Ne deplasăm de la consumatori pasivi spre consumatori creatori si participativi, spre colaboratori cu multiple posibilități. Internetul elimină din ce in ce mai mult persoana intermediară, așa că aproape oricine poate să-și câștige existența vânzând direct.

Și forța omniprezentă a acestei revoluții p2p (persoană la persoană sau de la om la om)) înseamnă că distribuirea se realizează la rate fenomenale. Este uimitor când te gândești că, în timpul in care citești aceasta postare, 100 de ore de video vor fi încărcate pe YouTube, peste un milion de postări se fac pe facebook….

Ceea ce găsesc  fascinant în aceste exemple este modul în care apelează la instinctele noastre primare. Adică, suntem oameni și ne-am născut și am fost crescuți să împărțim și să colaborăm. Și facem asta de mii de ani, fie când am vânat în grupuri, sau am cultivat pământul în cooperative, înainte să fi venit acest mare sistem numit hiper consum, societate de consum, producție de mase și înainte să ne fi construit garduri și să fi creat micile noastre moșii. Dar lucrurile se schimbă, și unul din motive e generația actuala care deja trăiește in era digitală. Fiecare dintre noi distribuim – fișiere, jocuri video, cunoaștere, etc.

Împărtășirea informației (sharuirea) este deja o a doua natură pentru noi.  Iar noi, cei din generația mileniului trei, suntem disciplinați ca soldații, mutându-ne de la o cultură lui EU, la cultura lui NOI.  Motivul pentru care se întâmplă așa de repede este creșterea exponențială a capacităților si mijloacelor de colaborare si comunicare pe internet si varianta lor mobilă.

Noi trăim acum într-o epocă conectată, unde putem localiza pe oricine, oricând, în timp real, de la un mic dispozitiv ușor de folosit. Anul 2008 a fost anul în care ne-am lovit de un perete. Atunci atât Mama Natură, cât și piața au zis amândouă: “Ajunge”. Știm în mod rațional că o economie construită pe hiper consum este distructiva si este o păcăleală. Totuși este greu să știm ce să facem ca indivizi întrucât zgomotul informațional si mediatic are o mare complexitate.

Pentru a înțelege ce se întâmplă este nevoie sa înțelegem cauza celor patru forțe motoare principale.
– Prima forță este  credința renăscută în importanța comunității, și o reală redefinire a ce înseamnă prieten și vecin.
– A doua forță este torentul de rețele sociale și tehnologii în timp real, care au schimbat fundamental modul în care comunicam, colaboram, vorbim si ne comportăm.
– A treia forță apare din  grijile presante ale problemelor de mediu nerezolvate.
– Și patru, o recesiune globală care a șocat fundamental comportarea consumatorilor.

Aceste patru forțe motoare fuzionează și creează marea schimbare, îndepărtându-ne de secolul 20 definit prin hiper consum, spre secolul 21, definit prin CONSUM COLABORATIV. În general  cred că suntem la un punct de inflexiune unde comportările participative – prin situri ca Facebook, Linkedin și Twitter care devin o a doua natură on-line – sunt aplicate unor aspecte off-line ale vieții zilnice. De la naveta de dimineață la modul în care moda este concepută, si pana  la modul în care cultivăm si preparam hrana, noi consumăm și colaborăm din nou.

Sunt mii de exemple concrete din toată lumea consumului colaborativ.   Network Marketingul Digitalizat este unul dintre ele, si unul dintre cele mai importante si puternice.  Deși aceste sisteme sunt enorm de diferite în maturitatea scării și a scopului, când intram în profunzime în ele, ele de fapt pot fi organizate în câteva sisteme clare. Unul dintre aceste sisteme este stilul de viață colaborativ.

