Cum gandesc oamenii de stiinta si De Ce ar trebui sa-i credem

Cum gândesc oamenii de știință și De Ce ar trebui să-i credem

Zi de zi înfruntăm probleme, ca încălzirea globală sau siguranța vaccinurilor, unde trebuie să răspundem la întrebări bazând-ne pe informații științifice. Oamenii de știință ne spun că mediul se încălzește, ca suntem in plina încălzire globala.. Ne spun că putem avea încredere în vaccinuri. Dar de unde știm noi că așa e? De ce să credem ce spune știința? De fapt mulți dintre noi nu cred ce spune știința. Sondajele de opinie arată constant că o parte a populației nu crede că mediul se încălzește în urma activităților umane, nu crede în sistemul heliocentric, nu crede că are loc evoluția și nu e convinsă de siguranța vaccinurilor.

Să aruncăm o privire în grădina politicii. Cauzează politica erori și credințe ilogice? Poate identitatea politică a cuiva să afecteze abilitatea de a procesa informațiile? Răspunsul se află într-un fenomen cognitiv care a devenit tot mai vizibil în viața publică: partizanatul.

Deși e des invocat în context politic, partizanatul e mai larg definit drept o preferință puternică sau părtinire către un anumit grup sau o idee. Identitățile noastre politice, etnice, religioase și naționale, teoriile conspirației, sunt toate forme diferite de partizanat. Desigur, identificarea cu anumite grupuri sociale e o parte esențială și sănătoasă a vieții umane. Conștiința de sine e definită nu doar de cine suntem ca indivizi, dar și de grupurile cărora aparținem. Ca rezultat, suntem ferm determinați să apărăm identitățile noastre de grup, protejând atât conștiința de sine cât și comunitățile noastre sociale.

Dar asta devine o problemă când convingerile de grup sunt în contradicție cu realitatea. Imaginează-ți că echipa preferată comite o greșeală serioasă. Știi că e împotriva regulilor, dar colegii tăi fani cred că e total acceptabil. Tensiunea dintre aceste idei incompatibile e numită disonanță cognitivă, și majoritatea oamenilor vor să rezolve această stare incertă inconfortabilă. Pot începe să învinovățească arbitrul, să creadă că cealaltă echipă e vinovată sau chiar să se convingă că nici nu a existat greșeala. În astfel de cazuri, oamenii sunt deseori mai motivați să mențină o relație bună cu grupul lor decât să perceapă corect realitatea.

Acest comportament e îndeosebi periculos. La o scară individuală, loialitatea față de un partid, sau sistem de credințe, permite oamenilor să creeze o identitate și să sprijine măsurile cu care sunt de acord. Dar disonanța cognitivă poate determina oamenii să respingă dovezile ce nu sunt compatibile cu linia de partid sau care discreditează liderii de partid. Și când un grup de oameni modifică adevărul din cauza credințelor partizane, pot rezulta măsuri ce nu sunt fondate pe adevăr sau rațiune.

Această problemă nu e nouă, identitățile politice au existat de secole. Dar studiile arată că polarizarea partizană a crescut dramatic în ultimele câteva decenii. O teorie care explică această creștere este tendința de grupare geografică în comunitățile cu viziuni similare. Un alt aspect e tendința în creștere de a ne baza pe știrile partizane sau pe bulele din rețelele de socializare. Acestea deseori acționează ca o cameră cu ecou, ce furnizează știri și idei între oameni cu viziuni similare.

Biasul de confirmare este tendința de a căutainterpreta, favoriza și a-și reaminti informațiile într-un mod care să  confirme  credințele sau ipotezele cuiva, acordând în același timp o atenție disproporționat mai mică informațiilor care o contrazic.

Efectul este mai puternic în cazul situațiilor încărcate emoțional și în cazul credințelor profund înrădăcinate.  Oamenii tind de asemenea să interpreteze dovezi ambigue ca sprijinind poziția lor existentă.

