Credinţa religioasă a devenit o necesitate imperioasă pentru menţinerea omului în condiţia sa de fiinţă ontic-ontologică.

S-au produs, in special in ultimii 50 de ani,  mutaţii profunde în mentalitatea religioasă si in raportarea la valori a oamenilor în contextul scientizării conştiinţei sociale sub impactul urias pe care l-a avut asupra conştiinţei progresul ştiinţifico-tehnic din secolul al XX-lea.

De aici a început generarea unui proces de înstrăinare a omului de esenţa sa, de modelul său ridicat la nivel de sacru (în transcendent). Aceste procese culmineaza cu cresterea populatiei care se declara atee (conditie de altfel imposibila) si pana la mutatii importante in adoptarea unor credinte sectare (multe cu intentii cel putin dubioase) sau trecerea pornind de la argumente de natura logica sau rationala la islamism.

S-a ivit în  aceste condiţii nevoia de explorare a altei căi de universalizare umană şi de cucerire a orizontului veşniciei, care sa defineasca un coridor intre stiinta si crestinism, coridor in acelasi timp accesibil, bine argumentat rational, logic, dar si corect teologic. Ameninţaţi de defetismul ce însoţeşte fenomenul secularizării religiei, oamenii cad pradă cu usurinta  unor comportamente deviante, ceea ce se însoţeşte cu decăderea lor din condiţia umană ce le este de altfel  specifică.

În acest context de alienare existenţială, revine atat stiintelor cat si filosofiei, psihologiei si sociologiei dar si liderilor crestini, rolul de a interveni în procesul de re-realizare umană şi de a menţine omul în condiţia sa. Mai precis, dobândeşte importanţă în procesul educativ ontologia de factură laică şi, în legătură directă cu aceasta, filosofia culturii şi antropologia filosofică  dar puse de acord cu filosofia crestina.

Din perspectiva aceasta, devine plauzibilă posibilitatea universalizării şi chiar a nemuririi in sens atat axiologic cat si crestin.  Deci, nu pe cale fizică, ci pe cale culturală si sacra – prin re-creaţia valorilor crestine si re-punerea lor ca puncte de referinta comunitară şi societară, prin contribuţia pe această cale a oamenilor la sporirea patrimoniului axiologic comunitar şi societar cu finalitate existenţială.

Este punctul in care stiinta si religia se impune nu numai sa se sincronizeze,  si in acest moment numai crestinismul este pregatit sa faca asta fiind eliberat de fanatism,  dar si sa se recunoasca reciproc si sa comunice prin intermediul acestui coridor existential si esential pentru supravietuirea omenirii si valorilor crestine.