Dilema prizonierului

Dilema prizonierului

Am pomenit de mai multe ori de dilema prizonierului fara sa explic in ce consta. Cineva m-a intrebat, asa ca vin cu explicatii.

Dilema prizonierului este un joc. Oricine a facut un curs de negociere a trecut la un moment dat prin lectia acestui joc. In principiu, dilema prizonierului vorbeste despre tendinta naturala a oamenilor de a nu avea incredere unul in celalalt, tendinta exacerbata de situatiile limita in care se afla la un moment dat. Si asta, in contradictie totala cu ratiunea care spune ca increderea reciproca este singura reciproc avantajoasa.

Practic, atunci cand procuratura aresteaza doua persoane implicate in acelasi caz si nu detine probe suficiente pentru a-i inculpa, apeleaza la un plan  de a-i determina pe cei doi sa se denunte reciproc. Exista urmatoarele posibilitati: daca ambii detinuti se abtin, scapa amandoi a doua zi; daca unul denunta si celalalt se abtine, denuntatorul scapa si celalalt primeste 5 ani de inchisoare. Daca cei doi se denunta reciproc, ambii petrec cate trei ani dupa gratii. In 90% din cazuri, echipele care joaca pentru prima data “dilema prizonierului” incheie cu rezultate lamentabile, fiecare incercand sa castige impotriva celuilalt, situatie in care pierd amandoi.

A doua oara e diferit: majoritatea inteleg ca fac o echipa cu adversarul fiind de fapt in competitie cu alte echipe adversare. Inteleg ca de fapt jocul nu este intre detinuti ci intre echipele de detinuti care se pot denunta sau nu. Si atunci increderea reciproca devine un instrument de a-i invinge pe ceilalti. Increderea devine valoroasa. Cu ea poti sa castigi jocul in favoarea intereselor echipei tale. Altfel esti schimbat. Aruncat la cos si inlocuit cu altii care pot lasa la o parte mandria irationala si care pot privi jocul prin ochii celor pe care-i reprezinta.

Nu știu dacă ați văzut, acum câțiva ani, filmul  “A Beautiful Mind”  cu Russell Crowe. E o poveste reală. Personajul real a fost un mare matematician si il chema John Nash.

Nash  a luat premiul Nobel pentru economie. De altfel nici nu există un Nobel pentru matematică.  Echivalentul in matematica este medalia de aur Fields.  Contribuția lui pentru cunoaștere a fost în postularea și modelarea matematică a teoriei jocurilor. Teoria jocurilor este, pentru cei care nu o cunosc, o disciplină care analizează matematic și numeric calitatea deciziilor într-o situație în care rezultatul deciziei tale nu depinde doar de tine ci și de deciziile altor participanți la aceeași realitate, la același “joc”, despre care nu știi nimic. A lua o decizie bună, într-un astfel de context, devine o problemă foarte dificilă, problemă pe care Nash a simplificat-o introducând câteva concepte și modele care permit o analiză sistematică a situației.

Poate că vă întrebați ce are asta cu economia, deși nu prea cred, pentru că răspunsul e evident: economia toată e un joc gigantic. Teoria lui Nash a permis modelarea matematică a mediului economic, mai ales a mediilor economice oligopoliste, cu puțini jucători, unde teoriile macro-economice bazate pe eficiența piețelor nu funcționează. Dar teoria jocurilor e importantă peste tot, mai cu seamă, zic eu, în conducerea organizațiilor și chiar a societății.

Unul dintre principiile cele mai importante postulate de Nash este cel al echilibrului care-i poartă numele. Acest echilibru apare când mai mulți jucători se află într-un joc în cea mai bună situație în care pot fi, indiferent de ce fac ceilalți jucători. Pare simplu, dar nu e. E chiar pervers. Să vă dau un exemplu, simplu și celebru, cel mai simplu și cel mai celebru din teoria jocurilor: dilema prizonierului.

Situația se numește dilema prizonierului pentru că e o metodă veche și testată de interogare. Doi suspecți sunt interogați în camere diferite și fiecăruia i se promite că dacă recunoaște și-l toarnă pe celălalt scapă mai ieftin. Desigur, ar putea ambii să tacă și să scape de tot. Dar dacă celălalt cedează presiunii și vorbește?

Într-un sens mai larg, imaginați-vă situația din tabela de mai jos. Aveți o situație în care nu aveți decât două opțiuni posibile, să le zicem A și B (să vorbiți, sau să nu vorbiți). Pe rândurile tabelei sunt variantele voastre de răspuns, pe coloane variantele celuilalt “jucător”. În căsuțe sunt rezultatele, pentru fiecare jucător, corespunzătoare perechii de alegeri făcute. Primul rezultat e al vostru, cel de-al doilea al partenerului de joc. De pildă, dacă voi alegeți A  și partenerul tot A, atunci fiecare pierdeți câte un punct. Dacă voi alegeți A iar partenerul B, atunci voi câștigați 2 puncte, iar partenerul pierde două puncte, și așa mai departe. Dacă v-aș spune acum că partenerul de joc e un necunoscut, ales la întâmplare, cu care nu aveți legătură și nici comunicare, ce alegere ați face? Gândiți-vă și alegeți înainte de a citi mai departe.