Căutarea, interpretarea și memoria deformate au fost invocate pentru a explica polarizarea atitudinii (atunci când un dezacord se adâncește, chiar dacă diferitele părți sunt expuse acelorași dovezi), perseverarea în credință (atunci când convingerile dăinuie chiar și după ce dovezile care le sprijineau s-au dovedit a fi false), efectul primar irațional (dependența mai mare de informația întâlnită la început) și corelația iluzorie (atunci când oamenii fac în mod arbitrar o legătură între evenimente sau situații fără legătură între ele).

Conflictele de confirmare contribuie la supra întărirea convingerilor personale și pot menține sau întări credințele în fața dovezilor contrare. Multe decizii dezastruoase, luate în contexte politice și organizaționale de maximă importanță, au fost cauzate de acest tip de erori.  Teoriile conspirației fac parte din acest bias.

Teoriile conspirației nu sunt inofensive. Ele pot genera o panică morală în urma căreia se înregistrează victime nevinovate. Dacă e dificil să ocolim biasul de confirmare, e imposibil să facem față unei teorii a conspirației. O persoana convinsa ca Zona 51 a adăpostit cadavrele unor extratereștri nu se vor răzgândi deloc dacă fac un tur al zonei respective. Vor muta argumentația în faptul că laboratorul respectiv este ascuns cu mare pricepere într-un subsol.

Discuțiile pe larg cu un susținător al teoriilor conspirației nu sunt numai inutile, ci uneori chiar periculoase și nerecomandabile. Ele determină un cerc vicios de aberații care îl pot epuiza până și pe cel mai tenace profesor sau cercetător. Asemenea teorii constituie, de fapt, un zid de apărare împotriva competenței pentru că, bineînțeles, fiecare expert care contrazice teoria conspirației face parte ipso facto din conspirație.

Refuzul mai prozaic și mai comun de a accepta sfaturi din partea unor experți vine din același tip de suspiciune populistă față de cei percepuți ca fiind mai inteligenți sau mai educați decât publicul general. Răul provocat poate că nu este spectaculos, dar este totuși tangibil și uneori costisitor.

Din fericire, cercetătorii din domeniul cognitiv au descoperit câteva strategii pentru a rezista acestui filtru de distorsiune. Prima e să-ți amintești că ești probabil mai părtinitor decât crezi. Deci, când vă confruntați cu noi informații, faceți un efort deliberat să vă urmăriți intuiția inițială și să o evaluați în mod analitic. În propriile grupuri, încercați să faceți verificarea și punerea la îndoială a ipotezelor, raportându-le la  valori de bază. Avertizarea oamenilor că ar putea fi expuși la dezinformare poate de asemenea ajuta. Și când încercați să convingeți pe altcineva, recunoscându-le valorile și definind problema în limba lor poate face oamenii mai receptivi.

Daca in politica lucrurile stau așa, atunci de ce să credem ce spune știința? Oamenii de știință nu vorbesc despre a crede sau nu în știință. De fapt ei consideră  credința ca fiind cu totul altceva decât știința. Ei spun că religia se bazează pe credință sau poate pe raționamentul lui Pascal. Blaise Pascal a fost un matematician din secolul al 17-lea care a încercat să decidă prin gândire științifică dacă să creadă în Dumnezeu sau nu. Raționamentul său suna așa: dacă nu există Dumnezeu, dar mă hotărăsc să cred în el, nu pierd mai nimic. Poate câteva ore duminica.  Dar dacă există, iar eu nu cred în el, atunci dau de bucluc. Astfel, Pascal spune că e mai bine să credem în Dumnezeu. A făcut acel salt al credinței, lăsând în urmă știința și rațiunea.

Cu toții avem un set masiv de convingeri. Avem convingerea că soarele e mult mai mare decât pământul, că pământul e o planetă aproximativ sferică care se rotește în jurul propriei axe o dată la 24 de ore și face o rotație completă în jurul soarelui o dată la 365 de zile. Suntem convinși că ne-am născut la o anume dată, că avem doi părinți din specia umană fiecare născut la o dată anterioară. Sunteți convinși că și alți oameni au gânduri și sentimente ca și voi, și că nu sunteți înconjurați de oameni-roboți. Sunteți convinși de aceste lucruri și de multe altele, nu pe baza observației directe, care, în sine, nu vă poate spune prea multe despre mărimea și mișcarea relativă a soarelui și a pământului, despre istoria familiei voastre, sau despre ce gândesc alți oameni.

