Cum gandesc oamenii de stiinta si De Ce ar trebui sa-i credem


Cum gândesc oamenii de știință și De Ce ar trebui să-i credem

Zi de zi înfruntăm probleme, ca încălzirea globală sau siguranța vaccinurilor, unde trebuie să răspundem la întrebări bazând-ne pe informații științifice. Oamenii de știință ne spun că mediul se încălzește, ca suntem in plina încălzire globala.. Ne spun că putem avea încredere în vaccinuri. Dar de unde știm noi că așa e? De ce să credem ce spune știința? De fapt mulți dintre noi nu cred ce spune știința. Sondajele de opinie arată constant că o parte a populației nu crede că mediul se încălzește în urma activităților umane, nu crede în sistemul heliocentric, nu crede că are loc evoluția și nu e convinsă de siguranța vaccinurilor.

Să aruncăm o privire în grădina politicii. Cauzează politica erori și credințe ilogice? Poate identitatea politică a cuiva să afecteze abilitatea de a procesa informațiile? Răspunsul se află într-un fenomen cognitiv care a devenit tot mai vizibil în viața publică: partizanatul.

Deși e des invocat în context politic, partizanatul e mai larg definit drept o preferință puternică sau părtinire către un anumit grup sau o idee. Identitățile noastre politice, etnice, religioase și naționale, teoriile conspirației, sunt toate forme diferite de partizanat. Desigur, identificarea cu anumite grupuri sociale e o parte esențială și sănătoasă a vieții umane. Conștiința de sine e definită nu doar de cine suntem ca indivizi, dar și de grupurile cărora aparținem. Ca rezultat, suntem ferm determinați să apărăm identitățile noastre de grup, protejând atât conștiința de sine cât și comunitățile noastre sociale.

Dar asta devine o problemă când convingerile de grup sunt în contradicție cu realitatea. Imaginează-ți că echipa preferată comite o greșeală serioasă. Știi că e împotriva regulilor, dar colegii tăi fani cred că e total acceptabil. Tensiunea dintre aceste idei incompatibile e numită disonanță cognitivă, și majoritatea oamenilor vor să rezolve această stare incertă inconfortabilă. Pot începe să învinovățească arbitrul, să creadă că cealaltă echipă e vinovată sau chiar să se convingă că nici nu a existat greșeala. În astfel de cazuri, oamenii sunt deseori mai motivați să mențină o relație bună cu grupul lor decât să perceapă corect realitatea.

Acest comportament e îndeosebi periculos. La o scară individuală, loialitatea față de un partid, sau sistem de credințe, permite oamenilor să creeze o identitate și să sprijine măsurile cu care sunt de acord. Dar disonanța cognitivă poate determina oamenii să respingă dovezile ce nu sunt compatibile cu linia de partid sau care discreditează liderii de partid. Și când un grup de oameni modifică adevărul din cauza credințelor partizane, pot rezulta măsuri ce nu sunt fondate pe adevăr sau rațiune.

Această problemă nu e nouă, identitățile politice au existat de secole. Dar studiile arată că polarizarea partizană a crescut dramatic în ultimele câteva decenii. O teorie care explică această creștere este tendința de grupare geografică în comunitățile cu viziuni similare. Un alt aspect e tendința în creștere de a ne baza pe știrile partizane sau pe bulele din rețelele de socializare. Acestea deseori acționează ca o cameră cu ecou, ce furnizează știri și idei între oameni cu viziuni similare.

Biasul de confirmare este tendința de a căutainterpreta, favoriza și a-și reaminti informațiile într-un mod care să  confirme  credințele sau ipotezele cuiva, acordând în același timp o atenție disproporționat mai mică informațiilor care o contrazic.

Efectul este mai puternic în cazul situațiilor încărcate emoțional și în cazul credințelor profund înrădăcinate.  Oamenii tind de asemenea să interpreteze dovezi ambigue ca sprijinind poziția lor existentă.

Căutarea, interpretarea și memoria deformate au fost invocate pentru a explica polarizarea atitudinii (atunci când un dezacord se adâncește, chiar dacă diferitele părți sunt expuse acelorași dovezi), perseverarea în credință (atunci când convingerile dăinuie chiar și după ce dovezile care le sprijineau s-au dovedit a fi false), efectul primar irațional (dependența mai mare de informația întâlnită la început) și corelația iluzorie (atunci când oamenii fac în mod arbitrar o legătură între evenimente sau situații fără legătură între ele).

Conflictele de confirmare contribuie la supra întărirea convingerilor personale și pot menține sau întări credințele în fața dovezilor contrare. Multe decizii dezastruoase, luate în contexte politice și organizaționale de maximă importanță, au fost cauzate de acest tip de erori.  Teoriile conspirației fac parte din acest bias.

Teoriile conspirației nu sunt inofensive. Ele pot genera o panică morală în urma căreia se înregistrează victime nevinovate. Dacă e dificil să ocolim biasul de confirmare, e imposibil să facem față unei teorii a conspirației. O persoana convinsa ca Zona 51 a adăpostit cadavrele unor extratereștri nu se vor răzgândi deloc dacă fac un tur al zonei respective. Vor muta argumentația în faptul că laboratorul respectiv este ascuns cu mare pricepere într-un subsol.

