Comportamentul in trafic


Unul dintre modelele interesante și dramatice pe care le-am observat, si le observam cu toții, este că oamenii bogați sunt mai impertinenți cu celelalte persoane, tot mai puțin sensibili la starea celor mai puțin favorizați, mai săraci și tot mai demonstrativi cu succesul material, mai predispuși să etaleze cât de bine o duc. In timp ce averea unei persoane sporește, sentimentele de compasiune și empatie scad, iar sentimentele de îndreptățire, de merit, și ideologia interesului personal crește. Sondajele arata că de fapt indivizii mai bogați sunt mai predispuși să eticheteze lăcomia ca fiind bună, și urmărirea interesului personal ca benefică și morală. Totodată, disponibilitatea de întrajutorare, ceea ce psihologii sociali numesc comportament prosocial scade.

Astăzi vreau să vorbesc despre implicațiile acestei ideologii a interesului personal, și de ce ar trebui să ne pese de aceste implicații.

Va propun să fiți atenți în trafic și sș studiați comportamentul în funcție de mașină.

Ceea ce am observat, la început involuntar, apoi fiind atent, este că șoferii cu mașini mai scumpe sunt mai înclinați să încalce legea. Observați dacă șoferii opresc sau nu pentru un pieton  așteptând să traverseze pe trecere. Pentru ca există legea care spune să oprești pentru un pieton care așteaptă să traverseze. Urmăriți comportamentul pe autostradă. Mașinile moderne, aproape toate sunt capabile de viteze de peste 160 km/ora. In România, viteza maximă legală este 130km/oră. Marea majoritate a mașinilor care circulă cu viteze mult peste viteza legală, dar și mai deranjant, agresiv de parcă ar fi strada personală  sunt mașinile scumpe. Făcând un grafic, am descoperit că, odată cu prețul mașinii, cresc și tendințele șoferului de a încălca în mod voit legea.

Studiile arată că indivizii mai bogați sunt mai înclinați să mintă în negocieri, să fie de acord cu comportamentul imoral la muncă,  să ia mită, să mintă clienții. Sunt  mai înclinați să trișeze pentru a-și mări șansele de a câștiga.

Nu vreau să sugerez că doar oamenii bogați arată acest tipar de comportament. Nicidecum. Pe de o parte apare comportamentul imitativ, dar fără bogăția din spate.  Pe de altă parte, cred că toți, în viața de zi cu zi, ne confruntăm cu aceste motivări competitive, unde ne punem propriile interese deasupra intereselor altor oameni. Deasupra este acceptabil uneori, ceea ce nu este acceptabil este împotriva, în detrimentul altor oameni sau chiar pături sociale, comunități sau popoare.

E  incredibil cum percepe mintea sensul avantajului și cum cineva ajuns în poziții care dau acces la privilegii legale sau ilegale devine bipolar în discurs și deschis să folosească aceste privilegii, ba chiar să se simtă îndreptățit, ba chiar obligat să le folosească în sens strict personal. Este interesant cum apare impertinentul discurs asociat, care vrea să sugereze că tot ce face, face pentru  binele public. Si astfel corupția, hoția, vânzarea intereselor publice, traficul de influență devin manifestări de generozitate, chiar patriotice.


Formula pentru fericire si succes

Majoritatea oamenilor, companiilor, organizatiilor şi şcolilor urmează următoarea formulă a succesului: Dacă muncesc mai mult, voi avea mai mult succes. Şi, dacă am mai mult succes, voi fi mai fericit. Pe asta se bazează stilul de a creşte copiii, stilul de management, stilul de viață, modul cum ne motivăm comportamentul nostru și al celor din jurul nostru.

Problema e că aceasta formula este nesusţinuta  ştiinţific .

Pentru ca de fiecare dată când creierul crede ca aveti  un succes, doar ridica ştacheta referitoare la aspectul succesului. Luăm note bune, acum trebuie să luăm note şi mai bune, ai intrat la o şcoală bună şi apoi intri la o şcoală şi mai bună, ai o slujbă bună, trebuie să obţii una şi mai bună, atingi targetul de vânzări, îţi vei schimba targetul de vânzări, afacerea merge bine, trebuie sa mearga si mai bine.   Ceea ce am făcut,  ca societate,  e să împingem fericirea dincolo de orizontul cognitiv.  Asta pentru că noi credem că trebuie să avem succes şi atunci vom fi fericiţi.

