Estetica


Estetica

Termenul estetică își are originea în termenul grecesc aistheton însemnând ceva capabil de a fi perceput prin intermediul simțurilor. Estetica  are ca obiectiv principal analizarea frumosului în sens larg.

Demersul esteticii are în vedere conceptualizarea frumosului artificial – creația umană,  dar și conceptualizarea frumosului natural ca de exemplu – un peisaj, un apus de soare. Din această descriere se observă că estetica are un domeniu de interes mult mai larg decât filosofia artei, aceasta din urmă rezumându-se la analiza artei – deci a obiectelor create de om.

Estetica e preocupată de experiența estetică (ce simțim în preajma operei de artă), originea operei de artă, simțul estetic, relația dintre artă, realitate și societate, categoriile estetice. Finalitatea esteticii ca disciplină este inițierea experienței artistice a individului și cultivarea acesteia. Are un caracter atât descriptiv, cât și normativ. Estetica oferă o serie de prescripții  la felul în care trebuie să se constituie opera de artă, obiectele estetice în general, să se producă  creația artistului și contemplația estetică.  Estetica oferă și o serie de norme prin care ne putem apropia de opera de artă.

Estetica e cel puțin în egală măsură un capitol al matematicii și fizicii cât și al artei și filozofiei. Estetica studiază forma, mișcarea interioară, căile de comunicație, sursele, proporția. Instinctul căutător al frumuseții este o radiație a arhetipului. Este un impuls exterior timpului dar care acționează în el și întru el.

Estetica are o valență universală. Felul în care ne raportăm la frumos e universal. Estetica nu înseamnă să îți placă ceva. Frumosul este principala categorie estetică.

Roman Ingarden, încearcă să descrie momentele estetice relevante:

  1. momente materiale (care țin de conținut),
  2. emoționale (veselul, dureros, trist, măreț, demn, emoționant, liric, dramatic, posomorât, groaznic, patetic);
  3. intelectuale (profund, pătrunzător, interesant, inedit, plin de umor, banal, superficial);
  4. de substanță (calități senzoriale ale operei de artă): culoare, sunet, textură.
  5. pur obiectuale: simetric, armonios, omogen, unitar.
  6. derivate din experiența receptorului: dinamic, expresiv, echilibrat, proporțional, static, ordonat, pătrunzător.
  7. calități alese sau vulgare: distins, elegant, nobil, rafinat, subtil, vulgar, grosolan, ordinar, nerafinat, impur.
    • moduri de manifestare a calităților: dur, blând, discret, strident, agresiv.
    • variante ale noutății: noutatea absolută.
    • variante ale vechiului: demodat, comun
    • variantă a naturaleței, a veridicității, a realității, având capacitatea de a acționa asupra receptorului.

Bunătatea reprezintă toleranța, ceea ce transmutat din etica în fizică înseamnă permisiune, iar din etica în matematică înseamnă simetrie și echilibru. Bunătatea reprezintă toleranța de a se accepta și apropia și alte particule în vederea relaționării ori simplei coexistențe pe un spațiu dat. Bunătatea nu exclude o anume rigiditate temporară.

Răutatea face însă din inflexibilitate un mod de a fi. Răutatea rupe simetria existentei. Iată cum, desigur foarte schematic, legile morale derivă din cele fizice și matematice cât și din filozofie și artă, având însă rădăcinile în religie și credință.