Aceste convingeri se bazează pe ceea ce vi s-a spus. Fără mărturii orale sau scrise, omenirea n-ar putea transmite informații de la o persoană la alta, și nici de la o generație la alta. Am ști cu mult mai puțin despre lumea înconjurătoare. Învățăm despre un subiect întrebând un expert în domeniul respectiv sau făcând apel la autorități, ceea ce ne ajută să acumulăm cunoștințe, dar nu întotdeauna. Chiar și cele mai respectate autorități se pot înșela. Asta se întâmplă uneori pentru că o persoană respectată, o  autoritate, e nesinceră și pretinde că știe un lucru pe care de fapt nu îl știe. Uneori greșeala e involuntară. Ei cred că știu când de fapt nu știu.

De exemplu, unii economiști respectați nu s-au așteptat la colapsul financiar din 2008. S-a dovedit că s-au înșelat. Poate că s-au înșelat pentru că au ignorat informații importante. Poate că s-au înșelat pentru că au interpretat eronat unele fenomene  observate. Sau poate s-au înșelat doar pentru că au judecat superficial totalitatea informațiilor avute la dispoziție.

Oricare ar fi motivul, s-a dovedit că s-au înșelat și multe persoane care s-au încrezut în autoritatea lor au pierdut mulți bani, i-au făcut pe alții să piardă bani, din cauza încrederii prost investite. Uneori apelând la autorități putem obține informații prețioase, în timp ce alte ori poate cauza erori monumentale. Este important pentru noi toți să putem deosebi situațiile în care putem avea încredere în autorități în mod rezonabil și fără risc de cele în care nu putem avea încredere.

Dar cum facem asta? Ca să reușim, nimic nu e mai util decât bilanțul persoanei respective pe o temă dată. Dacă persoana are rezultate bune într-o situație dată de cele mai multe ori, atunci probabil că va continua să aibă rezultate bune în acea situație, cel puțin pe termen scurt. Această generalizare e valabilă atât pentru autorități cât și pentru oricine altcineva. Dacă cineva reușește în mod constant să aibă performanțe atât în politică cât și în baseball, atunci am putea avea încredere că va continua să aibă performanțe în politică sau în baseball, dar poate nu și în alte domenii unde realizările ei pot fi mai puțin impresionante.

Dacă alți previzioniști au un bilanț mai slab în aceleași două domenii, nu trebuie să aveți încredere. Deci, de fiecare dată când evaluați dacă să acordați încredere declarațiilor unei  autorități, prima întrebare pe care să v-o puneți este “Ce bilanț are în acest domeniu? ” Rețineți că puteți  aplica aceeași lecție vouă înșivă.  După cum judecăm declarațiile altora în funcție de bilanțul lor, la fel putem judeca si propriile instincte. Asta ne ajută să fim mai obiectivi cu privire la noi înșine și la relațiile noastre cu lumea înconjurătoare.

Totuși, adevărul e că pentru cei mai mulți dintre noi afirmațiile științei sunt în general un gest al credinței, in sensul de a crede ca, nu a crede in… În majoritatea cazurilor nu prea putem judeca afirmațiile științifice. Iar asta e valabil chiar și pentru oamenii de știință înșiși, în alte domenii de specialitate. Gândiți-vă, un geolog, (ca sa nu mai vorbim de un cântăreț, un fotbalist)  nu poate ști dacă un vaccin e sigur. Chimiștii în general nu sunt experți în teoria evoluției. Un fizician nu poate ști, deși unii afirmă că știu, dacă tutunul cauzează cancer sau nu. Astfel până și oamenii de știință trebuie să facă un salt al credinței în afara domeniilor lor. Atunci de ce acceptă afirmațiile altor oameni de știință? De ce își cred unii altora afirmațiile? Iar noi, trebuie să-i credem și noi?