Discuțiile pe larg cu un susținător al teoriilor conspirației nu sunt numai inutile, ci uneori chiar periculoase și nerecomandabile. Ele determină un cerc vicios de aberații care îl pot epuiza până și pe cel mai tenace profesor sau cercetător. Asemenea teorii constituie, de fapt, un zid de apărare împotriva competenței pentru că, bineînțeles, fiecare expert care contrazice teoria conspirației face parte ipso facto din conspirație.

Refuzul mai prozaic și mai comun de a accepta sfaturi din partea unor experți vine din același tip de suspiciune populistă față de cei percepuți ca fiind mai inteligenți sau mai educați decât publicul general. Răul provocat poate că nu este spectaculos, dar este totuși tangibil și uneori costisitor.

Din fericire, cercetătorii din domeniul cognitiv au descoperit câteva strategii pentru a rezista acestui filtru de distorsiune. Prima e să-ți amintești că ești probabil mai părtinitor decât crezi. Deci, când vă confruntați cu noi informații, faceți un efort deliberat să vă urmăriți intuiția inițială și să o evaluați în mod analitic. În propriile grupuri, încercați să faceți verificarea și punerea la îndoială a ipotezelor, raportându-le la  valori de bază. Avertizarea oamenilor că ar putea fi expuși la dezinformare poate de asemenea ajuta. Și când încercați să convingeți pe altcineva, recunoscându-le valorile și definind problema în limba lor poate face oamenii mai receptivi.

Daca in politica lucrurile stau așa, atunci de ce să credem ce spune știința? Oamenii de știință nu vorbesc despre a crede sau nu în știință. De fapt ei consideră  credința ca fiind cu totul altceva decât știința. Ei spun că religia se bazează pe credință sau poate pe raționamentul lui Pascal. Blaise Pascal a fost un matematician din secolul al 17-lea care a încercat să decidă prin gândire științifică dacă să creadă în Dumnezeu sau nu. Raționamentul său suna așa: dacă nu există Dumnezeu, dar mă hotărăsc să cred în el, nu pierd mai nimic. Poate câteva ore duminica.  Dar dacă există, iar eu nu cred în el, atunci dau de bucluc. Astfel, Pascal spune că e mai bine să credem în Dumnezeu. A făcut acel salt al credinței, lăsând în urmă știința și rațiunea.

Cu toții avem un set masiv de convingeri. Avem convingerea că soarele e mult mai mare decât pământul, că pământul e o planetă aproximativ sferică care se rotește în jurul propriei axe o dată la 24 de ore și face o rotație completă în jurul soarelui o dată la 365 de zile. Suntem convinși că ne-am născut la o anume dată, că avem doi părinți din specia umană fiecare născut la o dată anterioară. Sunteți convinși că și alți oameni au gânduri și sentimente ca și voi, și că nu sunteți înconjurați de oameni-roboți. Sunteți convinși de aceste lucruri și de multe altele, nu pe baza observației directe, care, în sine, nu vă poate spune prea multe despre mărimea și mișcarea relativă a soarelui și a pământului, despre istoria familiei voastre, sau despre ce gândesc alți oameni.

Aceste convingeri se bazează pe ceea ce vi s-a spus. Fără mărturii orale sau scrise, omenirea n-ar putea transmite informații de la o persoană la alta, și nici de la o generație la alta. Am ști cu mult mai puțin despre lumea înconjurătoare. Învățăm despre un subiect întrebând un expert în domeniul respectiv sau făcând apel la autorități, ceea ce ne ajută să acumulăm cunoștințe, dar nu întotdeauna. Chiar și cele mai respectate autorități se pot înșela. Asta se întâmplă uneori pentru că o persoană respectată, o  autoritate, e nesinceră și pretinde că știe un lucru pe care de fapt nu îl știe. Uneori greșeala e involuntară. Ei cred că știu când de fapt nu știu.

De exemplu, unii economiști respectați nu s-au așteptat la colapsul financiar din 2008. S-a dovedit că s-au înșelat. Poate că s-au înșelat pentru că au ignorat informații importante. Poate că s-au înșelat pentru că au interpretat eronat unele fenomene  observate. Sau poate s-au înșelat doar pentru că au judecat superficial totalitatea informațiilor avute la dispoziție.

Oricare ar fi motivul, s-a dovedit că s-au înșelat și multe persoane care s-au încrezut în autoritatea lor au pierdut mulți bani, i-au făcut pe alții să piardă bani, din cauza încrederii prost investite. Uneori apelând la autorități putem obține informații prețioase, în timp ce alte ori poate cauza erori monumentale. Este important pentru noi toți să putem deosebi situațiile în care putem avea încredere în autorități în mod rezonabil și fără risc de cele în care nu putem avea încredere.

Dar cum facem asta? Ca să reușim, nimic nu e mai util decât bilanțul persoanei respective pe o temă dată. Dacă persoana are rezultate bune într-o situație dată de cele mai multe ori, atunci probabil că va continua să aibă rezultate bune în acea situație, cel puțin pe termen scurt. Această generalizare e valabilă atât pentru autorități cât și pentru oricine altcineva. Dacă cineva reușește în mod constant să aibă performanțe atât în politică cât și în baseball, atunci am putea avea încredere că va continua să aibă performanțe în politică sau în baseball, dar poate nu și în alte domenii unde realizările ei pot fi mai puțin impresionante.

