Problema individului este foarte actuală pentru cercetarea  inter si multidisciplinara contemporană. Interesul se explică prin orientarea antropolo­gică a disciplinei, care concepe omul împreună cu tot ceea ce are legătură cu el ca fiinţă socială, concretă şi mutabilă istoric. Isto­ricii au cercetat – intensiv şi cu succes – societatea, sub aspect economic, social şi politic.

Ei nu ni l-au revelat însă pe om, „atomul” oricărei structuri sociale; omul rămîne şi pe mai departe învăluit de structuri. De bună seamă, dispunem de un stoc consistent de descoperiri privind formele comportamentului cotidian al omului; de asemenea, ne sînt cunoscute ideile şi opi­niile multora dintre predecesorii noştri.

Istoria mentalităţilor ne-a făcut cunoscute aspecte variate ale imaginii despre lume care i-a călăuzit pe oameni în societăţi diferite, fiind astfel reconstituit -cel puţin ipotetic – cadrul conceptual în care se manifestau credinta, simţirea, gîndirea şi acţiunile acestor oameni. Dar mentalitatea este înainte de toate o formă de exprimare a psihologiei colective, de grup, deci a faţetei extrapersonale a conştiinţei individuale; ea reprezintă generalul, comun membrilor grupurilor sociale mai mari sau mai mici.

Atenţia s-a concentrat însă mult prea puţin asupra constelaţiilor unice şi irepetabile în care se grupează elementele imaginii despre lume în conştiinţa unei anumite fiinţe individuale. Problema individualităţii în istorie este, aşadar, una ambivalentă. Pe de o parte, ea rezidă în investigaţia referitoare la formarea eului uman, la personalitate, care, deşi modelată în sînul unei comunităţi, dobîndeşte în acelaşi timp conştiinţa parti­cularităţii şi suveranităţii sale faţă de respectiva comunitate, ceea ce îi permite să se exploreze pe sine.

Pe de altă parte, încercările istoricilor de a reconstitui traseele care au dus la autodefinirea personalităţii şi la tipul ei propriu de autocunoaştere – la rîndul lui caracteristic unei anumite societăţi – nu reprezintă altceva decît o căutare a sursei inconfundabilului culturii acelei societăţi, a individualităţii ei istorice.

Problema individualităţii umane nu constituie doar o preocu­pare a psihologiei, filozofiei, sociologiei sau literaturii; ea este şi o preocupare a istoriei. Tematica individului dobîndeşte, în contextul redefinirii  Europei şi al aspectelor ei adiacente, o însemnătate specială. Continentul european, care a fost (si inca mai este) un amalgam de civilizaţii locale, a devenit, tocmai datorită structurii specifice a personalităţii care s-a format aici, o scenă a proceselor de rezo­nanţă mondială.

Printre cauzele care au permis „Vestului”, Europei Occidentale, să transceandă graniţele societăţii tradiţionale şi sa facă din acest parcurs o evoluţie tot atît de inevitabilă pe cît de ire­versibilă se numără mai cu seamă: dezvoltarea urbană (a cen­trelor de producţie şi comerţ ca origine pentru apariţia iniţiativei antreprenoriale şi a relaţiilor sociale ale burgheziei),  transfor­marea concepţiilor etico-religioase crestine, precum şi structura epistemologică specifică, proprie doar Occi­dentului, cu consecinţa ei, progresul nestăvilit al ştiinţei şi tehnicii, culminînd cu revoluţia industrială.

Nu  putem insa  să nu gandim că succesele din domeniul civilizaţiei materiale, noile sisteme de legături şi confi­guraţii sociale, apariţia unor modele etico-religioase fără prece­dent nu reprezintă altceva decît diversitatea manifestărilor unui tip specific de personalitate umană, ale unui tip care s-a hotărît să nu mai fie un „animal de turmă”, o „fiinţă tribală”, ci să rupă lanţurile comunităţii sale de castă şi să se individualizeze.