Eu susțin că da, trebuie să-i credem, dar nu pentru motivul la care se gândesc mulți. Mulți am învățat la școală că motivul pentru care trebuie să credem ce spune știința este metoda științifică. Ni s-a spus că oamenii de știință folosesc o metodă și că acea metodă garantează adevărul afirmațiilor lor. Metoda care ni s-a predat celor mai mulți la școală, s-o numim „metoda din manual”, este metoda ipotetico-deductivă. Conform modelului standard, din manual, oamenii de știință construiesc ipoteze, deduc consecințele acelor ipoteze și apoi ies în lume și spun: „Ia să vedem, sunt reale consecințele? Le putem observa în natură?” Și dacă sunt reale, oamenii de știință spun: „Bine, acum știm că ipoteza e corectă.”

Există o mulțime de exemple celebre în istoria științei, în care așa s-a procedat. Unul din exemplele celebre îl găsim în opera lui Albert Einstein. Când Einstein a creat teoria relativității generalizate, una din consecințele teoriei a fost că spațiu-timpul nu e gol, ci are o țesătură. Iar această țesătură se curbează în apropierea corpurilor masive, precum Soarele. Dacă teoria era corectă, trebuia ca lumina care trece pe lângă Soare să-și curbeze traiectoria. Era o predicție surprinzătoare și a fost nevoie de câțiva ani până să poată fi verificată. Dar în 1919 au verificat-o și culmea e că s-a adeverit. Lumina stelelor chiar se curbează când trece pe lângă Soare. A fost o confirmare puternică a teoriei. A fost considerată dovada că această nouă și radicală teorie e adevărată, iar ziarele din toată lumea au preluat știrea.

Uneori modelul acesta e numit „modelul deductivo-nomologic”,  pentru că în cazul ideal modelul privește legile. „Nomologic” înseamnă că are legătură cu niște legi. Iar în cazul ideal ipoteza nu e o simplă idee, ci o lege a naturii. De ce contează dacă e o lege a naturii? Pentru că dacă e o lege, nu poate fi încălcată. Dacă e lege, e întotdeauna adevărată, oricând și oriunde, indiferent de circumstanțe. Cu toții știți cel puțin un exemplu de lege celebră: de exemplu legea atracției universale sau ecuația lui Einstein, E = m·c², care ne dă relația dintre energie și masă. Această relație e adevărată orice-ar fi.

Totuși, acest model are mai multe probleme. Problema cea mai mare e că modelul e greșit. Pur și simplu nu e adevărat. Vă voi da trei motive pentru care modelul e greșit. Primul motiv e unul logic. E vorba de eroarea de afirmare a consecventului.  Denumirea e pompoasă și academică, dar înseamnă că o teorie falsă poate face predicții adevărate. Simplul fapt că predicția s-a adeverit nu dovedește logic că teoria e corectă. Și am un exemplu bun și pentru asta, tot din istoria științei. Teoria  universului lui Ptolemeu, cu Pământul în mijlocul universului și Soarele și planetele rotindu-se în jur. Modelul geocentric a fost crezut de oameni foarte inteligenți, multe secole. De ce oare? Ei bine, pentru că multe din predicțiile modelului s-au adeverit. Sistemul geocentric le-a permis astronomilor să facă predicții precise ale mișcărilor planetei, inițial chiar mai precise decât teoria lui Copernic, pe care azi o considerăm adevărată. Deci asta e una din problemele modelului din manual. O a doua problemă e de ordin practic, și anume problema ipotezelor auxiliare. Ipotezele auxiliare sunt presupuneri pe care le fac oamenii de știință și de care pot fi conștienți sau nu. Un exemplu grăitor aici îl găsim în modelul lui Copernic, care în final a înlocuit sistemul geocentric. Când Nicolaus Copernic a spus că de fapt Pământul nu se află în centrul universului, că Soarele e centrul Sistemului Solar, că Pământul se mișcă în jurul Soarelui. Oamenii de știință au spus: atunci ar trebui să putem detecta mișcarea Pământului în jurul Soarelui.  Astronomii au spus: dacă Pământul se mișcă și ne uităm la o stea strălucitoare,  dacă ne uităm de exemplu la să zicem Sirius în decembrie, vedem steaua aceea pe fondul stelelor îndepărtate. Acum dacă facem aceeași observație după șase luni, când Pământul se află în poziția din luna iunie, ne uităm la aceeași stea și o vedem pe un alt fond de stele. Această diferență unghiulară este paralaxa stelară. Asta e o predicție a modelului heliocentric. Astronomii au căutat paralaxa stelară și n-au găsit absolut nimic. Mulți susțineau că asta e dovada că modelul heliocentric e greșit.