Dacă alți previzioniști au un bilanț mai slab în aceleași două domenii, nu trebuie să aveți încredere. Deci, de fiecare dată când evaluați dacă să acordați încredere declarațiilor unei  autorități, prima întrebare pe care să v-o puneți este “Ce bilanț are în acest domeniu? ” Rețineți că puteți  aplica aceeași lecție vouă înșivă.  După cum judecăm declarațiile altora în funcție de bilanțul lor, la fel putem judeca si propriile instincte. Asta ne ajută să fim mai obiectivi cu privire la noi înșine și la relațiile noastre cu lumea înconjurătoare.

Totuși, adevărul e că pentru cei mai mulți dintre noi afirmațiile științei sunt în general un gest al credinței, in sensul de a crede ca, nu a crede in… În majoritatea cazurilor nu prea putem judeca afirmațiile științifice. Iar asta e valabil chiar și pentru oamenii de știință înșiși, în alte domenii de specialitate. Gândiți-vă, un geolog, (ca sa nu mai vorbim de un cântăreț, un fotbalist)  nu poate ști dacă un vaccin e sigur. Chimiștii în general nu sunt experți în teoria evoluției. Un fizician nu poate ști, deși unii afirmă că știu, dacă tutunul cauzează cancer sau nu. Astfel până și oamenii de știință trebuie să facă un salt al credinței în afara domeniilor lor. Atunci de ce acceptă afirmațiile altor oameni de știință? De ce își cred unii altora afirmațiile? Iar noi, trebuie să-i credem și noi?

Eu susțin că da, trebuie să-i credem, dar nu pentru motivul la care se gândesc mulți. Mulți am învățat la școală că motivul pentru care trebuie să credem ce spune știința este metoda științifică. Ni s-a spus că oamenii de știință folosesc o metodă și că acea metodă garantează adevărul afirmațiilor lor. Metoda care ni s-a predat celor mai mulți la școală, s-o numim „metoda din manual”, este metoda ipotetico-deductivă. Conform modelului standard, din manual, oamenii de știință construiesc ipoteze, deduc consecințele acelor ipoteze și apoi ies în lume și spun: „Ia să vedem, sunt reale consecințele? Le putem observa în natură?” Și dacă sunt reale, oamenii de știință spun: „Bine, acum știm că ipoteza e corectă.”

Există o mulțime de exemple celebre în istoria științei, în care așa s-a procedat. Unul din exemplele celebre îl găsim în opera lui Albert Einstein. Când Einstein a creat teoria relativității generalizate, una din consecințele teoriei a fost că spațiu-timpul nu e gol, ci are o țesătură. Iar această țesătură se curbează în apropierea corpurilor masive, precum Soarele. Dacă teoria era corectă, trebuia ca lumina care trece pe lângă Soare să-și curbeze traiectoria. Era o predicție surprinzătoare și a fost nevoie de câțiva ani până să poată fi verificată. Dar în 1919 au verificat-o și culmea e că s-a adeverit. Lumina stelelor chiar se curbează când trece pe lângă Soare. A fost o confirmare puternică a teoriei. A fost considerată dovada că această nouă și radicală teorie e adevărată, iar ziarele din toată lumea au preluat știrea.

Uneori modelul acesta e numit „modelul deductivo-nomologic”,  pentru că în cazul ideal modelul privește legile. „Nomologic” înseamnă că are legătură cu niște legi. Iar în cazul ideal ipoteza nu e o simplă idee, ci o lege a naturii. De ce contează dacă e o lege a naturii? Pentru că dacă e o lege, nu poate fi încălcată. Dacă e lege, e întotdeauna adevărată, oricând și oriunde, indiferent de circumstanțe. Cu toții știți cel puțin un exemplu de lege celebră: de exemplu legea atracției universale sau ecuația lui Einstein, E = m·c², care ne dă relația dintre energie și masă. Această relație e adevărată orice-ar fi.

Totuși, acest model are mai multe probleme. Problema cea mai mare e că modelul e greșit. Pur și simplu nu e adevărat. Vă voi da trei motive pentru care modelul e greșit. Primul motiv e unul logic. E vorba de eroarea de afirmare a consecventului.  Denumirea e pompoasă și academică, dar înseamnă că o teorie falsă poate face predicții adevărate. Simplul fapt că predicția s-a adeverit nu dovedește logic că teoria e corectă. Și am un exemplu bun și pentru asta, tot din istoria științei. Teoria  universului lui Ptolemeu, cu Pământul în mijlocul universului și Soarele și planetele rotindu-se în jur. Modelul geocentric a fost crezut de oameni foarte inteligenți, multe secole. De ce oare? Ei bine, pentru că multe din predicțiile modelului s-au adeverit. Sistemul geocentric le-a permis astronomilor să facă predicții precise ale mișcărilor planetei, inițial chiar mai precise decât teoria lui Copernic, pe care azi o considerăm adevărată. Deci asta e una din problemele modelului din manual. O a doua problemă e de ordin practic, și anume problema ipotezelor auxiliare. Ipotezele auxiliare sunt presupuneri pe care le fac oamenii de știință și de care pot fi conștienți sau nu. Un exemplu grăitor aici îl găsim în modelul lui Copernic, care în final a înlocuit sistemul geocentric. Când Nicolaus Copernic a spus că de fapt Pământul nu se află în centrul universului, că Soarele e centrul Sistemului Solar, că Pământul se mișcă în jurul Soarelui. Oamenii de știință au spus: atunci ar trebui să putem detecta mișcarea Pământului în jurul Soarelui.  Astronomii au spus: dacă Pământul se mișcă și ne uităm la o stea strălucitoare,  dacă ne uităm de exemplu la să zicem Sirius în decembrie, vedem steaua aceea pe fondul stelelor îndepărtate. Acum dacă facem aceeași observație după șase luni, când Pământul se află în poziția din luna iunie, ne uităm la aceeași stea și o vedem pe un alt fond de stele. Această diferență unghiulară este paralaxa stelară. Asta e o predicție a modelului heliocentric. Astronomii au căutat paralaxa stelară și n-au găsit absolut nimic. Mulți susțineau că asta e dovada că modelul heliocentric e greșit.

