Introspectia (Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum; sum, ergo Deus est)

Introspectia

Cu peste 2500 de ani în urma, Buddha a înteles și mai ales a simțit, a intuit, singur în peșteră sa, ceea ce Freud a redescoperit dar a putut să descrie mai bine în limbajul modern: introspecția, proiecția, transferul și contra-transferul. Freud a definit și a restrâns sfera acestor cuvinte. Introspecționismul este un curent de trecere, de la psihologia de fotoliu la cea științifică.

Socrate este un precursor și pune un accent important pe introspecție. Cunoscuta maximă, Nosce te ipsum et nosces universum et deos  (Cunoaște-te pe tine însuți și așa vei cunoaște universul și pe Dumnezeu) – ne orientează spre lumea noastră interioară.

După cum susține și René Descartes, introspecția, adică observația interioară a fenomenelor de conștiință cu ajutorul analizei, este metoda psihologiei ca știință a sufletului. Acesta este sensul celebrei “Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum; sum, ergo Deus est!” (Ma indoiesc, deci cuget; cuget, deci exist; exist, deci Dumnezeu exista!)

In realitate, nu știm și nu putem explica de ce facem anumite alegeri şi nu altele, că, de fapt, ne oferim frecvent explicații false, doar pentru a ne justifica și a da coerență acestor alegeri – un fel de autoamăgire, de autoiluzionare.

Introspecția poate fi definită ca o privire spre interior. O concentrare a atenției tale spre propria persoană, propriile gânduri, stări, emoții și sentimente. Când o trăiești cu adevărat, introspecția îţi schimbă perspectivele asupra vieţii, îți schimbă filtrele și paradigma! Realizezi, brusc, faptul că atenţia ta a fost atâta vreme deturnată.

Termenul “introspecţie” provine din latinescul “introspectio”, adică a privi în interior, deci a orienta privirea spre interior, spre propriile stări subiective. Popularitatea imensă a observaţiei interioare se explică prin crearea unui contact direct cu fenomenul psihic, considerat ca fenomen pur subiectiv, intern şi absolut personal, accesibil pentru studiu numai celui care îl trăieşte. Introspecţia stă la baza terapiilor cognitive comportamentale, dar şi a spovedaniei.

Introspecția înseamnă să ne observăm pe noi înșine cu atenția pe care o are un cercetător care studiază, să spunem…, viaţa unui stup de albine. Exemplul ales mi se pare bun, pentru că arată caracteristicile de bază ale acestui proces de observaţie. Cercetătorul priveşte cu atenţie la ce anume se petrece în stup, fără a emite judecăţi de valoare despre ceea ce observă şi fără a dori să schimbe cevaă. Doar priveşte şi devine astfel conştient de viaţa din stup.

Noi suntem robiţi de trăirile noastre, adică de ceea ce simţim şi de ceea ce judecăm legat de ceea ce simţim. Iar termenul robit este potrivit. Exact ca o patimă, lumea noastră interioară este cea care ne trăieşte pe noi, şi nici pe departe nu suntem noi cei care o trăim pe ea. Deşi spunem: sunt trist, disperat, furios, agresiv sau oricum, mai corect am putea descrie cu “tristeţea mă trăieşte acum, furia mă leagă, agresivitatea mă domină, neputinţa mă trăieşte”. Sunt eu oare trăit de mine?

Introspecția constă în a fi atent, a observa aceste sentimente care se nasc în noi şi judecăţile noastre legate de ele. Nu contează dacă ce trăim este din sfera morală, bună, a sentimentelor nobile şi luminoase sau din jumătatea întunericului, pentru că observația nu conţine judecăţi de valoare, de bine sau rău, doar conştienţa că în mine se găsesc acele stări. În mine se petrece ceva. Şi acceptarea lor ca ceea ce sunt. Privind aşa, se poate înțelege că eu, cel care observă, nu sunt tot una cu ceea ce se întâmplă în mine. Nu sunt tot una sau unul cu ceea ce judec despre asta. Că “eu” şi “mine” sunt diferite. In mod cu totul surprinzător, eu sunt eu şi chiar rămân eu, indiferent de furtunile cataclismice sau de câmpiile idilice cu flori şi fluturi din mine. Privind aşa, poate depresia care mă trăieşte să fie hrănită de judecățile sau prejudecățile mele legate de ceea ce trăiesc şi de credința că eu chiar sunt acele stări din mine? De identificarea cu ele?

De când se naște, omul e supus unei continue educări, culturalizări, dresări. Informația ajunge să fie procesată în înțelesuri prin intermediul senzațiilor și percepțiilor, afectivitate, amintire, memorie, reprezentări, imaginație. Factorii prin intermediul cărora oamenii decodează înțelesuri, pot proveni de la el însuși, de la alți oameni, de la societate, de la media, de la întreaga natura înconjurătoare, a fenomenelor, evenimentelor și toate acestea sunt filtrate de paradigma personală.