Asta este folosirea participativă a unor resurse, infrastructuri, experiențe și lucruri. In câțiva ani, fraze ca “lucrul în comun”, “surfing de canapea” și “băncile de timp” vor deveni parte a jargonului profesional zilnic. Unul din exemplele mele favorite de stiluri de viață colaborative este sistemul nostru de Digital Network Marketing.  Împreună folosim si împărtășim o varietate incredibila de abilități, mijloace media si de comunicare pe internet, forța împărtășirii experienței personale semnificative…. Este una din acele idei așa de simple, dar strălucitoare, de te întrebi de ce nu s-a mai făcut înainte.

Acest sistem permite oamenilor să folosească colaborativ resurse fără să-și sacrifice stilul de viață, sau libertatea lor personală mult prețuită.  Aceasta le permite sa se dezvolte personal, sa aibă acces la produse de înaltă calitate la preturi corecte si sa devina liberi financiar cu costuri mici de timp si efort.

Sistemul colaborativ pentru servicii de produse este vechi.  Doar gândiți-vă la Network Marketing, biblioteci publice sau spălătorii automate. Doar  că intrăm într-o nouă eră, fiindcă tehnologia face colaborarea mai simplă și mai amuzantă. Există un citat minunat din New York Times care spune: “Folosirea colaborativă este pentru proprietate ceea ce iPod-ul este pentru benzile magnetice cu 8 piste, ceea ce energia solară este pentru mina de cărbune.” Cred de asemenea că pentru generația actuala, relația cu satisfacerea dorințelor începe sa fie  mult mai corecta decât la oricare altă generație precedentă.

Aceasta alimentează o masivă deplasare spre dominanța utilizării asupra posesiunii — sau așa cum spune Kevin Kelly, editorul magazinului Wired, “Unde accesul este mai bun decât posesiunea.” Accesul la  Network Marketingul Digitalizat este mai important decât posesia lui tocmai pentru ca exact acest aspect face posibil sistemul colaborativ.

 

Bunele maniere

Am încetat oare să avem idealuri, să gândim, să citim, să ne cultivăm, să ne  temem , să ne rugăm? Avem oare dreptul să considerăm tradițiile perimate sau depășite ?

Fără  îndoială că nu. Căci  nimic nu e nou  sub soare … In toate timpurile a existat tendința oamenilor de a se opune legilor impuse de politețe, deoarece la prima vedere par  restrictive și inutile. Ele sunt parcă inventate să îngrădească libertatea individului.

Dar, după o scurtă experiență de viață,  fiecare om este  nevoit să accepte că bunele maniere nu sunt deloc  inutile ci ele contribuie la formarea noastră ca “oameni”, la bucuria de a trai printre semeni civilizați.

Codul bunelor maniere nu a apărut ca o invenție a unui om excentric sau ca niște reguli impuse de aristocrația vremurilor (cum mulți oameni ar crede), el a apărut ca un răspuns firesc, natural, la probleme cotidiene ale societății.

Bazele sale își au originea în antichitate, în spațiile civice, cum ar fi agora, teatrul sau forumul, fiind utilizat des în arta oratorică, prin care oamenii erau învățați cum să conviețuiască, fără a avea comportamente deranjante pentru cei din jurul lor. Sunt reguli care stau la baza oricărei societăți sănătoase, civilizate.

Bunele maniere n-au fost adăugate în mod arbitrar unor structuri sociale. Ele au rădăcini, și se exprimă în ritualuri, într-un sentiment profund, în acea armonie dintre comportare, moralitate și etică, dintre frumusețea caracterului uman, frumusețea virtuților și moralitatea sa. Confucius, spunea că virtutea nu reprezintă nimic dacă nu se naște din  curtoazie, adică din  inima.

Omul va avea un comportament natural și agreabil, adică o purtare civilizata numai respectând niște reguli care s-au  impus și s-au codificat de-a lungul timpului.

Există reguli generale de etichetă care funcționează tot timpul, și există altele specifice fiecărei situații. Este important să cunoaștem elementele de baza ale bunelor maniere, indiferent de locul în care mergem.

Codul bunelor maniere este un set complex de reguli care guvernează comportamentul și interacțiunile noastre sociale dar și de afaceri, este mereu în evoluție și se schimbă pe măsură ce societatea se schimbă. El reflectă normele noastre culturale, codurile etice acceptate în general și regulile diferitelor grupuri din care facem parte.