Ce se întâmplă? Din perspectiva prezentului putem spune că astronomii făceau două presupuneri auxiliare, care azi știm că erau amândouă greșite. Prima era o presupunere privind mărimea orbitei Pământului. Astronomii presupuneau că orbita Pământului e mare relativ la distanța până la stele. Astăzi știm că orbita Pământului e foarte mica la nivel astronomic.  De aceea paralaxa stelară e foarte mică și foarte greu de detectat.

Iar asta duce la al doilea motiv pentru care n-a mers predicția: astronomii presupuneau în plus că telescoapele lor erau destul de sensibile pentru a detecta paralaxa, și s-a dovedit că nu era cazul. Abia în secolul al 19-lea au reușit astronomii să detecteze paralaxa stelară.

Și acum a treia problemă, care privește realitatea că o bună parte a științei nu se potrivește cu modelul din manual. O bună parte a științei nu e deloc deductivă, ci de fapt inductivă. Prin asta vreau să spun că cercetătorii nu încep neapărat cu teorii și ipoteze, ci adesea încep prin a observa ce se întâmplă în natură. Aduna date si apoi se uita la datele adunate de el si de alții și  încep să conceapă o explicație.

Pe lângă știința inductivă cercetătorii se ocupă și de modelare. Unul din scopurile oamenilor de știință e să explice cauza fenomenelor. Cum procedăm? Una din posibilități e să construiești un model pentru a verifica ideea.

Azi cercetătorii nu prea mai construiesc modele fizice, ci fac mai mult simulări pe calculator. Dar simulările pe calculator sunt tot modele. Sunt modele bazate pe matematică. La fel ca modelele fizice din secolul al 19-lea, ne ajută să ne gândim la cauze. Acum una din marile întrebări legate de încălzirea globală. Avem cantități imense de dovezi că Pământul se încălzește.

Totuși, ce anume produce încălzirea? De unde putem ști care-i cauza încălzirii observate? Ei bine, cercetătorii pot modela procesul folosind simulări pe calculator.  Singurul mod în care poți reproduce temperatura măsurată e prin cumularea tuturor efectelor, inclusiv gazele cu efect de seră.  De aceea spun climatologii nu numai că știm că încălzirea globală este reală, ci și că gazele cu efect de seră joacă un rol major.

Dar asta ne aduce la întrebarea: dacă oamenii de știință nu folosesc o singură metodă, atunci cum hotărăsc ei ce e corect și ce nu? Și cine judecă? Iar răspunsul e că oamenii de știință judecă, și anume judecă pe baza dovezilor. Dovezile se colectează în multe feluri, dar indiferent cum sunt colectate, ele trebuie examinate. Asta l-a făcut pe sociologul Robert Merton să se concentreze pe modul în care sunt examinate datele și dovezile, iar acest mod de examinare el l-a numit „scepticism organizat”. „Organizat”, pentru că examinarea se face colectiv, ca grup și „scepticism”, pentru că se face de pe o poziție de neîncredere. Altfel spus, sarcina de a face dovada îi revine celui care face o afirmație nouă. În sensul acesta știința e intrinsec conservatoare. E greu să convingi comunitatea științifică, să spui „Da, cunoaștem ceva, știm că e adevărat.” Deși noțiunea schimbării de paradigmă e foarte răspândită, constatăm că în realitate schimbările majore în gândirea științifică sunt relativ rare în istoria științei.

Astfel ajungem la încă o idee. Oamenii de știință judecă dovezile colectiv și de aceea istoricii au abordat chestiunea consensului. La urma urmei, ce e știința? Ce e cunoașterea științifică? Este consensul experților în știință, care prin procesul examinării organizate, al examinării colective, au judecat dovezile și au ajuns la o concluzie, că e albă sau că e neagră.

Deci cunoașterea științifică putem considera că este un consens al experților. Putem considera știința și un fel de juriu, doar că e un tip foarte particular de juriu. Nu e format din egalii tăi, ci din oameni pasionați, un juriu de oameni cu doctorate. Spre deosebire de o curte de juri, care are numai două opțiuni, vinovat sau nevinovat, juriul științific are de fapt mai multe opțiuni. Oamenii de știință pot spune: da, e adevărat. Pot spune: nu, e fals. Sau pot spune: ar putea fi adevărat, dar mai e de lucru, avem nevoie de mai multe dovezi. Sau pot spune: poate că adevărat, dar nu putem răspunde la întrebare, o lăsăm deoparte și poate vom reveni la ea mai încolo. E ceea ce s-ar numi o problemă complexă.

