta duce la al doilea motiv pentru care n-a mers predicția: astronomii presupuneau în plus că telescoapele lor erau destul de sensibile pentru a detecta paralaxa, și s-a dovedit că nu era cazul. Abia în secolul al 19-lea au reușit astronomii să detecteze paralaxa stelară.

Și acum a treia problemă, care privește realitatea că o bună parte a științei nu se potrivește cu modelul din manual. O bună parte a științei nu e deloc deductivă, ci de fapt inductivă. Prin asta vreau să spun că cercetătorii nu încep neapărat cu teorii și ipoteze, ci adesea încep prin a observa ce se întâmplă în natură. Aduna date si apoi se uita la datele adunate de el si de alții și  încep să conceapă o explicație.

Pe lângă știința inductivă cercetătorii se ocupă și de modelare. Unul din scopurile oamenilor de știință e să explice cauza fenomenelor. Cum procedăm? Una din posibilități e să construiești un model pentru a verifica ideea.

Azi cercetătorii nu prea mai construiesc modele fizice, ci fac mai mult simulări pe calculator. Dar simulările pe calculator sunt tot modele. Sunt modele bazate pe matematică. La fel ca modelele fizice din secolul al 19-lea, ne ajută să ne gândim la cauze. Acum una din marile întrebări legate de încălzirea globală. Avem cantități imense de dovezi că Pământul se încălzește.

Totuși, ce anume produce încălzirea? De unde putem ști care-i cauza încălzirii observate? Ei bine, cercetătorii pot modela procesul folosind simulări pe calculator.  Singurul mod în care poți reproduce temperatura măsurată e prin cumularea tuturor efectelor, inclusiv gazele cu efect de seră.  De aceea spun climatologii nu numai că știm că încălzirea globală este reală, ci și că gazele cu efect de seră joacă un rol major.

Dar asta ne aduce la întrebarea: dacă oamenii de știință nu folosesc o singură metodă, atunci cum hotărăsc ei ce e corect și ce nu? Și cine judecă? Iar răspunsul e că oamenii de știință judecă, și anume judecă pe baza dovezilor. Dovezile se colectează în multe feluri, dar indiferent cum sunt colectate, ele trebuie examinate. Asta l-a făcut pe sociologul Robert Merton să se concentreze pe modul în care sunt examinate datele și dovezile, iar acest mod de examinare el l-a numit „scepticism organizat”. „Organizat”, pentru că examinarea se face colectiv, ca grup și „scepticism”, pentru că se face de pe o poziție de neîncredere. Altfel spus, sarcina de a face dovada îi revine celui care face o afirmație nouă. În sensul acesta știința e intrinsec conservatoare. E greu să convingi comunitatea științifică, să spui „Da, cunoaștem ceva, știm că e adevărat.” Deși noțiunea schimbării de paradigmă e foarte răspândită, constatăm că în realitate schimbările majore în gândirea științifică sunt relativ rare în istoria științei.

Astfel ajungem la încă o idee. Oamenii de știință judecă dovezile colectiv și de aceea istoricii au abordat chestiunea consensului. La urma urmei, ce e știința? Ce e cunoașterea științifică? Este consensul experților în știință, care prin procesul examinării organizate, al examinării colective, au judecat dovezile și au ajuns la o concluzie, că e albă sau că e neagră.

Deci cunoașterea științifică putem considera că este un consens al experților. Putem considera știința și un fel de juriu, doar că e un tip foarte particular de juriu. Nu e format din egalii tăi, ci din oameni pasionați, un juriu de oameni cu doctorate. Spre deosebire de o curte de juri, care are numai două opțiuni, vinovat sau nevinovat, juriul științific are de fapt mai multe opțiuni. Oamenii de știință pot spune: da, e adevărat. Pot spune: nu, e fals. Sau pot spune: ar putea fi adevărat, dar mai e de lucru, avem nevoie de mai multe dovezi. Sau pot spune: poate că adevărat, dar nu putem răspunde la întrebare, o lăsăm deoparte și poate vom reveni la ea mai încolo. E ceea ce s-ar numi o problemă complexă.

Iar asta ne aduce la ultima problemă. Dacă știința e ceea ce spun oamenii de știință, nu e asta un apel la autoritate? Și nu ni s-a spus la școală că apelul la autoritate e o eroare de logică? Ei bine, acesta e paradoxul științei moderne, concluzia la care cred eu că au ajuns istoricii, filozofii și sociologii, că de fapt știința este un apel la autoritate. Dar nu autoritatea unui individ, indiferent cât de inteligent e individul acela, ca Platon sau Socrate sau Einstein sau Feynman. E autoritatea comunității colective. Am putea spune că e un fel de înțelepciune a mulțimii, dar a unei mulțimi remarcabile. Știința face apel la autoritate, dar nu se bazează pe nici un individ, indiferent cît de inteligent ar fi el, ci pe înțelepciunea colectivă, cunoașterea colectivă, acțiunea colectivă a tuturor oamenilor de știință care au lucrat la o anumită problemă. Oamenii de știință au o cultură a neîncrederii colective, cultura acelui „demonstrează-mi.”