Există anumite comportamente acceptate în toate situațiile sociale pe care trebuie să le învățați. Cu câteva excepții, punerea lor în practică poate face o mare diferență în viața noastră socială. Primele cinci până la șapte secunde după ce întâlnim pe cineva, sunt cruciale. Prima impresie rămâne în mintea celeilalte persoane mult timp după ce ați plecat. Daca utilizați o etichetă adecvată, prima impresie va fi una pozitivă.

 

Limitele vieții tale sunt doar creații ale propriului eu.

Rețetele facile sau rapide nu funcționează si nu sunt specifice evoluției spirituale. Orice schimbare interioara necesita curaj, timp si efort.

Perseverența, puritatea  și simplitatea sunt declanșatoarele transformării personale și care te vor duce la cele mai înalte niveluri ale capacităților tale și vei   putea intra pe tărâmul magic al spiritualității.

Dar pentru această destinație nu trebuie să te agăți de rezultate ci de calea pe care o ai de parcurs.

Bucură-te de calea pe care o străbați, de procesul evoluției tale. Cu cât focalizezi mai puțin pe rezultatul final, cu atât mai rapid îi vei atinge.

Modelul comun, pe care îl primim din copilărie, este că trebuie să muncim din greu și să învățăm cât putem mai bine, ca să ajungem cineva, ca să putem să trăim decent.  Până aici modelul este ok, doar că de obicei mai urmează să ne găsim o slujbă bună,  că altfel nu se poate, așa e orânduită viața, fie că îți place, fie că nu.

Orice abatere de la modelul dat de societate e criticată aspru și privită cu ochi dezaprobatori. De aceea, mulți dintre noi, nici nu se gândesc să își mai caute misiunea în viață, sau să accepte și să se gândească că au una. Preferă să ia totul așa cum li se dă.

De tine depinde dacă ai curajul sau nu să ieși din turmă. De tine depinde dacă alegi să supraviețuiești sau să-ți trăiești viața în direcția și sensul date de misiunea ta.

Uneori poate simți că nimic nu are sens, poate uneori ți-e frică, simte că nu vei reuși sau că nu ai nici un suport, dar viața îți oferă mici semne și la sfârșit, toate punctele de suspensie se conectează.

Când ai găsit acel lucru care te umple de pasiune și care te împinge înainte înseamnă ca asta e vocația ta, când faci acel lucru și totul în jurul tău dispare.

Apoi, e timpul să treci la un alt nivel pentru că degeaba înveți și reușești dacă nu dai mai departe, să îi înveți și pe ceilalți. Lumea se poate schimba de la un grup mic care își asumă o viziune. Privește ce s-a întâmplat în decursul istoriei mai vechi sau mai recente, când cele mai mari realizări au pornit de la un om sau o mână de oameni. Si totul a pornit de fiecare dată de la o CREDINTA urmărită cu PASIUNE. O credință și o pasiune care au schimbat viața a milioane de oameni.

Tot ce au făcut a fost să creadă cu tărie că vor reuși să își împlinească visul. Si au împărtășit visul lor cu toți cei care au fost deschiși să-i asculte și să li se alăture.

Sintaxa mentală este modul in care cineva își organizează gândurile. Sintaxa este ca un cod. Un număr de telefon are 10 cifre,  la calculatoare folosim id-ul si parola.

Ca să vorbești cu persoana cu care vrei să vorbești trebuie să formezi cifrele in ordinea corectă, ca sa intri in email sau in anumite situri trebuie sa folosești id-ul si parola corecte.

Același lucru este valabil si pentru modul in care vrei să ajungi in acea parte a creierului şi sistemului nervos care te poate ajuta cel mai bine să obții rezultatul dorit. Același lucru este valabil și in comunicare. De multe ori oamenii nu pot comunica bine unii cu alții pentru că ei folosesc coduri diferite, au sintaxe mentale diferite.

Aflați codurile și ați reușit astfel să treceți către modelarea celor mai valoroase calităţi ale oamenilor.