Iar asta ne aduce la ultima problemă. Dacă știința e ceea ce spun oamenii de știință, nu e asta un apel la autoritate? Și nu ni s-a spus la școală că apelul la autoritate e o eroare de logică? Ei bine, acesta e paradoxul științei moderne, concluzia la care cred eu că au ajuns istoricii, filozofii și sociologii, că de fapt știința este un apel la autoritate. Dar nu autoritatea unui individ, indiferent cât de inteligent e individul acela, ca Platon sau Socrate sau Einstein sau Feynman. E autoritatea comunității colective. Am putea spune că e un fel de înțelepciune a mulțimii, dar a unei mulțimi remarcabile. Știința face apel la autoritate, dar nu se bazează pe nici un individ, indiferent cît de inteligent ar fi el, ci pe înțelepciunea colectivă, cunoașterea colectivă, acțiunea colectivă a tuturor oamenilor de știință care au lucrat la o anumită problemă. Oamenii de știință au o cultură a neîncrederii colective, cultura acelui „demonstrează-mi.”

Bun, am ajuns la ultimul aspect. Cei mai mulți dintre noi ne sculăm dimineața, ne bazăm pe mașinile noastre. De fapt aici suntem în Manhattan, deci nu e bună analogia, dar cei mai mulți americani care nu locuiesc în Manhattan dimineața se urcă în mașină, pornesc motorul și mașinile lor merg. Și merg incredibil de bine. Automobilul modern nu se strică practic niciodată.

Dar de ce? De ce merg mașinile atât de bine? Nu e datorită geniului lui Henry Ford sau Karl Benz sau chiar Elon Musk. E fiindcă automobilul modern e produsul a peste 100 de ani de muncă, a sute și mii și zeci de mii de oameni. Automobilul modern e produsul muncii colective și al înțelepciunii și al experienței fiecărui om care a muncit vreodată la o mașină. Iar fiabilitatea tehnologiei este rezultatul acestui efort cumulat. Beneficiem nu doar de geniul lui Benz și Ford și Musk, ci de inteligența colectivă și efortul intens al tuturor celor care au contribuit la mașina modernă. Același lucru este valabil și în știință, atâta doar că știința e și mai veche. Baza încrederii noastre în știință e de fapt aceeași ca baza încrederii în tehnologie. De fapt e aceeași ca baza încrederii în orice, și anume experiența.

Dar nu trebuie să fie o încredere oarbă așa cum nu avem încredere oarbă în nimic. Încrederea noastră în știință, la fel ca știința însăși, trebuie bazată pe dovezi. Iar asta înseamnă că oamenii de știință trebuie să comunice mai bine. Trebuie să ne explice nu doar ce au aflat, ci și cum au aflat. Și atunci și noi trebuie să ascultăm mai bine.

Toți cei care avem șansa să trăim in aceste vremuri excepționale, trebuie să acceptăm să ieșim din postura de spectator și să fim pregătiți pentru schimbare.


Efectul de rețea – Eroarea #5 – Fără link-uri către site-ul sau blogul tău

Eroarea #5

Fără link-uri către site-ul sau blogul tău

Dacă încercați să promovați orice fel de serviciu sau produs pe care îl faceți pe web și nu vă conectați înapoi la site-ul personal, atunci care este punctul de sprijin de a fi pe site-ul social? Asigurați-vă că furnizați linkuri către site-ul web din fiecare site social la care vă înscrieți. Faceți-o oriunde există oportunitatea, inclusiv (atunci când obțineți permisiunea) pe paginile de pornire ale prietenilor sau unde sunt postate actualizări de stare. Includeți întotdeauna linkul site-ului tău, indiferent unde te afli pe site-ul social respectiv. Acest lucru va crea o listă mai bună pentru tine pe motoarele de căutare și va crea, de asemenea, o bază pentru a încuraja oamenii să viziteze site-ul tău.

Mult succes și să auzim numai de bine. Dacă v-a plăcut nu uitați să distribuiți.

Mergeți și pe  https://bww.ro/armeanu/

Efectul de retea – Eroarea #4

Efectul de rețea – Eroarea #4

Pagina ta are prea puține sau deloc informații despre tine. Atunci când te înregistrezi pe un site de rețele sociale, te rog să iți rezervi timp pentru a completa informațiile despre tine. Luând timp pentru a face acest lucru, imediat te face mai sociabil și relaționabil. Paginile fără informații ridica semne de întrebare și chiar ideea că ceva este dubios. Oamenilor le place să-ți cunoască preocupările, dar și antipatiile, să știe care este filmul, cartea sau hobby-ul tău preferat. Aceste informații sunt toate deosebit de importante pentru vizibilitatea ta și a ideilor pe care le-ai putea promova.  Acest fel de abordare aduce mai multă credibilitate atât pentru tine cat si pentru ceea ce dorești sa promovezi. Dacă nu reușești să incluzi informații despre tine, este mult mai probabil să fii respins atunci când trimiteți solicitări de prietenie sau de conectare. Mai ales că paginile de propagandă sau care răspândesc știri false nu conțin, de regulă, informații despre persoana respectivă. Cu cât furnizați mai multe informații, cu atât mai bine, dar de preferabil într-un mod cât mai concis și mai simplu posibil.

