Maieutica

Paideia, maieutica, kalokagathia si lozincile educaţiei contemporane

Maieutică substantiv feminin

(La Socrate) Arta de a scoate la iveală în cursul discuțiilor filosofice, prin întrebări neașteptate, adevărul.

Deşi omul modern elogiază, astăzi, la peste două milenii distanţă, paideia antică, cea care avea ca ideal “kalokagathia” (binele şi frumosul) sau omul-filosof/ înţeleptul, preocupat de desăvârşirea personalităţii, de cunoaştere, de cultivarea virtuţilor şi de dobândirea libertăţii spiritului, modelele educaţionale par a fi prea puţin preocupate de formarea caracterelor, de dimensiunea spirituală a fiinţei, de respectul valorilor.

Progresul ştiinţific şi tehnologic, condiţiile pe care le oferă societatea contemporană ar trebui să ne facă să fim oamenii cei mai fericiţi, preocupaţi de “binele şi frumosul” nostru şi al celorlalţi. Paradoxal, însă, societăţile şi oamenii, ca indivizi, sunt tot mai singuri, mai trişti, mai scindaţi. Scoala lansează sec lozinci despre “curriculum”, “competenţe”, valorile actuale sunt “consumismul”, “globalismul”, “egocentrismul”, “mercantilismul” etc.

Oare îşi mai aminteşte cineva, mai preţuieşte cineva, astăzi, îndemnurile atât de actuale ale celor Şapte înţelepţi ai antichităţii, formaţi în spiritul autentic al “paideia” – “Cunoaşte-te pe tine însuţi!” (în greacă: Gnothi seauton!, în latină: Nosce te ipsum!), expresie făcută celebră de Socrate, sau “Fii moderat în toate!” (Solon) sau “Lucrurile frumoase sunt dificile” (Platon) etc. Este omul de astăzi, dat fiind progresul, “cel mai educat”, “cel mai instruit”, “cel mai cultivat”, “cel mai moral”?

Prin maieutică se înțelege o metodă prin care se urmăreste ajungerea la adevăr pe calea discuțiilor și a dialogului.

Pornește în filozofie, pe principiul neștiinței initiatice. În arătarea adevărului, Socrate ia ca principiu prim teza: „Știu că nu știu nimic”. Principiul ignoranței are, în discursul socratic, un sens deliberat sau accentuat critic. El este îndreptat tocmai împotriva ignoranței. Ironia este pandantul maieuticii, pare intrinseca acesteia, așa încât sensul ei poate fi mai adecvat înțeles dacă se corelează cu cel al maieuticii.

În sens literal, maieutica este arta moșitului. Acest sens este păstrat de Socrate, pentru că, pe urmele mamei sale, considera că și el moșește. Dar el moșește bărbații, scopul acestui moșit îl constituie punerea lor pe calea adevărului. Prin moșitul adevărului, Socrate înțelege, deci, capacitatea sa, a filozofului, de a scoate la lumină, din ascunzișul lor, gândurile.

O asemenea aducere la lumină a gândului este NAȘTERE sau o renaștere a lui, iar aceasta deoarece gândul (ideea) există deja în subiect.

Prin întrebări insistente, Socrate îl pune pe interlocutor în situația de a descoperi, în aparență singur, adevărul. Socrate este cel care pune întrebările, exprimă rezerve față de răspunsuri, se miră, atrage atenția asupra unor inadvertențe sau inconsecvențe ale interlocutorului, provoacă nemulțumirea acestuia față de ceea ce știa și receptivitate față de celălalt, în fine, îl determină la analize și implicații care conduc la definirea a ceea ce se dorea definit.

Metoda socratică implica principiul neștiinței, ironia și maieutica, nu în separație, ci în unitatea lor. În privința metodei, ca una logică, aceasta este METODA INDUCTIVĂ. Fără a fi formulat teoria inducției, Socrate o practică. Prin aceasta, Socrate a descoperit ESENȚA și NOȚIUNEA: esența în, plan ontologic, și noțiunea, în plan logic.

Socrate