 

Cercul de aur

De ce?    Cum?    Ce?

Acesta este cercul de aur. Această idee simplă explică de ce unele organizații și unii lideri pot să inspire în timp ce alții nu sunt în stare.

O să definesc termenii foarte rapid.  Fiecare persoană, fiecare organizație de pe planetă  știe „ce” face.  Unii știu si „cum” fac  ceea ce fac.  Dar, extrem de puține persoane și organizații  știu de ce fac ceea ce fac.  Și prin “de ce” nu mă refer la “a face profit”.  Acesta e un rezultat.  Întotdeauna este un rezultat.  Prin “de ce” mă refer la:

• Care este scopul?
•  Care este cauza?
•  În ce crezi?
• Care este motivul pentru care există organizația?
• Ce te face să te scoli dimineața din pat?
• Și de ce ar trebui să-i pese cuiva?

Felul în care majoritatea dintre noi gândim,  acționăm și comunicăm este din exterior spre interior. Începem cu cele mai clare lucruri, adică cu „ce”,  și continuăm cu cele mai puțin clare.  Dar liderii inspirați și organizațiile inspirate, indiferent de mărime și industrie, gândesc, acționează și comunică din interior înspre exterior.

Majoritatea dintre noi  comunicăm și pe plan interpersonal  pornind cu „ce”, apoi „cum” si,  eventual,  la urma,  „de ce”.  Spunem ce facem, prin ce ne diferențiem sau suntem mai buni și ne așteptăm la un anumit tip de răspuns,  de comportament,  la o aprobare,  la o achiziție, la un vot,  la o adeziune  sau la ceva similar.

Ceea ce va propun este sa inversam  ordinea de transmitere a informațiilor.  Pentru ca oamenii  nu aderează sau cumpără ceea ce faci; oamenii cumpără motivul pentru care faci ceea ce faci. Oamenii nu cumpără ceea ce faci, sau cum faci, ei cumpără motivul pentru care faci, „de ce” faci.

Desigur, telul nu este să te asociezi cu oricine sau cu toată lumea care are nevoie de ceea ce tu oferi. Țelul este să te asociezi cu oameni care cred în ceea ce tu crezi.

Totul se bazează pe principii de anatomie si fiziologie. Dacă vă uitați de sus în jos la o secțiune transversală a creierului uman, veți vedea că el este de fapt împărțit în trei componente principale care sunt corelate perfect cu cercul de aur. Cel mai nou „creier” al nostru, creierul de homo sapiens, neocortexul nostru, corespunde cu nivelul  “ce”. Neocortexul este responsabil de întreaga noastră gândire rațională și analitică și de exprimarea verbală. Cele două secțiuni din mijloc formează „creierele” noastre limbice. Iar creierele limbice sunt responsabile de toate sentimentele noastre, precum încrederea și loialitatea. De asemenea, sunt responsabile de întreg comportamentul uman, de întregul proces de luare a deciziilor și nu are capacitate de exprimare verbală.

Cu alte cuvinte,  când comunicăm dinspre exterior spre interior, oamenii pot înțelege cantități vaste de informații complicate precum caracteristici, argumente și beneficii,  fapte și cifre. Doar că asta nu declanșează comportamente, nu declanșează  emoții. Când putem comunica dinspre interior spre exterior, vorbim direct cu acea parte a creierului care controlează comportamentul și apoi îi lăsăm pe oameni să raționalizeze folosind lucrurile tangibile pe care le spunem și facem.  De aici vin deciziile bazate pe emoție  si instinct.

Știți că uneori îi puteți da cuiva toate faptele și cifrele și totuși va spune:  “Știu ce indică toate faptele și detaliile, dar, pur și simplu, simt că ceva nu e în regulă.  “De ce am folosi acest verb, “simt” că ceva nu e în regulă? Pentru că partea creierului care controlează luarea deciziilor nu controlează limbajul. Cea mai bună formulare pe care o închegăm e:  “Nu știu.  Simt doar că ceva este sau nu este ok.”  Sau uneori spunem că ne lăsăm conduși de ce spune inima, sau sufletul.