Bun, am ajuns la ultimul aspect. Cei mai mulți dintre noi ne sculăm dimineața, ne bazăm pe mașinile noastre. De fapt aici suntem în Manhattan, deci nu e bună analogia, dar cei mai mulți americani care nu locuiesc în Manhattan dimineața se urcă în mașină, pornesc motorul și mașinile lor merg. Și merg incredibil de bine. Automobilul modern nu se strică practic niciodată.

Dar de ce? De ce merg mașinile atât de bine? Nu e datorită geniului lui Henry Ford sau Karl Benz sau chiar Elon Musk. E fiindcă automobilul modern e produsul a peste 100 de ani de muncă, a sute și mii și zeci de mii de oameni. Automobilul modern e produsul muncii colective și al înțelepciunii și al experienței fiecărui om care a muncit vreodată la o mașină. Iar fiabilitatea tehnologiei este rezultatul acestui efort cumulat. Beneficiem nu doar de geniul lui Benz și Ford și Musk, ci de inteligența colectivă și efortul intens al tuturor celor care au contribuit la mașina modernă. Același lucru este valabil și în știință, atâta doar că știința e și mai veche. Baza încrederii noastre în știință e de fapt aceeași ca baza încrederii în tehnologie. De fapt e aceeași ca baza încrederii în orice, și anume experiența.

Dar nu trebuie să fie o încredere oarbă așa cum nu avem încredere oarbă în nimic. Încrederea noastră în știință, la fel ca știința însăși, trebuie bazată pe dovezi. Iar asta înseamnă că oamenii de știință trebuie să comunice mai bine. Trebuie să ne explice nu doar ce au aflat, ci și cum au aflat. Și atunci și noi trebuie să ascultăm mai bine.

Toți cei care avem șansa să trăim in aceste vremuri excepționale, trebuie să acceptăm să ieșim din postura de spectator și să fim pregătiți pentru schimbare.

Efectul de rețea – Eroarea #5 – Fără link-uri către site-ul sau blogul tău

Eroarea #5

Fără link-uri către site-ul sau blogul tău

Dacă încercați să promovați orice fel de serviciu sau produs pe care îl faceți pe web și nu vă conectați înapoi la site-ul personal, atunci care este punctul de sprijin de a fi pe site-ul social? Asigurați-vă că furnizați linkuri către site-ul web din fiecare site social la care vă înscrieți. Faceți-o oriunde există oportunitatea, inclusiv (atunci când obțineți permisiunea) pe paginile de pornire ale prietenilor sau unde sunt postate actualizări de stare. Includeți întotdeauna linkul site-ului tău, indiferent unde te afli pe site-ul social respectiv. Acest lucru va crea o listă mai bună pentru tine pe motoarele de căutare și va crea, de asemenea, o bază pentru a încuraja oamenii să viziteze site-ul tău.

Mult succes și să auzim numai de bine. Dacă v-a plăcut nu uitați să distribuiți.

Mergeți și pe  https://bww.ro/armeanu/

Efectul de retea – Eroarea #4

Efectul de rețea – Eroarea #4

Pagina ta are prea puține sau deloc informații despre tine. Atunci când te înregistrezi pe un site de rețele sociale, te rog să iți rezervi timp pentru a completa informațiile despre tine. Luând timp pentru a face acest lucru, imediat te face mai sociabil și relaționabil. Paginile fără informații ridica semne de întrebare și chiar ideea că ceva este dubios. Oamenilor le place să-ți cunoască preocupările, dar și antipatiile, să știe care este filmul, cartea sau hobby-ul tău preferat. Aceste informații sunt toate deosebit de importante pentru vizibilitatea ta și a ideilor pe care le-ai putea promova.  Acest fel de abordare aduce mai multă credibilitate atât pentru tine cat si pentru ceea ce dorești sa promovezi. Dacă nu reușești să incluzi informații despre tine, este mult mai probabil să fii respins atunci când trimiteți solicitări de prietenie sau de conectare. Mai ales că paginile de propagandă sau care răspândesc știri false nu conțin, de regulă, informații despre persoana respectivă. Cu cât furnizați mai multe informații, cu atât mai bine, dar de preferabil într-un mod cât mai concis și mai simplu posibil.