Piramida lui Graham

 

     Piramida lui Graham

Paul Graham este un programator și eseist de origine britanică. După ce a obținut o reputație notabilă în lumea calculatoarelor și programare, Graham și-a început cariera de eseist. Unul dintre cele mai apreciate și foarte răspândite eseuri este studiul său Cum să nu fiți de acord  scris în anul 2008. În el, Graham reprezintă grafic “ierarhia dezacordului”, care arată diferitele niveluri în care o persoană își poate exprima acordul sau dezacordul față de un subiect.

Acordul și dezacordul sunt două aspecte inerente ființei umane, precum necesitatea de a mânca. Simplul fapt de a fi ființe raționale ne predispune să ne îndoim și să nu fim de acord cu orice opinie cu care nu ne simțim complet identificați.

Cu toate acestea, nu toți oamenii au capacitatea de a o face corect, eficient și civilizat. Paul Graham a observat acest lucru și a creat o “ierarhie a discrepanței” care ordonează modul în care oamenii își exprimă dezacordul.

Dezacordul este un fapt social. Adică, pentru a nu fi de acord cu ceva, este necesară prezența unei alte persoane sau a unui grup de persoane cu care să se compare opinii și dezacorduri; și de asemenea un grup de adepți care sprijină punctul nostru de vedere.

La nivel social,  dezacordul urmează un tipar. O serie de orientări care merg de la originea dezacordului până  la neînțelegerile generate. Deoarece tendința de a nu fi de acord este ceva natural al ființei umane, prin simplul fapt de a avea capacitatea de a raționa, aceste dinamici se mențin în timp și apar în toate domeniile vieții.

Graham  a creat o reprezentare grafică triunghiulară,  asemănătoare cu piramida lui Maslow în care sunt ordonate nivelurile de dezacord. Conform acestei diagrame triunghiulare, cu cât este mai sus locația unei persoane în piramidă, cu atât este mai puternică poziția sau argumentul însuși, în timp ce cei care se află la nivelurile inferioare folosesc argumente slabe și banale pentru a se justifica.

Cu toate acestea, cele mai multe persoane se mișcă între diferite niveluri. În acest fel, cu cât sunt oamenii care discută în nivel, cu atât mai edificatoare și mai profitabile vor fi schimburile de opinii.

Să explicăm acum nivelurile ierarhiei dezacordurilor, pornind de la baza piramidei, la vârf.

  1. Insulte directe

Cel mai scăzut nivel de argumentare este locul în care sunt instalați toți acei oameni care recurg la insultă ca formă de opoziție, deoarece nu sunt în măsură să ofere niciun fel de argument, oricât de puțin ar fi fost motivat. Graham o exemplifică cu expresia “ești un idiot”. Scopul utilizării: provocarea emoțiilor.

Când o persoană te insultă, înseamnă că scopul său este să-ți trezească emoțiile ca răspuns. El nu are nici o dovadă a corectitudinii problemei desemnate și acum el încearcă să te ducă în abisul neînțelegerii. Nu are sens să discutăm strategii de comportament în acest caz. Doar încercați prin toate mijloacele să evitați să cădeți într-o astfel de dispută.

  Ad hominem sau atacul la persoană

Autorul plasează pe acest nivel pe cei care “atacă caracteristici sau autoritatea adversarului fără să ia în considerare substanța argumentului”.

Aceasta înseamnă că aceste persoane nu sunt capabile de argument, așa că  apelează doar la atacuri sau afirmații negative despre persoana adversarului, cu intenția de a-l discredita, dar fără a oferi vreun argument valid.  In acest caz, persoana este atacată, nu ceea ce spune el.

Un exemplu al acestei discrepanțe ar fi: “Ce știi tu dacă nu ai nici măcar studii?” Un alt exemplu: “Doar un țăran ca tine va face astfel de argumente.”

Scopul utilizării este să schimbe subiectul.

Oamenii din nivelul doi al piramidei se îndreaptă către caracteristicile personale: statutul lor social, genul, aspectul și așa mai departe. Din păcate, această metodă de dialog a devenit deosebit de periculoasă odată cu apariția rețelelor sociale, unde este ușor să găsești informații despre interlocutor.

Motivul pentru atacul la persoană este similar cu cel de pe nivelul 1. Persoana nu are alte argumente și încearcă să transfere subiectul într-un alt avion. Vorbitorii experimentați recunosc pur și simplu nivelul scăzut și continuă dialogul, fără a se lăsa confuzionat.
Cu toate acestea, este mai bine ca un interlocutor începător în ale dezbaterilor să oprească imediat conversația și să lase adversarul singur cu cuvintele sale.

  1. Critica tonului de răspuns

Exemplu: Nu ridicați vocea! Cum vorbești cu mine? Când vorbești atât de încet, nu poți avea dreptate!

Scopul utilizării: încercarea de a încheia argumentul, introducând elemente colaterale neimportante, pentru a nu pierde.

O critică la ton se referă la modul în care vorbiți sau scrieți, gramatica, terminologia dvs. și cifrele de afaceri. Și din moment ce această percepție este subiectivă, va fi dificil să continuăm dialogul cu o astfel de persoană. De fapt, el contează și nimic altceva.

Această tehnică sugerează că  persoana respectivă se simte înconjurată, știe că nu mai are argumente, dar nu vrea să recunoască faptul că a greșit. Spre deosebire de cei situați pe nivelurile anterioare, cu o astfel de persoană aveți totuși o șansă să câștigați disputa sau cel puțin să ajungeți la un compromis. Pentru a face acest lucru, acceptați revendicările subiective și afirmați în mod constant argumentele dvs.
În fața faptelor, adversarul nu are unde să se ascundă.