Totul se întâmplă aici,  în creierul limbic, componenta care  controlează luarea deciziilor,  dar nu și limbajul.

Dar dacă nu știți de ce faceți ceea ce faceți,  iar oamenii  răspund la motivul pentru care faceți ceea ce faceți, atunci cum îi veți convinge pe oameni vreodată să se asocieze cu voi, sa vi se alăture,  sau să cumpere ceva de la voi, sau,  mai important,  să vă fie loiali și să vrea să facă parte din ceea ce faceți. Din nou,  țelul nu este doar să  oferiți  oamenilor care au nevoie de ceea ce aveți sau oferiți;  țelul este să oferiți ceea ce faceți oamenilor care cred în ceea ce credeți și voi. Dacă vă asociați cu oameni doar pentru  rezultatele activității respective, ei vor lucra doar pentru bani sau alte avantaje,  dar dacă vă asociați cu oameni care cred în ceea ce credeți și voi, ei vor lucra alături de voi până la ultima picătură de energie, chiar  cu sudoare și lacrimi.

Discursul cel mai bun este centrat pe  “Am un vis”, si nu pe “Am un plan”.

Ascultați-i pe politicienii de azi vorbind de planurile lor cuprinzătoare în „n” puncte. Nu inspiră pe nimeni.  Ei sunt doar conducători vremelnici.  Exista lideri și există  conducători. Conducătorii dețin o poziție de putere sau autoritate.

Dar cei care sunt recunoscuți ca lideri sau/si mentori ne inspiră. Fie că sunt indivizi sau organizații, îi urmăm pe cei care sunt lideri, nu pentru că trebuie, ci pentru că vrem. Îi urmăm pe cei care sunt lideri, nu pentru ei, ci pentru noi înșine .  Iar cei care încep cu “de ce” au abilitatea de a-i inspira pe cei din jurul lor sau de a găsi alți oameni care să-i inspire.

In Grecia antică, mai întâi în Siracuza şi apoi în Atena, cetăţenii liberi răsturnau regimurile tiranice şi stabileau primele reguli de convieţuire democratică. Legile acelor vremuri prevedeau ca fiecare cetăţean să fie propriul său avocat şi să-şi pledeze singur cauza în procese, indiferent dacă era acuzat sau acuzator. Nu puteau fi angajaţi avocaţi profesionişti, iar pledoariile trebuiau susţinute în faţa a zeci sau sute de juraţi.

Cetăţenii care stăpâneau arta comunicării convingătoare se afirmau mai uşor în societate şi îşi apărau mai bine interesele. În plus, ei puteau deveni şi chiar deveneau lideri militari, politici sau religioşi, dobândind noi privilegii pe această cale.

Arta de a comunica convingător s-a numit atunci retorică.  Interesul pentru însuşirea acestei arte şi, în consecinţă,  studiul comunicării umane au devenit predominante în epocă, alături de arta şi ştiinţa războiului.

Prima accepţiune a noţiunii de retorică, cuvânt de origine greacă, a fost aceea de „ştiinţa şi arta de a convinge”. Retorica viza cu precădere, comunicarea în sfera juridică şi politică.

Un secol mai târziu, Platon (427-347 î. H) a introdus retorica în viaţa academică greacă, aşezând-o alături de filosofie. Ea nu era considerată neapărat o ştiinţă, pentru că nu urmărea cunoaşterea a ceea ce este corect sau incorect, raţional sau iraţional, ci cunoaşterea slăbiciunilor umane pentru a le putea controla şi folosi în atingerea scopurilor propuse.

Aristotel (384-322 î.H.),studentul lui Platon, scrie celebra sa lucrare „Rethorike” care deschide noi drumuri în studiul sistemelor de comunicare umană. Totodată, Aristotel elaborează primul tratat de logică (Organon) în care descoperă silogismul şi construieşte tipul de raţionament şi argumentaţie bazate pe silogism.

