Miracolul iscusintei


Miracolul iscusinței

Sunt un mare susținător al educației, activității, muncii și disciplinei. Permiteți-mi să adăugați un alt cuvânt cheie la ecuația muncii, iscusința. Da, muncă iscusită.

Avem nevoie de abilități pentru a ajuta la construirea viselor personale și ale  familiei, avem nevoie de abilități de a porni un proiect și să-l facem de succes. Avem nevoie de competențe pentru a construi acțiuni pentru viitor. Avem nevoie de abilități de toate felurile.

Un exemplu: limbaj iscusit. Ar trebui să fii preocupat întotdeauna de îmbunătățirea limbajului și comunicării.  Dacă vorbești cu familia cu iscusință , îi poți ține pe toți împreună, dacă vorbești cu pricepere cu copiii tăi, îi poți ajuta să-și construiască visuri pentru viitor. Nu poți fi neglijent în limbaj – costă prea mult. Ce se întâmplă dacă ai vrut să spui, “Ce te frământă?” și în schimb ai spus, “Ce e în neregulă cu tine?” E o greșeală prea mare. Și sigur, poate că ai făcut greșeala asta acum 10 ani, dar acum nu o mai faci.

Abilitățile înmulțesc eficienta muncii de două, cinci, 10, 50, 100 de ori. Poți tăia un copac cu un ciocan, dar durează cam 30 de zile. Asta se numește muncă grea. Dar dacă schimbi ciocanul cu un topor, poți tăia copacul în aproximativ 30 de minute. Cu un fierăstrău o faci în doua minute. Care e diferența în 30 de zile și 2 de minute? Abilitățile – abilitățile fac diferența.

Așa că faceți tot ce puteți pentru a va îmbunătății abilitățile. Cum? Prin educație, experiență și perseverență. Dar, de asemenea, străduiți-vă să faceți tot ce faceți mai bine. Și veți descoperi că munca combinată cu abilitățile vor începe să producă miracole – miracole cu banii voștri, miracole cu familia voastră , miracole cu sănătatea voastră și miracole în fiecare parte a vieții voastre.


Educatia ca magie

Educația ca magie

Chiar în acest moment, o profesoară în devenire lucrează la o lucrare de 40 de pagini bazată pe o teorie educațională veche, creată de un profesor demult decedat, şi se întreabă cum ceea ce face ea în acest moment are legătură cu ceea ce vrea de la viaţă, şi anume să devină profesor, să schimbe vieţi şi să răspândească magie. Chiar în acest moment, un aspirant la funcţia de profesor, într-o facultate, se uită la un profesor care balmăjeşte ceva despre angajament, în cel mai plictisitor mod posibil. Chiar în acest moment, o profesoară în primul său an de predare, parcurge planuri de lecţie acasă încercând să dea sens standardelor, să îşi dea seama cum să evalueze corespunzător elevii, în timp ce îşi repetă iar şi iar “Nu zâmbi până în Noiembrie” pentru ca asta a fost învăţată în cadrul programului de formare.

Chiar în acest moment, un elev încearcă să găsească o metodă prin care să îşi convingă părinţii că se simte foarte, foarte rău şi nu poate merge mâine la şcoală. Pe de altă parte, chiar în acest moment există profesori minunaţi care oferă informaţii pe care le împărtăşesc într-un mod minunat elevilor și studenţilor captivaţi aşteptând ca o picătură de sudoare să cadă de pe faţa acestei persoane ca ei să absoarbă toate acele cunoştinţe. Chiar în acest moment, o persoană are atenţia întregii audienţe, o persoană care ţese o poveste despre o lume, pe care cei care o ascultă nu şi-au imaginat-o sau nu au văzut-o până acum, dar pe care, dacă închid ochii şi-o pot imagina, pentru că povestea e atât de convingătoare. Chiar în acest moment, cineva spune unei audienţe să ridice mânile şi să stea aşa până li se va spune “Lăsaţi mâinile jos.” Chiar acum. Ce diversitate.

Educaţia profesorilor, le oferă doar teorie după teorie, vorbeşte despre standarde şi metode.  Dar acestea nu au nimic de-a face cu abilităţile necesare, cu magia de care ai nevoie de a captiva o audienţă, de a captiva un copil, un  student? Astfel, susţin restructurea educaţiei profesorilor. Putem să ne axăm pe conţinut, şi nu ar fi o problemă, şi putem să ne axăm pe teorie, şi nici asta n-ar fi o problemă, dar conţinutul şi teoria în absenţa magiei, a predării, şi a învăţării, nu înseamnă nimic.

