Termenul factor de producţie aparţine epocii industriale, invocând imaginea arhaică a unei fabrici. Geoffrey Hodgson, autorul termenului „learning economy” (introdus în 1999), se referă şi el la o deplasare a accentului de la o economie dominată de bunurile fabricate şi munca manuală spre una în care ar prevala ideile, activele intangibile, serviciile şi abilităţile relaţionale. Economiştii teoriilor mainstream au supralicitat importanţa mijloacelor fizice de producţie, ignorând cunoştinţele şi activele intangibile.
Robert Solow, laureat al premiului Nobel, care a încercat să demonstreze (în 1957), că fenomenul creşterii economice este tributar atât sporirii inputurilor (factorii de producţie „clasici” – munca şi capitalul), cât şi progresului tehnic, pe care l-a tratat în teoria sa sub numele de „rezidual”. Concluzia, la care ajunsese Solow, a fost uluitoare: între 1909 şi 1949, creşterea economică a SUA s-a datorat, în proporţie de 85%, „rezidualului”.
În opinia reprezentanţilor teoriei „noii creşteri economice”, societăţii post-industriale îi este mai potrivită o abordare computerizată, precum cea propusă de Nelson şi Roamer (1996): hardware, software şi wetware. „Hardware” cuprinde latura materială, fizică – pământul, infrastructura, investiţiile în tehnologie. Cunoştinţele (idei şi abilităţi) se împart, în schimb, în „software” şi „wetware”. Deosebirea conceptuală dintre ele constă în nivelul de codificare. „software” se referă la cunoştinţele ce pot fi articulate prin cuvinte, simboluri sau alte mijloace de exprimare, ele existând în afara creierului uman. Acestea prezintă „capitalul structural” al organizaţiilor private şi publice.
Cunoştinţele din categoria „wetware” nu pot fi obiectul formalizării, rămânând mereu în formă tacită şi existând în creierul uman. Acestea constituie „capitalul uman” al organizaţiilor publice şi private, know-how-ul, resursele intangibile cu potenţial de infl uenţare a dezvoltării şi creşterii accelerate a întreprinderii.
Cunoştinţele de tip „software” se deosebesc prin costurile reduse de reproducţie şi dinamica sporită a diseminării, luând în considerare cheltuielile înalte pe care le reclamă producerea lor. Pe de altă parte, transmiterea cunoştinţelor „wetware” este complexă, costisitoare şi lentă.
La un nivel relevant, „wetware” (capitalul uman) este un bun „rival”, „cu excludere” – poate fi folosit numai de către posesorul său. Pe de altă parte, „software” este un bun „nonrival”, din moment ce un număr foarte mare de oameni poate beneficia de aceleaşi cunoştinţe codificate. Aşa cum a declarat J. Stiglitz (1999), cunoştinţele sunt foarte aproape de un bun public pur, fiind „complementare capitalului public şi privat”, deci non-rivale şi fără excludere. Excepţie fac cunoştinţele apărate de legile proprietăţii intelectuale, copyright-uri şi patente.
Însă non-rivalitatea cunoştinţelor „software”şi costurile minime de distribuţie creează situaţia în care drepturile de proprietate sunt, practic, inaplicabile pentru ele. Nivelul avansat al telecomunicaţiilor permite utilizarea uşoară şi ieftină a informaţiilor codificate. Prin contrast, caracterul rival şi excludabil al „wetware” dictează aplicabilitatea lor pentru condiţiile de piaţă, atunci când sunt oferite suficiente stimulente pentru producerea genului respectiv de cunoştinţe.
Dat fiind faptul că producerea de idei si cunoştinţe reclamă un cadru instituţional mult mai complex decât acela oferit de piaţă, pentru stat există două alternative de implicare la acest nivel:
(1) asumarea rolului central în producţia de idei (cunoştinţe) prin producerea directă sau subvenţionarea ei, de exemplu asumând finanţarea la nivel de universităţi;
(2) crearea instrumentelor specifice pentru reglementarea relaţiilor din sfera proprietăţii intelectuale: patente, mărci comerciale, drepturi de autor etc.
Pe de altă parte, aşa cum s-a menţionat, piaţa dispune de suficiente stimulente pentru „wetware”. Capitalul uman este inputul complementar crucial pentru tehnologie. Aşa cum capitalul fizic prin el însuşi nu explică nimic – nici pământul, nici munca nu produc prin sine porumb sau automobile, putând s-o facă însă, în caz că se combină, – exact aşa capitalul uman este cheia ideilor şi cunoştinţelor, precum pământul este complementar pentru muncă. Poţi apela la capitalul fizic al lumii întregi şi tot nu va lucra, dacă nu există capitalul uman, care să-l facă să produca.
Faptul că noile tehnologii nu se bazează doar pe ştiinţă, ci şi pe noile cunoştinţe în întregime, înseamnă că tehnologia nu mai este separată de cultură şi situată în afara ei, ci este o parte integrantă a acesteia. Ideea dată precede viziunea deja instaurată, că inovarea tehnologică nu apare de la sine la un moment istoric potrivit, ci se condiţionează printr-un mediu propice. Unii critici ai socialismului sugerează, eronat, că piaţa şi proprietatea privată sunt, prin sine înseşi, suficiente pentru antreprenoriat şi creativitate. Experienţa variatelor sisteme capitaliste arată, că inovarea depinde şi de un specific suport cultural şi instituţional.
Capitalismul creează bunăstarea nu doar datorită proprietăţii private, pieţei libere şi a urmăririi profitului – într-o oarecare măsură toate acestea au existat şi în era precapitalistă. Trăsătura sa fundamentală este receptivitatea faţă de noile idei.
Nu doar cunoştinţele dictează apartenenţa finală a unui stat la grupul de ţări prospere sau sărace, ci şi modul în care sunt utilizate aceste cunoştinţe. Educaţia formală nu mai este suficientă, deşi valoarea ei este în afara oricăror discuţii. Faptul că un impact asupra creşterii economice este evident mai ales în ţările afluente, cu un nivel general înalt de şcolarizare, atestă că adoptarea tehnologiei avansate este intrinsec legată de nivelul de instruire al forţei de muncă. Totuşi, nivelul de şcolarizare dintr-o ţară, deşi prezintă avantajul cuantificării, nu vorbeste nimic despre potenţialul utilizării cunoştinţelor.
Pentru o societate post-industrială, mai ales dacă insistăm pe aplicabilitatea termenului „societate bazată pe cunoaştere”, este crucial cadrul lifelong learning – al instruirii continue. Acesta presupune că învăţarea are loc pe parcursul întregii vieţi a individului. Trăsăturile esenţiale ale formării continue sunt: centralitatea individului şi prioritatea subiectelor de care este nemijlocit interesat; accentul pe motivaţia personală şi conştientizată de a învăţa; multiplicitatea obiectivelor educaţionale şi recunoaşterea faptului că obiectivele de studiu se pot schimba pe parcursul vieţii individului. În situaţia, în care producerea bunurilor şi serviciilor solicită din ce în ce mai multe cunoştinţe, companiile sunt tentate să învestească mai mult în cunoştinţele, abilităţile şi instruirea continuă a angajaţilor, decât în capitalul fi zic. Acest lucru este relevant în special pentru firmele care activează în domeniul tehnologiilor înalte.