Ce se întâmplă? Din perspectiva prezentului putem spune că astronomii făceau două presupuneri auxiliare, care azi știm că erau amândouă greșite. Prima era o presupunere privind mărimea orbitei Pământului. Astronomii presupuneau că orbita Pământului e mare relativ la distanța până la stele. Astăzi știm că orbita Pământului e foarte mica la nivel astronomic.  De aceea paralaxa stelară e foarte mică și foarte greu de detectat.

Iar asta duce la al doilea motiv pentru care n-a mers predicția: astronomii presupuneau în plus că telescoapele lor erau destul de sensibile pentru a detecta paralaxa, și s-a dovedit că nu era cazul. Abia în secolul al 19-lea au reușit astronomii să detecteze paralaxa stelară.

Și acum a treia problemă, care privește realitatea că o bună parte a științei nu se potrivește cu modelul din manual. O bună parte a științei nu e deloc deductivă, ci de fapt inductivă. Prin asta vreau să spun că cercetătorii nu încep neapărat cu teorii și ipoteze, ci adesea încep prin a observa ce se întâmplă în natură. Aduna date si apoi se uita la datele adunate de el si de alții și  încep să conceapă o explicație.

Pe lângă știința inductivă cercetătorii se ocupă și de modelare. Unul din scopurile oamenilor de știință e să explice cauza fenomenelor. Cum procedăm? Una din posibilități e să construiești un model pentru a verifica ideea.

Azi cercetătorii nu prea mai construiesc modele fizice, ci fac mai mult simulări pe calculator. Dar simulările pe calculator sunt tot modele. Sunt modele bazate pe matematică. La fel ca modelele fizice din secolul al 19-lea, ne ajută să ne gândim la cauze. Acum una din marile întrebări legate de încălzirea globală. Avem cantități imense de dovezi că Pământul se încălzește.

Totuși, ce anume produce încălzirea? De unde putem ști care-i cauza încălzirii observate? Ei bine, cercetătorii pot modela procesul folosind simulări pe calculator.  Singurul mod în care poți reproduce temperatura măsurată e prin cumularea tuturor efectelor, inclusiv gazele cu efect de seră.  De aceea spun climatologii nu numai că știm că încălzirea globală este reală, ci și că gazele cu efect de seră joacă un rol major.

Dar asta ne aduce la întrebarea: dacă oamenii de știință nu folosesc o singură metodă, atunci cum hotărăsc ei ce e corect și ce nu? Și cine judecă? Iar răspunsul e că oamenii de știință judecă, și anume judecă pe baza dovezilor. Dovezile se colectează în multe feluri, dar indiferent cum sunt colectate, ele trebuie examinate. Asta l-a făcut pe sociologul Robert Merton să se concentreze pe modul în care sunt examinate datele și dovezile, iar acest mod de examinare el l-a numit „scepticism organizat”. „Organizat”, pentru că examinarea se face colectiv, ca grup și „scepticism”, pentru că se face de pe o poziție de neîncredere. Altfel spus, sarcina de a face dovada îi revine celui care face o afirmație nouă. În sensul acesta știința e intrinsec conservatoare. E greu să convingi comunitatea științifică, să spui „Da, cunoaștem ceva, știm că e adevărat.” Deși noțiunea schimbării de paradigmă e foarte răspândită, constatăm că în realitate schimbările majore în gândirea științifică sunt relativ rare în istoria științei.