Oamenii spun adesea: „ Ei bine, magia e doar magie.” Sunt profesori care, în ciuda tuturor greutăţilor, au aceste abilităţi, merg în şcoli şi captivează audienţa, iar directorul și inspectorul spun: “Uau, e atât de priceput, aş vrea ca toţi profesorii să fie la fel.” Şi când încearcă să-l descrie, sunt incapabili să descrie fenomenul și spun doar „Are ceva magic.”

Dar aceasta magie poate fi predată. Magia poate fi predată.  Cum poate fi predată? Îngăduind și stimulând profesorii să meargă în acele locuri unde se întâmplă. Dacă vreţi să deveniţi profesor adevarat, trebuie să depăşiţi limitele șsolii și ale universităţii, să va duceţi în suburbii, în sate și comune. Trebuie să mergeţi la frizerie,  biserica, la antrenamentele sportivilor să îi vedeţi pe acei oameni magici, care au puterea de a se implica, de a motiva, de a capta atenția şi să vă luaţi notiţe.  Mergeti la concerte, la teatru. Vedeti cum se mişcă cei de pe scena, şi cum gesticulează, analizati modul în care se merge pe scenă, fiti atenti la metaforele şi analogiile folosite, şi asa începeti să învatati acele lucruri mici, dar care dacă le practicati des, ajung să fie cheia magiei. Astfel poti  învaţa că dacă doar te uiţi la un elev sau student, şi ridici puţin din sprânceană, nu mai trebuie să spui nimic, ştiu deja că asta înseamnă că vrei mai mult.

Dacă am putea transforma educaţia profesorilor, pentru a-i învăța cum să creeze magia, atunci bum! Putem reînvia clasele, putem reaprinde imaginaţia şi putem schimba educaţia.

Activul de 100 de ore

Activul de 100 de ore

Suntem cu toții atât de ocupați să ne facem treaba încât uneori nu reușim să construim o abilitate care merită să fie deținută.

Dacă investești 100 de ore într-o abilitate anume, este foarte posibil să o dobândești. Dacă ai putea învăța să faci un instrument mai bun decât colegii tăi, sau să organizezi mai bine o bază de date de înaltă performanță, să poți vedea nuanțele dintr-un sector de criptografie, să poți să construiești un site bunde WordPress sau să înțelegi cu adevărat evoluția carierei unui scriitor special, atunci ai avea ceva de valoare. Ceva ce oricine care se concentrează suficient și  investește 100 de ore a putea avea acea abilitate, dar puțini vor alege să se angajeze să o obțină.

Dacă adunăm la un loc câteva dintre acestea, sau săpăm ceva mai adânc până dezvoltăm un activ de 1000 de ore, atunci aveți cu adevărat o abilitate specială.

Există o presiune uriașă pentru a rămâne în zona mediocră, dar și o mulțime de beneficii, dacă ați investi timp și efort pentru a ieși din ea.

Douăzeci de ore pe săptămână timp de un an și puteți ști ceva care vă va pune într-o nouă categorie de performeri.  Accesul la cunoaștere nu este dificil dacă există o dorință reală de a învăța.

Iata o idee buna

Iată o idee bună. Ce faci cu ea?

In fiecare zi oamenii au în jur de 60.000 de gânduri. De aici rezultă și multe idei. Sunt sigur că fiecare om a avut perioade în care roiuri întregi de idei i-au invadat mintea. Tendința noastră naturală este de a ierarhiza ideile pe care le avem după diferite criterii. Unele idei le consideram bune, pe altele mai slabe și despre altele credem că sunt cu adevărat geniale.

Nu există argumente mentale care stau în picioare când vine vorba de o idee. Nu poți valida o idee doar logic. Nu exista “n-are cum să nu meargă” când vine vorba despre o idee. Exista doar testul realității. Singurul mod prin care poți valida o idee este să o pui în practică. Să o testezi. Să o aduci în concret.

Ai găsit o idee bună. Și apoi ce se întâmplă? Ce faci după această constatare logică?

Repetă aceste două întrebări de 100 de ori. Pentru că după fiecare idee bună, există cel puțin 100 de pași de iterație, învățare, ajustare, adaptare, inovare și efort.

Începând cu o idee greșită  pierzi o grămadă de energie și de timp. Dar să nu te angajezi sa parcurgi cei 100 de pași, înseamnă că pierzi o idee bună care poate te-ar fi făcut să câștigi energie, motivație, efort, timp și stil de viață.