El alege A El alege B
Eu aleg A eu obțin -1 , el obține -1 eu obțin +2 , el obține -2
Eu aleg B eu obțin -2 , el obține +2 eu obțin +1 , el obține +1

Dacă sunteți o persoană rațională, ați alege  A.  Varianta B este, după cum se numește situația în teoria jocului,  strict dominată strategic. Adică, în orice situație ai fi, dacă alegi B ieși statistic mai prost. Dacă oponentul a ales A și voi B, pierdeți -2, pe când dacă alegeați A pierdeați doar -1. Dacă oponentul a ales B și voi alegeți B câștigați 1, pe când dacă alegeați A câștigați 2. Alegerea normală, rațională, este mereu A.  Dar asta e alegerea normală și pentru oponentul vostru. Ceea ce face ca 99% din oamenii care joacă jocul ăsta să termine în situația A,A, adică cu scorul -1, -1, mai ales dacă jocul are mai multe runde. Situația evoluează natural către echilibru. Observați că situația nu e nicidecum ideală, dar e inevitabilă. Pentru că orice altă variantă e mai proastă, pentru fiecare jucător luat individual. Ăsta e echilibrul Nash. E o situație fără ieșire, pentru că ieșirea se poate face doar împreună. Fiecare parte a sistemului, luată individual, pierde dacă-și schimbă poziția. Desigur, nu întotdeauna echilibrul Nash e ne-optim, cum e aici. Sunt multe situații când e optim. Dar în dilema prizonierului nu e.

Dilema prizonierului, trivială în aparență, are enorm de multe aplicații practice. Ea ne explică, de pildă, de ce o responsabilitate împărțită între doi oameni dă frecvent greș. Situația optimă apare dacă ambii se implică moderat, fiecare pe partea lui, împărțind efortul. Dar dacă unul nu se implică, el poate să câștige în fața celuilalt, în sensul de a câștiga timp și resurse de investit altundeva, în vreme ce coechipierul trebuie să-și dubleze efortul ca să facă față. Așa că nici el nu mai depune efort, ceea ce face ca proiectul să eșueze și ambii să piardă. Cu alte cuvinte, jocurile care permit un echilibru Nash se vor îndrepta inexorabil spre el, în timp.

Desigur, veți zice, exercițiul e ipotetic. În practica organizațiilor avem de a face cu coechipieri, oameni reciproc angajați pentru un destin comun, care înțeleg că succesul nu poate veni pe baze strict individuale și că e nevoie de cooperare. Mai mult decât atât vorbim de situații în care oamenii pot vorbi, se cunosc între ei, pot negocia și agrea soluții.

In organizații, acolo unde responsabilitatea e  împărțită, nu se pot obține rezultate optimale decât dacă se sparge ecuația echilibrului Nash din acest simplu dar foarte revelator joculeț. Pentru asta e nevoie de trei lucruri:

  1. Trebuie să fie imposibil pentru cineva să aibă succes individual în absența (sau, mai rău, în dauna) succesului colectiv. Ecuația returului efortului trebuie scrisă în așa fel încât să încurajeze efortul colectiv fără să-l descurajeze pe cel individual.  Un sistem care depinde de colaborarea membrilor dar care răsplătește rezultatul individual va eșua mereu în mediocritate. Dacă vă întrebați cum sa faci să încurajezi în același timp efortul individual și pe cel colectiv, vă las să vă frământați mintea puțin, înainte de a vă propune un posibil răspuns.
  2. Ingredientul esențial care face posibilă urmărirea binelui colectiv este circulația și calitatea informației. În contextul în care informația despre cum merg lucrurile împreună, în tot sistemul, e ubicuă, actuală și de calitate îmi va fi mult mai ușor să-mi pilotez acțiunile spre îndeplinirea rezultatului comun. Informația este lubrifiantul esențial al oricărui sistem democratic, care se bazează pe inițiativa  membrilor. Cu cât mai mult o organizație cere inițiativă de la membrii ei, cu atât mai bună, mai relevantă, mai ușor de înțeles și interpretat și mai lesne disponibilă trebuie să fie informația. Foarte multe dintre organizațiile cu care lucrăm noi operează cu informația dintr-o paradigmă de tip “need-to-know”, adică circulă, chiar bine, informația esențială de care ai nevoie ca să-ți faci treaba. Nu circulă, în schimb aproape deloc informații percepute ca ne-esențiale, departe de descrierea imediată a funcțiunii, dar care sunt de fapt esențiale pentru alineirea eforturilor, pentru sinergie și întărirea colaborării, informații despre celelalte funcțiuni și departamente și despre organizație în general. Și cel mai puțin circulă informația de tip strategic.
  3. Mai trebuie, desigur, să și pot să fac ceva, adică sistemul trebuie creat în așa fel încât să-mi permită un grad suficient de autonomie despre ce am de făcut astfel încât să pot reacționa la stimulii de la punctul 2.  Descrieri de activitate înguste, limitative, lipsite de autoritate, fără posibilitatea de a angaja resurse, fac imposibilă de fapt cooperarea, oricât de mult ar fi ea propovăduită prin afirmații de misiune.

Desigur, ar mai fi și alte lucruri, cum ar fi să am abilitățile necesare, liedershipul absolut necesar, resursele necesare, etc. Astea din urmă sunt, însă, mai ușor de rezolvat dacă le rezolvați pe primele 3, la toate nivelurile și în toate diviziile din organizație.   In Digital Network Marketing avem o solutie de exceptie la toate acestea. .

dilema-prizononierului

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.