Retorica


In Grecia antică, mai întâi în Siracuza şi apoi în Atena, cetăţenii liberi răsturnau regimurile tiranice şi stabileau primele reguli de convieţuire democratică. Legile acelor vremuri prevedeau ca fiecare cetăţean să fie propriul său avocat şi să-şi pledeze singur cauza în procese, indiferent dacă era acuzat sau acuzator. Nu puteau fi angajaţi avocaţi profesionişti, iar pledoariile trebuiau susţinute în faţa a zeci sau sute de juraţi.

Cetăţenii care stăpâneau arta comunicării convingătoare se afirmau mai uşor în societate şi îşi apărau mai bine interesele. În plus, ei puteau deveni şi chiar deveneau lideri militari, politici sau religioşi, dobândind noi privilegii pe această cale.

Arta de a comunica convingător s-a numit atunci retorică.  Interesul pentru însuşirea acestei arte şi, în consecinţă,  studiul comunicării umane au devenit predominante în epocă, alături de arta şi ştiinţa războiului.

Prima accepţiune a noţiunii de retorică, cuvânt de origine greacă, a fost aceea de „ştiinţa şi arta de a convinge”. Retorica viza cu precădere, comunicarea în sfera juridică şi politică.

Un secol mai târziu, Platon (427-347 î. H) a introdus retorica în viaţa academică greacă, aşezând-o alături de filosofie. Ea nu era considerată neapărat o ştiinţă, pentru că nu urmărea cunoaşterea a ceea ce este corect sau incorect, raţional sau iraţional, ci cunoaşterea slăbiciunilor umane pentru a le putea controla şi folosi în atingerea scopurilor propuse.

Aristotel (384-322 î.H.),studentul lui Platon, scrie celebra sa lucrare „Rethorike” care deschide noi drumuri în studiul sistemelor de comunicare umană. Totodată, Aristotel elaborează primul tratat de logică (Organon) în care descoperă silogismul şi construieşte tipul de raţionament şi argumentaţie bazate pe silogism.

Urmează progresele înregistrate de filosofii romani şi distincţia dintre teoria şi practica comunicării umane:  teoria este retorica,  practica este oratoria. Unul dintre teoreticienii şi marii practicieni ai timpului rămâne Cicero(106-43 î.H.).

După epoca greco-romană, teoria comunicării umane nu a mai cunoscut  progrese considerabile timp de mai multe secole, până la Renaştere.

Începând cu anul 1600, în epoca modernă, studiul comunicării umane a fost readus în centrul preocupărilor mai multor categorii de  gânditori: filosofi, lingvişti, psihologi, sociologi, epistemologi, stilişti şi, în cele din urmă, oameni de marketing, comunicatorii, animatorii, liderii, creatorii de publicitate, agenţii publicitari, moderatorii şi, în general, agenţii de relaţii publice şi negociatorii contemporani cu noi.

218184_10151019547457257_1218112221_n


Piesa lipsa

Foarte multe dintre obstacolele de care ne lovim provin din nemulțumirile pe care le avem față de propria persoană.

Este esențial  să înveți să fii mulțumit cu tine însuti, să te placi, să te accepți așa cum ești, cu bune și rele.  Desigur, făcând și ceea ce trebuie pentru a-ți folosi și creste calitățile  și a-ți estompa defectele. Nemulțumirea poate proveni și din neînțelegerea modului în care funcționează structura noastră emoțională și a felului în care putem învăța să lucrăm cu emoțiile si sentimentele noastre  și nu doar să reacționăm la ele.

Relațiile cu ceilalți   reflectă, de regulă,  sentimentele față de noi înșine. Învățând cum să îmbunătățim comunicarea și cum să rezolvăm dificultățile cu iubire, cu smerenie, nu cu agresivitate, ne putem bucura de mai multă bunăstare și succes.

Munca  ocupă o mare parte din viața noastră și este unul din factorii principali de evoluție, dacă este aleasă cum trebuie.

Dacă activitatea  pe care o faceți înseamnă  o luptă continuă, nu o faceți cu plăcere, nu învățați în timp ce munciți, nu implică creativitate,  nu vă oferă satisfacții, e bine să vă gândiți să găsiți o altă activitate pe care să o transformați într-o parte cu adevărat împlinită și definitorie a vieții voastre.

Abordând-vă pe voi înșivă, abordându-vă sentimentele fără frică și cu curaj, analizând cu obiectivitate dar și cu emoție relațiile cu ceilalți și analizând  activitatea voastră mai degrabă din interior decât din exterior, puteți găsi piesa lipsă din propriul puzzle, puteți găsi piesa lipsă pentru realizarea legendei personale .

Poza-Univers

Limitele sistemului

Dacă prezentul meu se repetă la nesfârșit conform acelorași scheme culturale, dacă tot ceea ce constituie deosebirea mea față de ceilalți se subțiază în contact cu mecanica sistemului şi a microsistemelor sale, dacă timpul curge dar energia interioară se învârtește în loc, ce se întâmplă?

Se întâmplă că trecutul nu îmi alimentează în mod constructiv ființa, mișcarea devine agitație, gândirea se transformă într-o serie de locuri comune, de tipul „se spune”, „lumea zice că”,  „cei mai mulți fac așa”  și de false probleme; emotivitatea crește, atenția se fixează asupra detaliilor total nesemnificative, apoi se destramă, simpla realitate e percepută ca un munte, o nesfârșită succesiune de munți. sistemul nervos se încordează, sistemul psihologic se dereglează și totul fără nici o măsură, fără nici o valoare, fără nici o virtute….

Viața devine o problemă imensă, percepută prin ochelari de cal, protectori; ființa bolnavă proiectează o lume din ce în ce mai bolnavă.

Simțurile ei saturate nu văd, nu pipăie, nu aud decât conform unor criterii pe care ea crede că le alege dar care de fapt îi sunt impuse din afară. Abrutizarea, violenta si agresivitatea măcar a altora  ține adeseori loc de odihnă ba chiar de un soi de subcultură. Şi ce rămâne? Un automat pe jumătate omenesc, trepidant şi telecomandat?  Iar consumul de pilule, tranchilizante, excitante, antidepresive,  anxiolitice, aceste cămăşi de forţă chimice, crește din an în an, în chip neliniștitor. Iar violența își extinde imperiul asupra conştiinţelor,

iar spaima tulbure față de incertitudini se întinde insidios în spirite.  O simplă pană de curent sau de gaze  generalizată este de ajuns pentru a arăta fragilitatea civilizației noastre – care e muritoare, ca și oricare alta.

Nu se pune aici problema de a-i intenta un proces acestei epoci; orice epocă trebuie să fie interesantă pentru a trăi, și noi avem norocul să ajungem la o cotitură a istoriei; dar trebuie să rămâi lucid, conștient de limitele sistemului.

Toată lumea visează la fericire. Totuşi „nici o societate nu e în măsură să ne-o ofere, fiindcă noi înşine nu ştim în ce constă. Şi dacă din întâmplare putem ajunge Ia ea, o facem prin noi înşine”, ne aminteşte Thierry Maulnier. 

10388135_536370053135245_5919470743390561459_n