MERITOCRATIA

Meritocrația este o formă de guvernământ sau de organizare în care nominalizarea este făcută și sarcinile sunt atribuite pe baza abilității (meritelor) și talentului, nu pe baza averii (plutocrație), originii, legăturilor de familie (nepotism), privilegiilor de clasă (aristocrație), dreptului primului ocupant, popularității (democrație) sau a altor factori determinanți privind poziția socială sau puterea politică.

Cuvântul meritocrație este adesea utilizat în zilele noastre pentru a descrie un tip de societate în care bogăția și poziția socială sunt obținute în principal prin competiție, sau prin talent și competență demonstrate. Principiul este că o poziție investită cu responsabilități și prestigiu social trebuie dobândită, nu moștenită sau obținută prin criterii arbitrare. Meritocrația este, de asemenea, termenul folosit pentru a descrie sau critica o societate concurențială care acceptă decalaje inechitabile ale venitului, averii și poziției sociale în funcție de talent, merit, competență, motivație și efort. (Wikipedia)

Toată lumea,  de stânga sau de dreapta, este de acord că meritocraţia este un lucru deosebit şi că trebuie să ne străduim ca societatea noastră să devină profund meritocratică.

Ce este o societate meritocratică?  O societate meritocratică este una în care dacă ai talent, energie şi pricepere poţi ajunge în vârf.  Nimic nu te poate reţine. Este o idee excelentă.  Problema este că dacă ai cu adevărat încredere într-o societate în care cei care merită să ajungă în vârf, ajung în vârf, crezi,  implicit,  şi într-un mod mult mai neplăcut, într-o societate în care cei care merită să ajungă jos vor ajunge jos şi vor rămâne acolo. Cu alte cuvinte,  poziţia în viaţă nu este accidentală ci meritată şi binemeritată. Şi asta face ca eşecul să pară cu atât mai devastator.

Selecţia pe criterii de merit, este la ordinea zilei în administraţia publică. Ţara noastră nu va putea ieşi din crizele ei endemice înainte de a asana viaţa publică. Ea nu va părăsi sărăcia, fie şi relativă, în care s-a afundat, fără aducerea la decizii a oamenilor pe criteriul meritului. Pe zi ce trece, devine tot mai clar că România a intrat pe un curs infructuos din momentul impunerii maximei “nu contează ce valoare au cei care decid, numai să fie ai noştri!”. Efectele se văd cu ochiul liber: infrastructura este la pământ, industria s-a comprimat, agricultura depinde de vreme, legile sunt anapoda, administraţia neputincioasă, reformele ciuntite, minciunile sunt la tot pasul, confuziile nu se mai sfârşesc, delatorii exultă, conducerile nu au proiecte.

In Evul Mediu,  când întâlneai o persoană foarte săracă o descriai spunând că este ghinionistă. Altfel zis, cineva care nu se bucura de norocul de a avea avere, carieră, pozitie sociala,  era considerat un ghinionist.  În prezent,  dacă te întâlneşti cu cineva din straturile de jos ale societăţii, acesta poate fi descris, eventual,  ca fiind un ratat. Există o diferenţă reală imensa între un ghinionist şi un ratat.  O diferenţă care indică o evoluţie de 400 de ani a societăţii şi a modului în care privim forțele care ne guvernează vieţile. Nu mai sunt zeii care decid, suntem noi. Noi suntem pe scaunul şoferului.

Este extraordinar dacă te descurci bine și devastator dacă nu.  Acest lucru se întâmplă pentru că oamenii consideră tot ce li se întâmplă ca fiind foarte personal.  Sunt proprietarii și creatorii succesului lor.  Dar şi ai eşecului.  Si desigur, într-o măsură foarte mare, așa și este.

Există vreo modalitate de a ne elibera de aceste presiuni despre care tocmai am vorbit?  Eu cred că da.  Şi mă voi opri numai la câteva dintre exemple. De exemplu, meritocraţia.  Ideea că fiecare merită să ajungă unde a ajuns. Cred că asta este o idee nebunească, complet nebunească. Si asta cu toate că aș  susţine orice politician de dreapta sau de stânga cu o concepţie decentă privind meritocraţia. Sunt un meritocrat şi asta este. Dar este o nebunie să credem că vom construi vreodată o societate cu adevărat meritocratică.  Este un vis imposibil.  Este noua utopie.