  1. Folosește contradicția pentru a hărțui

Persoana care folosește contradicția pentru a respinge o opinie tinde să exprime și să susțină o idee opusă, dar cu conținut foarte redus sau fără dovezi.

În aceste cazuri, argumentele utilizate se exprimă în forme de adevăruri universale care, potrivit aceleiași persoane, nu necesită explicații sau sunt evidente.

Un exemplu ar fi: “Toată lumea știe că acest lucru nu este adevărat”.

Alt exemplu: Prostii? Nu înțelegi nimic! Și ce urmează?

Scopul utilizării: încercarea de a pune capăt litigiului sperând la egalitate.

O strategie de hărțuire este folosită de cei care înțeleg că lupta lor este deja pierdută, dar dacă confuzează adversarul, ar putea obține o remiză.

Pentru a face acest lucru, ei folosesc argumente goale care nu sunt relevante pentru subiectul conversației. Pur și simplu ignoră argumentele dvs. Dacă doriți să câștigați o dispută pe nivelul acesta de altercații, întoarceți-vă regulat la subiectul discuției și cereți adversarului să-și argumenteze afirmațiile.

 Contra argumentul

De la acest nivel, dialogul și argumentația încep să prezinte o bogăție și o calitate mai mare. Cu toate acestea, în contra-argument, persoana încearcă să prezinte dovezi care îi susțin opinia, dar acest lucru a fost spus sau scris de alții înainte. Ideile folosite pentru a discuta orice subiect nu sunt rezultatul raționamentului persoanei, ci utilizează declarații și explicații de la terțe persoane pentru a-și susține credințele.

De exemplu: “Nu ai dreptate, pentru că Socrate a spus …”

Exemplu: Și mama mea (șef, prieten, persoană publică, filosof, actor celebru) afirmă ceva complet diferit! Nu am făcut tot ce spuneți că am făcut!

Scopul utilizării: o încercare de dialog constructiv.

Utilizarea contra-argumentelor este primul semn că partenerul de discuție este pregătit să vă accepte argumentația. Problema este că oamenii adesea nu iau în considerare opiniile și experiențele interlocutorului.

Principala regulă, atunci când vine vorba de contra-argumente, este de a lăsa persoana respectivă să vorbească. În primul rând, în cuvintele sale poate fi un bob de adevăr. În al doilea rând, astfel intrați în contact cu el și  vă puteți exprima ideile.

  1. Refuzarea esenței

Pe acest al doilea nivel de discuție persoana este capabilă să raționeze dar și să nu fie de acord cu ideile și argumentele prezentate. Este înclinată să nu ia prea mult în considerare baza argumentelor sau a convingerilor celuilalt . Mai degrabă, se bazează pe detalii sau pe idei foarte specifice ale discursului celuilalt, neputând însă respinge ideea centrală.

Exemplu: “Voi spuneți că acesta este x, dar acesta este y. Și de aceea … ”

Scopul utilizării: căutarea adevărului, schimbul de cunoștințe și experiență.

Principala diferență față de strategia contra-argumentare este că aici sunteți cu cealaltă persoană pe aceeași lungime de undă. Argumentele pe care le aduceți amândoi se referă la același subiect și prin ele vă îmbogățiți reciproc cunoștințele.

Dacă observați o refuzare a esenței, nu vă fie teamă să recunoașteți că sunteți de acord cu argumentele individuale ale interlocutorului. El va face cu siguranță același lucru și o să vedeți toate semnele unei discuții sănătoase. Ca urmare a acestui dialog, puteți rămâne cu opinia dvs. În acest caz, amândoi vă veți fi auzit și veți învăța ceva nou despre subiect.

  1. Refuzarea argumentului cu bună intenție, în formă curată

În cele din urmă ajungem la cel mai înalt nivel și, prin urmare, mai constructiv când vine vorba de purtarea unei discuții. În acest moment persoana are resursele necesare pentru a respinge tema centrală sau baza discuției în mod explicit, argumentat și direct, folosind propriile experiențe și argumente și fiind capabili să integreze ideile celuilalt în discuția lor.

Exemplu: “Iată faptele care dovedesc opusul.”

Scopul utilizării: dovezi obiective.

Bineînțeles că dovada nu implică aruncarea de fapte în față. Cei care folosesc ultima strategie a Piramidei Graham nu citează pur și simplu fapte ca argumente. Acest dialog are trei caracteristici.

  • În primul rând, interlocutorii se adresează reciproc cu respect, încercând să își exprime punctul de vedere.
  • În al doilea rând, toată lumea prezintă argumente nu de formă, ci în mod consecvent, logic, astfel încât acestea să nu semene cuun sofism lipsit de esență.
  • În al treilea rând, aceștia sunt cu adevărat interesați de căutarea adevărului obiectiv și, prin urmare, sunt recunoscători pentru comunicare, chiar dacă s-au înșelat.

Trebuie să ne străduim pentru ca astfel de discuții să aibă loc și pentru ca aceasta să funcționeze atât pe argumentare, cât și pe o cultură a comunicării.

Câștigarea unui dialog nu înseamnă înfrângerea sau umilirea unui adversar. A câștiga înseamnă a te îmbogăți înțelegând punctul de vedere al unei alte persoane.