Urmează progresele înregistrate de filosofii romani şi distincţia dintre teoria şi practica comunicării umane:  teoria este retorica,  practica este oratoria. Unul dintre teoreticienii şi marii practicieni ai timpului rămâne Cicero(106-43 î.H.).

După epoca greco-romană, teoria comunicării umane nu a mai cunoscut  progrese considerabile timp de mai multe secole, până la Renaştere.

Începând cu anul 1600, în epoca modernă, studiul comunicării umane a fost readus în centrul preocupărilor mai multor categorii de  gânditori: filosofi, lingvişti, psihologi, sociologi, epistemologi, stilişti şi, în cele din urmă, oameni de marketing, comunicatorii, animatorii, liderii, creatorii de publicitate, agenţii publicitari, moderatorii şi, în general, agenţii de relaţii publice şi negociatorii contemporani cu noi.

Foarte multe dintre obstacolele de care ne lovim provin din nemulțumirile pe care le avem față de propria persoană.

Este esențial  să înveți să fii mulțumit cu tine însuti, să te placi, să te accepți așa cum ești, cu bune și rele.  Desigur, făcând și ceea ce trebuie pentru a-ți folosi și creste calitățile  și a-ți estompa defectele. Nemulțumirea poate proveni și din neînțelegerea modului în care funcționează structura noastră emoțională și a felului în care putem învăța să lucrăm cu emoțiile si sentimentele noastre  și nu doar să reacționăm la ele.

Relațiile cu ceilalți   reflectă, de regulă,  sentimentele față de noi înșine. Învățând cum să îmbunătățim comunicarea și cum să rezolvăm dificultățile cu iubire, cu smerenie, nu cu agresivitate, ne putem bucura de mai multă bunăstare și succes.

Munca  ocupă o mare parte din viața noastră și este unul din factorii principali de evoluție, dacă este aleasă cum trebuie.

Dacă activitatea  pe care o faceți înseamnă  o luptă continuă, nu o faceți cu plăcere, nu învățați în timp ce munciți, nu implică creativitate,  nu vă oferă satisfacții, e bine să vă gândiți să găsiți o altă activitate pe care să o transformați într-o parte cu adevărat împlinită și definitorie a vieții voastre.

Abordând-vă pe voi înșivă, abordându-vă sentimentele fără frică și cu curaj, analizând cu obiectivitate dar și cu emoție relațiile cu ceilalți și analizând  activitatea voastră mai degrabă din interior decât din exterior, puteți găsi piesa lipsă din propriul puzzle, puteți găsi piesa lipsă pentru realizarea legendei personale .

Dacă prezentul meu se repetă la nesfârșit conform acelorași scheme culturale, dacă tot ceea ce constituie deosebirea mea față de ceilalți se subțiază în contact cu mecanica sistemului şi a microsistemelor sale, dacă timpul curge dar energia interioară se învârtește în loc, ce se întâmplă?

Se întâmplă că trecutul nu îmi alimentează în mod constructiv ființa, mișcarea devine agitație, gândirea se transformă într-o serie de locuri comune, de tipul „se spune”, „lumea zice că”,  „cei mai mulți fac așa”  și de false probleme; emotivitatea crește, atenția se fixează asupra detaliilor total nesemnificative, apoi se destramă, simpla realitate e percepută ca un munte, o nesfârșită succesiune de munți. sistemul nervos se încordează, sistemul psihologic se dereglează și totul fără nici o măsură, fără nici o valoare, fără nici o virtute….

Viața devine o problemă imensă, percepută prin ochelari de cal, protectori; ființa bolnavă proiectează o lume din ce în ce mai bolnavă.