Astfel ajungem la încă o idee. Oamenii de știință judecă dovezile colectiv și de aceea istoricii au abordat chestiunea consensului. La urma urmei, ce e știința? Ce e cunoașterea științifică? Este consensul experților în știință, care prin procesul examinării organizate, al examinării colective, au judecat dovezile și au ajuns la o concluzie, că e albă sau că e neagră.

Deci cunoașterea științifică putem considera că este un consens al experților. Putem considera știința și un fel de juriu, doar că e un tip foarte particular de juriu. Nu e format din egalii tăi, ci din oameni pasionați, un juriu de oameni cu doctorate. Spre deosebire de o curte de juri, care are numai două opțiuni, vinovat sau nevinovat, juriul științific are de fapt mai multe opțiuni. Oamenii de știință pot spune: da, e adevărat. Pot spune: nu, e fals. Sau pot spune: ar putea fi adevărat, dar mai e de lucru, avem nevoie de mai multe dovezi. Sau pot spune: poate că adevărat, dar nu putem răspunde la întrebare, o lăsăm deoparte și poate vom reveni la ea mai încolo. E ceea ce s-ar numi o problemă complexă.

Iar asta ne aduce la ultima problemă. Dacă știința e ceea ce spun oamenii de știință, nu e asta un apel la autoritate? Și nu ni s-a spus la școală că apelul la autoritate e o eroare de logică? Ei bine, acesta e paradoxul științei moderne, concluzia la care cred eu că au ajuns istoricii, filozofii și sociologii, că de fapt știința este un apel la autoritate. Dar nu autoritatea unui individ, indiferent cât de inteligent e individul acela, ca Platon sau Socrate sau Einstein sau Feynman. E autoritatea comunității colective. Am putea spune că e un fel de înțelepciune a mulțimii, dar a unei mulțimi remarcabile. Știința face apel la autoritate, dar nu se bazează pe nici un individ, indiferent cît de inteligent ar fi el, ci pe înțelepciunea colectivă, cunoașterea colectivă, acțiunea colectivă a tuturor oamenilor de știință care au lucrat la o anumită problemă. Oamenii de știință au o cultură a neîncrederii colective, cultura acelui „demonstrează-mi.”

Bun, am ajuns la ultimul aspect. Cei mai mulți dintre noi ne sculăm dimineața, ne bazăm pe mașinile noastre. De fapt aici suntem în Manhattan, deci nu e bună analogia, dar cei mai mulți americani care nu locuiesc în Manhattan dimineața se urcă în mașină, pornesc motorul și mașinile lor merg. Și merg incredibil de bine. Automobilul modern nu se strică practic niciodată.

Dar de ce? De ce merg mașinile atât de bine? Nu e datorită geniului lui Henry Ford sau Karl Benz sau chiar Elon Musk. E fiindcă automobilul modern e produsul a peste 100 de ani de muncă, a sute și mii și zeci de mii de oameni. Automobilul modern e produsul muncii colective și al înțelepciunii și al experienței fiecărui om care a muncit vreodată la o mașină. Iar fiabilitatea tehnologiei este rezultatul acestui efort cumulat. Beneficiem nu doar de geniul lui Benz și Ford și Musk, ci de inteligența colectivă și efortul intens al tuturor celor care au contribuit la mașina modernă. Același lucru este valabil și în știință, atâta doar că știința e și mai veche. Baza încrederii noastre în știință e de fapt aceeași ca baza încrederii în tehnologie. De fapt e aceeași ca baza încrederii în orice, și anume experiența.

Dar nu trebuie să fie o încredere oarbă așa cum nu avem încredere oarbă în nimic. Încrederea noastră în știință, la fel ca știința însăși, trebuie bazată pe dovezi. Iar asta înseamnă că oamenii de știință trebuie să comunice mai bine. Trebuie să ne explice nu doar ce au aflat, ci și cum au aflat. Și atunci și noi trebuie să ascultăm mai bine.

Toți cei care avem șansa să trăim in aceste vremuri excepționale, trebuie să acceptăm să ieșim din postura de spectator și să fim pregătiți pentru schimbare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.