Când discutați orice chestiune, încercați să discutați despre aceasta și nu despre persoana cu care o discutați. Această regulă simplă este suficientă pentru a îmbunătăți calitatea discuției.

 

Efectul de retea – Eroarea #3 – Pagină fără imagine de profil

Eroarea #3

Pagină fără imagine de profil sau imagine care nu te reprezintă.  Atunci când vă înregistrați pe un site social, în funcție de interesele voastre de marketing, este bine să înțelegeți cât de benefic este să includeți o imagine de profil. Nu o imagine de desene animate, nu o imagine de produs, sau floare sau animal sau orice fel de imagine. Trebuie să fie o poză cu tine. Oamenilor le place să converseze cu persoanele pe care le pot vedea, iar o fotografie cu tine postată îi ajută pe utilizatorii site-ului să simtă persoana reală din spatele profilului site-ului tău social.

Odată ce ați luat decizia de a include o imagine de profil, asigurați-vă că aceasta vă reprezintă atât pe voi cât și activitatea, preocupările și statutul pe care vreți să le promovați. De exemplu, dacă sunteți avocat, doriți să vă asigurați că sunteți îmbrăcat pentru rol purtând un costum în fotografie. Dacă sunteți un profesor, un aspect casual poate fi mai adecvat. Dacă sunteți cineva care lucrează de acasă, atunci stilul tău ar trebui să reflecte ceva din atmosfera de acasă.

Cel mai important, asigurați-vă că imaginea este de bun gust și arată profesional. Nimic nu se compară cu o poză de profil proastă care să oprească pe cineva foarte repede de la una din cererile tale de prietenie. Este important, important, important, să includeți o fotografie de profil, iar pentru ca acea imagine să își  facă treaba pentru tine, trebuie să te prezinte în cea mai bună lumină posibilă.

Efectul de rețea – Eroarea #2 – Fără conexiuni sau conexiuni greșite

Efectul de rețea – Fără conexiuni sau conexiuni greșite

Conexiunile potrivite sunt foarte importante pentru a ajunge la succes prin utilizarea unui site de rețele sociale. Trebuie să ai prieteni și trebuie să ai legături, conexiuni. Fără prieteni și conexiuni, va fi imposibil pentru ceilalți oameni să învețe ceva despre tine. Cel mai bun mod de marketing este aproape întotdeauna prin cuvântul rostit, prin comunicare directă, astfel încât cu cât mai mulți prieteni ai, cu atât mai popular ești și prin asociere și tranziție,  mesajul tău poate fi distribuit mult mai eficient. Astfel, poți construi rețele cu valoare ridicată și mare densitate.

De fapt, am văzut multe site-uri de rețele sociale unde oamenii au mii de prieteni și, din cauza conexiunilor potrivite, răspândesc informații relevante despre ei înșiși la toți prietenii lor pe site-urile lor sociale ori de câte ori trimit o postare sau o actualizare.  A fi activ este crucial, așa am arătat in postarea precedenta, dar dacă sunteți activ și nu aveți prieteni, atunci ați putea la fel de bine să vorbiți cu voi înșivă.

Am văzut însă și rețele cu număr mare de participanți, dar total ineficiente pentru că aceștia nu comunică nici cu tine și nici între ei. Adică  sunt rețele cu valoare mică, cu densitate mică și fără efecte de rețea.

Deci, dacă doriți să vă asigurați succesul, aduceți noi prieteni și măriți numărul de conexiuni cât mai des posibil,  trimiteți cereri de prietenie și, odată ce trimiteți acele cereri de prietenie,  dezvoltați-vă relația cu conexiunile cât de mult folosind cuvântul rostit si comunicarea directă. Asta poate duce la cel mai puternic fenomen de creștere a valorii unei rețele, efectul de rețea. La urma urmei, a avea un prieten cu care nu comunici și care nu știe nimic despre tine, este același lucru cu a nu avea deloc un prieten.

Efectul de rețea – Eroarea #1 – Lipsa activității

Lipsa activității

Motivul numărul unu pentru care activitatea pe site-urile de socializare oferă rezultatele dezamăgitoare, se reduce la un lucru simplu: lipsa de activitate.

O mulțime de oameni poartă în ei concepția greșită că tot ce trebuie să facă este să se înscrie pe un site de social media și porțile de auto-promovare se vor deschide larg. Dar nimic nu poate fi mai departe de adevăr! Trebuie să fii activ pe site-ul  respectiv.

În caz contrar, membrii site-ului vor avea puține sau deloc informații despre dvs., ceea ce va face expunerea și creșterea inexistente. Cel mai bun mod de a evita să cazi victimă la această problemă este pur și simplu să-ți faci timp să te conectezi în fiecare zi și să profiți de caracteristicile și facilitățile site-ului căutând persoane, subiecte sau articole pe care le găsești interesante.

În plus, este important să postezi periodic actualizări despre tine, cât de des poți. Această practică te ajută să te asiguri că menții un nivel de interes în rândul membrilor site-ului. Rămânând activ în acest fel, mărești interesul pentru  tine și activitățile tale, îți faci un brand și crești nivelul de  conștientizare despre produsul, serviciul sau conceptul pe care îl promovezi.

Nu uita că principalul efect pe care vrei să-l declanșezi pentru a avea succes, este efectul de rețea.

Fii activ, sau riști să fii invizibil!