Dacă omul nu înțelege, dacă nu decodează nimic ca și înțeles, se numește observare sau contemplație fără înțelesuri. Dacă observarea e însoțită de înțeles, se numește contemplație cu înțelesuri. Înțelesurile pot fi: gândite, simțite și atipice; omul poate înțelege gândit, simțit sau atipic.

Înțelesurile simțite la rândul lor pot fi: tipice sau atipice (în general accesibile celor ce au avut tangenta cu religiile, cultele, spiritualitatea, filozofiile orientale si nu numai, psihologia, psihanaliza și psihosinteza etc). Înțelesurile simțite atipice sunt altceva decât înțelesurile atipice, acestea din urma fiind așa de puternice încât îl fac în general pe cel în cauză să le considere revelație, înțeles direct din sursa realității, transcendenta…

Revenind, omul e bombardat practic cu o enormă cantitate de informație, fie ea de natura verbală, sonoră, fie vizuală, tactilă, olfactivă, gustativă, organică-viscerală și de localizare spațio-corporală, fie informație de tip fapte, evenimente, situații, fenomene, etc. Acestă cantitate imensă de informație e in general procesată cum poate fiecare în funcție de vârstă, aptitudini, acumulări, paradigmă.
Rolul socialului este și el unul extrem de important, dar de multe ori manipulatoriu.

Practic, fiecare om este dependent de un anumit comportament, caracter, atitudine, mentalitate, prejudecăți, tipare, obiceiuri. Omul se trezește format și prins în mrejele unor tipare, atașamente psihico-fizice de care nu mai e capabil să scape, dar care nu-i aparțin. Ce sunt aceste tipare? Sunt algoritmi funcționali, scheme logice funcționale pe care fiecare om și le structurează treptat, începând cu nașterea sa. Algoritmii declanșează mecanisme funcționale ce apar ca și atitudine psihică și fizică.

Dacă le extindem la relațiile dintre oameni, incluzând și sentimentele, ele sunt cele mai potrivite pentru a descrie ceea ce se întâmpla în interioritatea fiecăruia, dar și în relațiile dintre indivizi, în orice moment al existenței. Ele au fost reluate sub alte nume în toate metodele de dezvoltare personală, de facilitare a succesului: repetiție, condiționare, scenariu de viață, amprentă, credințe asupra sinelui sau a lumii, ancorare, vizualizare, blocaj, complexe, mecanisme de apărare, ascultare activă, capacitate de a asculta, empatie, modelizare, sisteme de comunicare, dependență, contact, norme, obiceiuri, dominație, perfecționism, ideologie, hartă și teritoriu, tranzacții, inconștient, tunelare, sincronicitate…

Unii psihologi consideră că introspecţia este o funcţie naturală, înnăscută a fiinţei umane, care are rolul de a echilibra viaţa interioară. Ajută, în acelaşi timp, spun aceştia, la îmbunătăţirea relaţiilor cu ceilalţi. A fi conectat la propriile emoţii, a le înţelege înseamnă şi a reacţiona mai potrivit şi a anticipa mai bine reacţiile celor celor din jur. Autoanaliza, practicată consecvent, relevă propriile slăbiciuni şi lipsuri, implicit înţelegerea slăbiciunilor celorlalţi.

Se mai spune că, prin introspecţie, se cristalizează valorile personale, aspiraţiile şi idealurile fiecăruia, din care decurg, firesc, obiectivele de atins şi etapele de urmat. De asemenea, o persoană obişnuită cu sondarea eului interior ia mai uşor decizii, este mai inspirată, găseşte mai repede soluţii pentru diversele probleme ale vieţii.

Pe de altă parte, în propria interioritate s-ar putea găsi resursele de energie, de fericire şi echilibru pentru a fi în armonie cu propria personalitate, şi nu în regulile, obiceiurile, normele pe care o realitate iluzorie şi în continuă schimbare ni le impune, făcându-ne “sclavi”, până la a uita de noi înşine.

Aceste abordări,  cuvinte și hârți multiple par că ating diferite aspecte ale persoanei și că au teritorii și metode distincte.  Dacă privim însă cu atenție, observăm că hârțile descriu adesea același lucru dar în cuvinte diferite și cu concepte apropiate, care se suprapun mai mult sau mai puțin și începem să întrevedem teritoriul comun.

Si acest teritoriu comun este  introspecția, proiecția, transferul și contra-transferul.

Dacă ai vreo sugestie,  sau doar vrei să vorbim, aștept comentarii sau mesaje. Chiar m-aș bucura să știu că cineva a urmărit postarea și a înțeles mesajul … sau, și mai bine, că am putut fi de folos.

Mult succes și să auzim numai de bine. Dacă v-a plăcut nu uitați să distribuiți. Pentru a fi la curent cu noutățile nu uitați să vă abonați…

Mergeți și pe  https://bww.ro/armeanu/

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.