Simțurile ei saturate nu văd, nu pipăie, nu aud decât conform unor criterii pe care ea crede că le alege dar care de fapt îi sunt impuse din afară. Abrutizarea, violenta si agresivitatea măcar a altora  ține adeseori loc de odihnă ba chiar de un soi de subcultură. Şi ce rămâne? Un automat pe jumătate omenesc, trepidant şi telecomandat?  Iar consumul de pilule, tranchilizante, excitante, antidepresive,  anxiolitice, aceste cămăşi de forţă chimice, crește din an în an, în chip neliniștitor. Iar violența își extinde imperiul asupra conştiinţelor,

iar spaima tulbure față de incertitudini se întinde insidios în spirite.  O simplă pană de curent sau de gaze  generalizată este de ajuns pentru a arăta fragilitatea civilizației noastre – care e muritoare, ca și oricare alta.

Nu se pune aici problema de a-i intenta un proces acestei epoci; orice epocă trebuie să fie interesantă pentru a trăi, și noi avem norocul să ajungem la o cotitură a istoriei; dar trebuie să rămâi lucid, conștient de limitele sistemului.

Toată lumea visează la fericire. Totuşi „nici o societate nu e în măsură să ne-o ofere, fiindcă noi înşine nu ştim în ce constă. Şi dacă din întâmplare putem ajunge Ia ea, o facem prin noi înşine”, ne aminteşte Thierry Maulnier. 

Nimic real nu poate fi amenințat.

Nimic ireal nu există.

Pare ca am spus un truism, dar am făcut de fapt o distincție fundamentală între real și ireal; între cunoaștere şi percepție.  Cunoașterea este adevăr,  sub o singură lege,  LEGEA IUBIRII.  Adevărul este inalterabil, etern şi neambiguu.  Poate să nu fie recunoscut, dar nu poate fi schimbat. Se aplică la tot si toate. Este dincolo de învăţare, pentru că e dincolo de timp şi evoluţie. Nu are opus; nici început şi nici sfârşit. Pur şi simplu, ESTE.

Lumea percepţiei,  pe de altă parte,  este lumea timpului, a  schimbărilor,  a  începuturilor şi  sfârșiturilor.  Este bazată pe  interpretare, nu pe fapte.  Este lumea naşterii şi a morţii,  fondată pe credința în penurie,  bogăție,  avere,  sărăcie,  bine,  rău,  pierdere, separare și moarte. Este mai degrabă învățată decât dată, selectivă în accentele sale perceptuale, instabilă în funcționare şi inexactă în interpretările ei.

Din cunoaștere și respectiv percepție apar două sisteme de  gândire distincte care sunt opuse în toate privințele. Lumea percepției este făcută din credința în voințe opuse şi separate, în conflict perpetuu între ele şi chiar cu  Dumnezeu. Ceea ce percepția vede şi aude pare să fie real, pentru că accesul în conştiinţă este permis numai celor ce se conformează dorințelor celui ce percepe. Aceasta conduce la o lume a iluziilor, o lume care are nevoie de continuă apărare tocmai pentru că ea nu este reală.  Odată ce un individ este prins în lumea percepției, el este prins într-un vis. Nu poate scăpa din ea fără ajutor, pentru că tot ceea ce simțurile sale îi arată nu constituie decât mărturii ale realităţii  visului.

Cunoașterea adevărului,  pe de alta parte,   ne recunoaşte iluziile, fără a crede însă în ele.  Tocmai aceasta este țelul spiritualității,  de a ne ajuta să scăpăm de lumea viselor, a percepțiilor, învățându-ne cum să ne inversăm gândirea și cum să ne dezvăţăm de greșelile noastre. Iertarea este marele ajutor, marele principiu  de care ne putem folosi pentru a  învăţa cum să realizăm această inversare a gândurilor.