Punem prea multă presiune pe efortul de a fi perfecți în lucruri mărunte, iar asta ne distrage atenția de la faptul că diferența v-a fi făcută de sutele de pași de după idee. Aproape fiecare organizație pe care o știți este construită în jurul unei idei care probabil nu a fost nici originală, nici perfectă.

Efortul, investiția și evoluția au făcut diferența.

Poți spune despre o idee că este excelentă, bună, genială sau slabă doar după ce ideea a fost pusă în practică, iar rezultatele confirmă încadrarea respectivei idei.

O idee poate fi semi validată și prin sondaje de opinie sau studii de piață, mai ales dacă implementarea necesită o investiție mare. Însă rezoluția finală privind validitatea si valoarea unei idei poate fi formulată doar după implementarea ideii respective.

Restul argumentelor și mai ales discuțiile nesfârșite despre idei reprezintă pierdere de timp și energie consumata în zadar.

Spor la treaba și să auzim numai de bine!

Geniul sau constientizarea ignorantei este inceputul intelepciunii

Geniul sau conştientizarea ignorantei este inceputul intelepciunii.

Să pui totul sub semnul întrebării. Să examinezi cu raţiune. Să verifici supoziţia din spatele unui lucru, apoi să separi supoziţiile şi să pui la îndoială şi întrebările taleConştientizarea ignoranţei este începutul înţelepciunii. Dar unde incepe geniul?

Originea presupusă a termenului geniu provine de pe teritoriul franco-german, unde au din latină termenul ingenium sau talent înăscut. În perioada renașterii, geniul era considerat izvorul creativității și al inspirației.

Kant defineste geniul ca fiind dispoziţia înnăscută a spiritului uman prin care natura dă artei regulile sale.

Petre Tutea spune ca geniul e relief, noutate, invenţie, creare de epocă şi stil. Omul genial nu e neapărat un înţelept, ci un suprainteligent. Geniile sunt originale, în măsura în care originalitatea e posibilă.

În mod tradiţional, numim „geniu” o anumită facultate pe care n-o înţelegem prea bine. Dacă sunt întrebaţi ce înseamnă „geniul”, oamenii tind să răspundă că nu este vorba doar de intelect sau de emoţie, ci, de o suprapunere a acestora. De altfel  numeroşi filosofi, savanţi, poeţi, prozatori, pictori şi muzicieni  recunosc că nu-şi dau prea bine seama cum le vin ideile.

Socrate a făcut un adevărat personaj din vocea sa lăuntrică şi l-a numit daimonul său,  cel despre care spunea că îl susţine şi-l îndrumă, păstrându-i starea de seninătate sufletească până în clipele de pe urmă, când a trebuit să-şi bea cupa cu otravă. Nu vreau să spun că filosofia sa izvorăşte numai din această voce lăuntrică, ci doar că el s-a aflat sub influenţa supraconştientului. Descriindu-l în cuvântul său rostit în faţa celor cinci sute unu judecători, Socrate a spus: Ceva divin, de natură spirituală, se pogoară asupra mea, ca un fel de glas pe care îl aud  şi atunci când apare, mă opreşte întotdeauna de la ceea ce mă gândesc să fac, dar niciodată nu mă îndeamnă să acţionez.

Ce îl deosebea cu adevărat pe Socrate de alţii erau vocile: vocea daimonului său personal şi propria lui voce, care punea totul sub semnul întrebării.  Umbla desculţ, cu o mantie veche şi murdară pe el. Ar fi putut să-şi câştige existenţa ca profesor, dar a refuzat întotdeauna să ia bani în schimbul învăţăturilor sale. Se spunea că la piaţă nu-l preocupa cât costă produsele sau cum avea să facă rost de bani ca să le plătească, ci făcea liste cu toate lucrurile de care nu avea nevoie sau pe care nu şi le dorea. Susţin că e divin să nu ai nevoie de nimic”, spunea el, „şi cu cat mai puţin are nevoie un om, cu atât mai mult se apropie de divinitate.”

Oricum, aşa cum zicea soţia lui, nu reuşea să-i asigure familiei un trai decent. Nevasta îl bătea mereu la cap. Intr-o zi, furia şi frustrarea ei au răbufnit şi i-a vărsat o oală de noapte în cap.

Atenienii îl priveau ca pe „un om slab”, cum i-am spune noi astăzi. Vocea daimonică era una interioară. Nimeni n-o auzea în afară de el. Se trezea pe nepusă masă.

