Geniul sau constientizarea ignorantei este inceputul intelepciunii


Geniul sau conştientizarea ignorantei este inceputul intelepciunii.

Să pui totul sub semnul întrebării. Să examinezi cu raţiune. Să verifici supoziţia din spatele unui lucru, apoi să separi supoziţiile şi să pui la îndoială şi întrebările taleConştientizarea ignoranţei este începutul înţelepciunii. Dar unde incepe geniul?

Originea presupusă a termenului geniu provine de pe teritoriul franco-german, unde au din latină termenul ingenium sau talent înăscut. În perioada renașterii, geniul era considerat izvorul creativității și al inspirației.

Kant defineste geniul ca fiind dispoziţia înnăscută a spiritului uman prin care natura dă artei regulile sale.

Petre Tutea spune ca geniul e relief, noutate, invenţie, creare de epocă şi stil. Omul genial nu e neapărat un înţelept, ci un suprainteligent. Geniile sunt originale, în măsura în care originalitatea e posibilă.

În mod tradiţional, numim „geniu” o anumită facultate pe care n-o înţelegem prea bine. Dacă sunt întrebaţi ce înseamnă „geniul”, oamenii tind să răspundă că nu este vorba doar de intelect sau de emoţie, ci, de o suprapunere a acestora. De altfel  numeroşi filosofi, savanţi, poeţi, prozatori, pictori şi muzicieni  recunosc că nu-şi dau prea bine seama cum le vin ideile.

Socrate a făcut un adevărat personaj din vocea sa lăuntrică şi l-a numit daimonul său,  cel despre care spunea că îl susţine şi-l îndrumă, păstrându-i starea de seninătate sufletească până în clipele de pe urmă, când a trebuit să-şi bea cupa cu otravă. Nu vreau să spun că filosofia sa izvorăşte numai din această voce lăuntrică, ci doar că el s-a aflat sub influenţa supraconştientului. Descriindu-l în cuvântul său rostit în faţa celor cinci sute unu judecători, Socrate a spus: Ceva divin, de natură spirituală, se pogoară asupra mea, ca un fel de glas pe care îl aud  şi atunci când apare, mă opreşte întotdeauna de la ceea ce mă gândesc să fac, dar niciodată nu mă îndeamnă să acţionez.

Ce îl deosebea cu adevărat pe Socrate de alţii erau vocile: vocea daimonului său personal şi propria lui voce, care punea totul sub semnul întrebării.  Umbla desculţ, cu o mantie veche şi murdară pe el. Ar fi putut să-şi câştige existenţa ca profesor, dar a refuzat întotdeauna să ia bani în schimbul învăţăturilor sale. Se spunea că la piaţă nu-l preocupa cât costă produsele sau cum avea să facă rost de bani ca să le plătească, ci făcea liste cu toate lucrurile de care nu avea nevoie sau pe care nu şi le dorea. Susţin că e divin să nu ai nevoie de nimic”, spunea el, „şi cu cat mai puţin are nevoie un om, cu atât mai mult se apropie de divinitate.”

Oricum, aşa cum zicea soţia lui, nu reuşea să-i asigure familiei un trai decent. Nevasta îl bătea mereu la cap. Intr-o zi, furia şi frustrarea ei au răbufnit şi i-a vărsat o oală de noapte în cap.

Atenienii îl priveau ca pe „un om slab”, cum i-am spune noi astăzi. Vocea daimonică era una interioară. Nimeni n-o auzea în afară de el. Se trezea pe nepusă masă.

Socrate credea că este bine să ştii că, dacă un om, confruntat cu o alegere, ştie cum e mai bine să procedeze, cunoaşte toate implicaţiile şi tot binele ce va rezulta din alegerea lui, atunci, el nu va fi în stare să aleagă o cale rea, bineînţeles, pentru Socrate, cunoaşterea însemna virtute.

