Gloria dezvoltării umane


Gloria dezvoltării umane

Gloria dezvoltării umane nu este dată de capacitatea noastră de a gândi şi a analiza, deşi aceasta este trăsătura care ne deosebeşte de animale. Intelectul, ca şi instinctul, reprezintă numai un punct pe acest drum. Destinul nostru ultim este să ne reconectăm cu Fiinţa noastră esenţială şi să ne exprimăm realitatea divină, extraordinară, în lumea fizică, clipă de cli­pă. Uşor de spus şi totuşi cât de puţini sunt cei care au atins treptele superioare ale dezvoltării umane!

Cei care nu şi-au găsit încă adevărata bogăţie, care este strălucitoarea fericire a Fiinţei şi sentimentul profund şi in­destructibil de pace venit odată cu ea, sunt cerşetori, chiar dacă deţin cele mai mari bogăţii materiale. Ei caută în afara lor fărâme de plăcere sau de satisfacţie, de recunoaştere, de siguranţă sau de iubire, deşi au în sine o comoară care conţi­ne nu numai aceste lucruri, ci este infinit mai bogată decât orice le-ar putea oferi lumea.

Descartes credea că a descoperit adevărul fundamental când a făcut afirmaţia: „Gândesc, deci exist”. De fapt, el formulase eroarea fundamentală: echivalarea gândirii cu Fiinţa şi a identităţii cu gândirea. Cel ce gândeşte compulsiv, adică aproape toată lumea, trăieşte într-o stare de separare aparentă, într-o lume nebunesc de complexă, cu conflicte şi  probleme perpetue, o lume care reflectă fragmentarea din ce în ce mai mare a minţii.

Iubirea, bucuria şi pacea sunt stări profunde ale Fiinţei sau, mai curând, trei aspecte ale stării de conectare interioară cu Fiinţa. Prin urmare, nu au un antonim, deoarece vin din afara minţii. Emoţiile, pe de altă parte, prin faptul că aparţin minţii dualiste, sunt supuse legii contrariilor.