Socrate credea că este bine să ştii că, dacă un om, confruntat cu o alegere, ştie cum e mai bine să procedeze, cunoaşte toate implicaţiile şi tot binele ce va rezulta din alegerea lui, atunci, el nu va fi în stare să aleagă o cale rea, bineînţeles, pentru Socrate, cunoaşterea însemna virtute.

Incerca să-şi dea seama cum ar trebui să trăiască. Fericirea, susţinea el, nu vine din bogăţie şi putere, ci din a şti ce e bine pentru tine, pentru sufletul tău. Oracolul din Delfi dădea sfatul „Cunoaşte-te pe tine însuţi” şi Socrate încerca să explice raţional, logic, sensul acestor cuvinte.

Schopenhauer nota că: ideile mele filosofice au luat naştere înlăuntrul meu, fără intervenţia mea, în acele clipe când voinţa mea era ca şi adormită, iar mintea îmi era îndreptată spre o direcţie predeterminată.

Intrând acum pe o altă potecă, Blaga, în filosofia sa, duce o luptă grea cu nevoia de a depăşi logicul aşa cum a fost el modelat în cultura europeană. De aceea îşi începe sistemul filosofic cu o disertaţie despre Eonul dogmatic, în care caută să înlocuiască ceea ce s-a pierdut cândva în antichitate printr-o nouă gândire, pe care-o numeşte dogmatică, şi-şi încheie sistemul său filosofic cu o cunoaştere luciferică – purtătorul de lumină a creativităţii. O cunoaştere pe care o învesteşte ca trecând în domeniul iraţionalului, un iraţional care este, de fapt, o raţiune ce depăşeşte logicul acceptat, un iraţional a cărei sferă noţională îmbracă o nouă raţiune şi pe care logica „de şcoală” nu o poate urmări.V-aș întreba; cum se poate ca o cunoaştere să fie iraţională, acceptând ca sferă a noţiunii ceea ce nu are raţiune, când, pe de altă parte, Blaga construieşte pas cu pas raţionalitatea acestei cunoaşteri luciferice? Care cunoaştere nu este bine să poată fi oprită de nişte lanţuri logice ce nu se pot ridica la această înţelegere, la această înălţime. Este ăsta semn de genialitate?

Descriindu-şi senzaţiile încercate în momentul conturării ideilor sale sociologice, Rousseau declara că acestea îi veneau de la o sursă de inteligenţă din afara sa, care îl depăşea, astfel că: işi simţea capul cuprins de o amorţeală ameţitoare, asemănătoare stării de ebrietate.

William Blake spunea că îşi compunea poeziile: sub dicteu direct, câte treizeci de versuri deodată, fără vreun plan dinainte stabilit şi întrucâtva împotriva propriei mele voinţe.

Beethoven, care şi-a pierdut auzul, a „văzut”, într-o singură străfulgerare, o întreagă simfonie, pe care, apoi, a pus-o pe hârtie în şase săptămâni.  Mozart crea fără vreun efort conştient, manuscrisele sale nu necesitau vreo corectură şi, adesea, se dovedea în stare să compună în timp ce participa la conversaţia generală sau asista la un spectacol de operă.  Hoffman îşi descria munca în termenii următori: pentru a compune, mă duc şi mă aşez la pian. Închid ochii şi notez pe hârtie ceea ce mă aud pe mine însumi dictându-mi din afară.

Despre Wagner s-a spus că întreaga sa creaţie este expresia unei intuiţii fundamentale.

Din toate aceste fapte se poate trage concluzia că inspiraţia este sinonimă cu un mesaj al părţii noastre supraconştiente, care păstrează contactul cu o sferă mai vastă decât ceea ce poate cuprinde conştientul nostru. Sigur ţi s-a întâmplat ca, brusc, sa-ţi vina o idee, pentru ca apoi, după luni ori chiar ani de zile, să te reîntâlneşti cu ea, s-o regăseşti materializată şi să-ţi spui: „Păi asta e ideea mea!?”  Sigur că ţi s-a întâmplat, şi măcar datorită acestor experienţe, acceptă cu mintea deschisă faptul că dispui de un potenţial de o inepuizabilă bogăţie, care se manifestă sub forma ideilor şi a „geniului”; acceptă adevărul că te-ai născut ca să fii o fiinţă excepţională, capabilă de realizări excepţionale, cel puţin într-un anumit domeniu al vieţii.

Imaginează-ţi numai cum ar fi să-ţi poţi descătuşa această forţă. Si asta este posibil.