Lumea pe care o vedem nu face decât să reflecte propriul nostru cadru de referinţă interior: ideile, dorinţele şi emoţiile dominante din minţile noastre. “Proiecţia face percepţia”. Mai întâi privim în interior, hotărâm ce fel de lume vrem să vedem, iar apoi proiectăm acea lume în afară, făcând din ea adevărul așa cum noi credem ca il vedem. Noi  facem aceasta lume adevărată prin interpretările noastre care stabilesc ceea  ce vedem. Dacă folosim percepţia pentru a ne justifica propriile  greşeli – mânia, impulsurile de a ataca, lipsa de iubire, agresivitatea, sub orice formă ar apare – vom vedea o lume a răului, a distrugerii, a maliţiei, invidiei şi disperării. Toate acestea trebuie să învăţăm a le ierta; nu fiindcă noi suntem “buni” şi “caritabili”, ci pentru că ceea ce vedem nu este adevărat. Noi am distorsionat lumea prin propriile noastre  gânduri contorsionate şi de aceea vedem ce nu există de fapt. Pe  măsură ce învăţăm să ne recunoaştem erorile perceptuale, învăţăm,  de asemenea, să le trecem cu vederea sau să le “iertăm”.

În același  timp, ne iertăm pe noi înșine, privind dincolo de conceptele noastre distorsionate despre sine.  Păcatul poate fi definit  ca “lipsă de iubire”. De vreme ce iubirea este  tot ce există, păcatul, este mai degrabă o greșeală care trebuie corectată, decât un rău care trebuie pedepsit.

Sentimentul nostru de nepotrivire, slăbiciune şi neîmplinire provine din puternica investiție în “principiul penuriei” (de care am mai vorbit) care guvernează întreaga lume a iluziilor. Din aceste punct de vedere, fiecare individ caută în alții ceea ce simte că lipseşte în el însuşi. El “iubeşte” pe altul pentru a căpăta ceva de la el. Aceasta este de fapt ceea ce trece iubire în lumea viselor. Nu poate exista o greșeală mai mare decât aceasta, pentru că iubirea este incapabilă să ceară ceva.  Numai minţile se pot împreuna realmente.  Oricum, adevărata unire este  posibilă numai la nivelul Minţii Superioare, şi nu a fost, de fapt,  pierdută niciodată. “Micul eu” caută să se mărească prin confirmare  externă, posesii externe, cât şi prin “iubire” externă. Sinele adevărat si creat nu are nevoie de nimic. Este de-a pururea împlinit, ocrotit,  iubit şi iubitor, căutând mai degrabă să împărtăşească decât să dobândească; mai degrabă să extindă decât să proiecteze.  Nu are nevoi și dorește să se împreuneze cu ceilalţi, îndemnat de mutuala lor conștiență a abundenței.

Relaţiile speciale ale lumii sunt distructive, egoiste şi copilăresc de egocentrice. Cu toate acestea, dacă sunt predate Spiritului, aceste relaţii pot deveni cele mai sfinte lucruri de pe pământ, chiar adevărate miracolele.  Lumea îşi foloseşte relaţiile speciale ca pe o armă finală în sprijinul excluderii şi ca o demonstraţie a separării. Spiritul  le transformă în lecţii perfecte de iertare şi de trezire din vis. Fiecare relaţie specială este o ocazie de a lăsa percepţiile să fie vindecate şi erorile corectate.

Fiecare constituie o nouă șansă de a se ierta pe sine însuşi, iertându-i pe ceilalţi. Şi fiecare devine o nouă invitaţie adresată Percepţia este o funcţie a corpului şi, de aceea, reprezintă o limită impusă conştienţei.  Percepţia vede prin ochii corpului şi aude prin urechile corpului. Ea evocă reacţiile limitate de care dă dovadă corpul. Corpul apare ca fiind, în mare măsură, auto-motivat şi independent, totuşi el răspunde, de fapt, numai la intenţiile minţii.  Dacă mintea vrea să-l folosească pentru atac, într-o formă sau alta,  corpul devine prada bolii, a îmbătrânirii şi decăderii.

Dacă,  în  schimb,  mintea îi acceptă rostul conferit de Spirit,  corpul  devine o cale utilă de comunicare cu ceilalți,  invulnerabil atâta timp  cât este nevoie de el, urmând a fi lăsat la o parte cu blândeţe,  atunci când folosirea lui a luat sfârşit. El însuşi este neutru, așa cum este totul în lumea percepţiei.

Dacă este folosit pentru țelurile egoului sau ale Spiritului, depinde în întregime de menirea pe care i-o conferă mintea.