Ideea de a construi o societate în care toată lumea primeşte un calificativ, conform unor criterii perfecte și complete,  definite de niște oameni perfecți, desemnați să facă asta de alți oameni perfecți, este imposibil de realizat.  Si ideea că aceste criterii fac ca  cei buni să meargă la vârf, cei răi jos şi că procesul este exact cum ar trebui,  este practic imposibilă.  Există prea mulți parametri și prea multe variabile aleatoare.  Accidente de traseu, reacții mai lente la schimbare,  accidente la naştere, accidente cu lucruri care cad în capetele oamenilor, boli etc.  Nu le putem califica. Nu putem califica oamenii, ca la controlul de calitate, aşa cum ar trebui.  Si excesele vor fi uriașe si vor intra fără să bată la ușă.

Nici o instituţionalizare nu este simplă. În primul rând, nu este uşor să întruneşti acordul oamenilor asupra a ceea ce înseamnă merit. Criteriul “merit = inteligenţă (IQ)” nu a rămas în actualitate, căci mulţi inşi cu IQ ridicat au fost răufăcători notorii, alţii nu sunt în stare să facă ceva, mai nou, mulţi denotă lipsă de cultură. Inteligenţa nu se măsoară suficient rămânând doar la aspectul cognitiv şi nu duce singură la rezultate. Criteriul “merit = inteligenţă + pregătire atestată de titluri” constituie un pas spre captarea complexităţii, dar nu unul concludent. În definitiv, sub numeroase diplome se ascund lacune profesionale. Criteriul “merit = ascensiunea în funcţii în societate” este subminat de faptul că mulţi impostori ajung şefi, iar între şefi, manageri şi lideri deosebirea rămâne netă. Criteriul “merit = pregătire certificată exigent + rezultate recunoscute public” nu este fără cusururi (recunoaşterea publică se dă uneori şi prestaţiilor unor simpli oportunişti!), dar pare cel mai apt să-i departajeze pe cei merituoşi.

Suntem astăzi în plină discuţie internaţională asupra meritocraţiei. Reflecţia pe această temă a ajuns departe. Rezultatul major este deocamdată circumscrierea nevoii de complementare a “democraţiei marketizate” din societatea concurenţială şi mediatică a zilelor noastre cu meritocraţia.

Meritocraţia lipseşte din clasificările sistemelor politice, iar explicaţia rezidă în aceea că, până la un punct, meritocraţia este compatibilă cu fiecare. Ea nu este o organizare autonomă, cum se crede în grabă. În definitiv, unele autoritarisme au legiferat criterii de merit, iar unele democraţii le-au respins în numele libertăţii.

Desigur că România trebuie să-şi ia măsuri de asigurare a calităţii. La noi, această conştiinţă a sensului meritocratiei rămâne deocamdată izolată. Între timp, o întreagă pletoră de diletanţi asaltează functiile importante și bine remunerate din stat, combinând supuşenia faţă de şefi cu sprijinul rudelor şi al coteriilor recent instalate. Selecţia naturală, meritocratică, a personalului este afectată de ingerinţe politice,  de corupţia care continuă să  galopeaze în ultima perioadă, şi recent, de erorile și ororile legilor, inclusiv de aplicarea nereflexivă de tehnici al căror sens nu se înţelege. Sistemul de promovare este bolnav de corupţie, de autoflatare, de plagiate şi, peste toate, de consimţirea la o selecţie străină de merite a personalului şi la un profesionalism în declin.

2 comentarii la „MERITOCRATIA”

  1. Din pacate, valorile care definesc criteriile de selectie nu sunt universale, precum si crieriile morale sau/si teologale.
    Ar fi interesant de a extinde discutia catre originea notiunii de « idiotai » (idioti) in democratia Greciei antice.

    1. Asa este. Insa criteriile pentru a defini cine este si cine nu este merituos sunt foarte dificil de deefinit. Ar fi nevoie de o discutie mai lunga si cu multi participanti.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.