Incerca să-şi dea seama cum ar trebui să trăiască. Fericirea, susţinea el, nu vine din bogăţie şi putere, ci din a şti ce e bine pentru tine, pentru sufletul tău. Oracolul din Delfi dădea sfatul „Cunoaşte-te pe tine însuţi” şi Socrate încerca să explice raţional, logic, sensul acestor cuvinte.

Schopenhauer nota că: ideile mele filosofice au luat naştere înlăuntrul meu, fără intervenţia mea, în acele clipe când voinţa mea era ca şi adormită, iar mintea îmi era îndreptată spre o direcţie predeterminată.

Intrând acum pe o altă potecă, Blaga, în filosofia sa, duce o luptă grea cu nevoia de a depăşi logicul aşa cum a fost el modelat în cultura europeană. De aceea îşi începe sistemul filosofic cu o disertaţie despre Eonul dogmatic, în care caută să înlocuiască ceea ce s-a pierdut cândva în antichitate printr-o nouă gândire, pe care-o numeşte dogmatică, şi-şi încheie sistemul său filosofic cu o cunoaştere luciferică – purtătorul de lumină a creativităţii. O cunoaştere pe care o învesteşte ca trecând în domeniul iraţionalului, un iraţional care este, de fapt, o raţiune ce depăşeşte logicul acceptat, un iraţional a cărei sferă noţională îmbracă o nouă raţiune şi pe care logica „de şcoală” nu o poate urmări.V-aș întreba; cum se poate ca o cunoaştere să fie iraţională, acceptând ca sferă a noţiunii ceea ce nu are raţiune, când, pe de altă parte, Blaga construieşte pas cu pas raţionalitatea acestei cunoaşteri luciferice? Care cunoaştere nu este bine să poată fi oprită de nişte lanţuri logice ce nu se pot ridica la această înţelegere, la această înălţime. Este ăsta semn de genialitate?

Descriindu-şi senzaţiile încercate în momentul conturării ideilor sale sociologice, Rousseau declara că acestea îi veneau de la o sursă de inteligenţă din afara sa, care îl depăşea, astfel că: işi simţea capul cuprins de o amorţeală ameţitoare, asemănătoare stării de ebrietate.

William Blake spunea că îşi compunea poeziile: sub dicteu direct, câte treizeci de versuri deodată, fără vreun plan dinainte stabilit şi întrucâtva împotriva propriei mele voinţe.

Beethoven, care şi-a pierdut auzul, a „văzut”, într-o singură străfulgerare, o întreagă simfonie, pe care, apoi, a pus-o pe hârtie în şase săptămâni.  Mozart crea fără vreun efort conştient, manuscrisele sale nu necesitau vreo corectură şi, adesea, se dovedea în stare să compună în timp ce participa la conversaţia generală sau asista la un spectacol de operă.  Hoffman îşi descria munca în termenii următori: pentru a compune, mă duc şi mă aşez la pian. Închid ochii şi notez pe hârtie ceea ce mă aud pe mine însumi dictându-mi din afară.

Despre Wagner s-a spus că întreaga sa creaţie este expresia unei intuiţii fundamentale.

Din toate aceste fapte se poate trage concluzia că inspiraţia este sinonimă cu un mesaj al părţii noastre supraconştiente, care păstrează contactul cu o sferă mai vastă decât ceea ce poate cuprinde conştientul nostru. Sigur ţi s-a întâmplat ca, brusc, sa-ţi vina o idee, pentru ca apoi, după luni ori chiar ani de zile, să te reîntâlneşti cu ea, s-o regăseşti materializată şi să-ţi spui: „Păi asta e ideea mea!?”  Sigur că ţi s-a întâmplat, şi măcar datorită acestor experienţe, acceptă cu mintea deschisă faptul că dispui de un potenţial de o inepuizabilă bogăţie, care se manifestă sub forma ideilor şi a „geniului”; acceptă adevărul că te-ai născut ca să fii o fiinţă excepţională, capabilă de realizări excepţionale, cel puţin într-un anumit domeniu al vieţii.

Imaginează-ţi numai cum ar fi să-ţi poţi descătuşa această forţă. Si asta este posibil.