Retorica


In Grecia antică, mai întâi în Siracuza şi apoi în Atena, cetăţenii liberi răsturnau regimurile tiranice şi stabileau primele reguli de convieţuire democratică. Legile acelor vremuri prevedeau ca fiecare cetăţean să fie propriul său avocat şi să-şi pledeze singur cauza în procese, indiferent dacă era acuzat sau acuzator. Nu puteau fi angajaţi avocaţi profesionişti, iar pledoariile trebuiau susţinute în faţa a zeci sau sute de juraţi.

Cetăţenii care stăpâneau arta comunicării convingătoare se afirmau mai uşor în societate şi îşi apărau mai bine interesele. În plus, ei puteau deveni şi chiar deveneau lideri militari, politici sau religioşi, dobândind noi privilegii pe această cale.

Arta de a comunica convingător s-a numit atunci retorică.  Interesul pentru însuşirea acestei arte şi, în consecinţă,  studiul comunicării umane au devenit predominante în epocă, alături de arta şi ştiinţa războiului.

Prima accepţiune a noţiunii de retorică, cuvânt de origine greacă, a fost aceea de „ştiinţa şi arta de a convinge”. Retorica viza cu precădere, comunicarea în sfera juridică şi politică.

Un secol mai târziu, Platon (427-347 î. H) a introdus retorica în viaţa academică greacă, aşezând-o alături de filosofie. Ea nu era considerată neapărat o ştiinţă, pentru că nu urmărea cunoaşterea a ceea ce este corect sau incorect, raţional sau iraţional, ci cunoaşterea slăbiciunilor umane pentru a le putea controla şi folosi în atingerea scopurilor propuse.

Aristotel (384-322 î.H.),studentul lui Platon, scrie celebra sa lucrare „Rethorike” care deschide noi drumuri în studiul sistemelor de comunicare umană. Totodată, Aristotel elaborează primul tratat de logică (Organon) în care descoperă silogismul şi construieşte tipul de raţionament şi argumentaţie bazate pe silogism.

Urmează progresele înregistrate de filosofii romani şi distincţia dintre teoria şi practica comunicării umane:  teoria este retorica,  practica este oratoria. Unul dintre teoreticienii şi marii practicieni ai timpului rămâne Cicero(106-43 î.H.).

După epoca greco-romană, teoria comunicării umane nu a mai cunoscut  progrese considerabile timp de mai multe secole, până la Renaştere.

Începând cu anul 1600, în epoca modernă, studiul comunicării umane a fost readus în centrul preocupărilor mai multor categorii de  gânditori: filosofi, lingvişti, psihologi, sociologi, epistemologi, stilişti şi, în cele din urmă, oameni de marketing, comunicatorii, animatorii, liderii, creatorii de publicitate, agenţii publicitari, moderatorii şi, în general, agenţii de relaţii publice şi negociatorii contemporani cu noi.

218184_10151019547457257_1218112221_n


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.