Dar creierul nostru funcţionează invers si de aici  problema reală a formulei. Dacă poţi creşte nivelul pozitivităţii cuiva în prezent, creierul lui trăieşte ceea ce se numeste avantajul fericirii.  Creierul tău, la pozitiv, evoluează mult mai bine decât la negativ, neutru sau stresat. Inteligenţa, creativitatea şi nivelul de energie cresc. De fapt,  orice rezultat al ocupaţiei tale se îmbunătăţeşte. Pozitiv, creierul e cu 31% mai eficient decât negativ, neutru sau stresat. Eşti cu 37% mai bun la vânzări. Doctorii sunt cu 19% mai rapizi, mai precişi la găsirea diagnosticului corect la pozitiv, faţă de negativ, neutru sau stresat. Ceea ce înseamnă că putem inversa formula. Dacă putem găsi o cale de a deveni pozitivi în prezent, creierele noastre vor funcţiona cu mai mult succes căci putem munci mai repede, mai creativ, mai mult şi mai inteligent.

Pentru a putea face acest lucru, trebuie să inversăm formula, ca să putem vedea de ce sunt creierele noastre în stare. Căci dopamina, care pluteşte în sistemul nostru când suntem pozitivi, are două funcţii.  Nu vă face doar mai fericiţi, ci activează și toate centrele de învăţare din creier,  permiţându-vă să vă adaptaţi mai bine la lume.

Psihologie pozitiva

Sunt întotdeauna modalități de a vă antrena creierul pentru a putea deveni mai pozitiv. Cu doar zece minute pe zi, timp de 28 de zile la rând, vă puteți reconfigura creierul, permițând creierului să funcționeze  mai optimist şi cu mai mult succes.

  • Scrieți trei lucruri noi din viața voastră pentru care sunteți recunoscători, timp de 28 de zile la rând, trei lucruri noi în fiecare zi.  La final, creierul începe să rețină un model de a explora lumea, nu pentru ce e negativ,  ci pentru ce e pozitiv mai întâi.
  • Țineți  un jurnal în care să notați detalii  despre o experiență pozitivă pe care ați avut-o în ultimele 24 de ore.  Permiteți astfel creierului să   trăiască din nou acea experiența.  Exercițiul îți învață creierul că  întotdeauna  comportamentul tău contează.
  • Meditația permite creierului să treacă de ADHD-ul cultural (Attention Deficit Hyperactivity Disorder ) pe care l-am creat punându-l  să facă mai multe sarcini în același timp, punându-l să ia prea multe decizii.  Permite astfel creierului  să se concentreze asupra sarcinii actuale prioritare.
  • Făceți fapte  bune la întâmplare, dar  fapte bune conștiente. De exemplu, când  deschideți căsuțele de e-mail, scrieți un mesaj pozitiv, lăudând sau mulțumind cuiva. Va suna cineva să promoveze un produs sau un serviciu, fiți amabili, mulțumiți că v-a ales.

Făcând aceste activități, antrenând creierul așa cum ne antrenăm corpurile,  putem inversa formula fericirii și a succesului și,  făcând acest lucru, nu doar creăm unde de pozitivitate, creăm o adevărată revoluție.

 

MERITOCRATIA

Meritocrația este o formă de guvernământ sau de organizare în care nominalizarea este făcută și sarcinile sunt atribuite pe baza abilității (meritelor) și talentului, nu pe baza averii (plutocrație), originii, legăturilor de familie (nepotism), privilegiilor de clasă (aristocrație), dreptului primului ocupant, popularității (democrație) sau a altor factori determinanți privind poziția socială sau puterea politică.

Cuvântul meritocrație este adesea utilizat în zilele noastre pentru a descrie un tip de societate în care bogăția și poziția socială sunt obținute în principal prin competiție, sau prin talent și competență demonstrate. Principiul este că o poziție investită cu responsabilități și prestigiu social trebuie dobândită, nu moștenită sau obținută prin criterii arbitrare. Meritocrația este, de asemenea, termenul folosit pentru a descrie sau critica o societate concurențială care acceptă decalaje inechitabile ale venitului, averii și poziției sociale în funcție de talent, merit, competență, motivație și efort. (Wikipedia)

Toată lumea,  de stânga sau de dreapta, este de acord că meritocraţia este un lucru deosebit şi că trebuie să ne străduim ca societatea noastră să devină profund meritocratică.

Ce este o societate meritocratică?  O societate meritocratică este una în care dacă ai talent, energie şi pricepere poţi ajunge în vârf.  Nimic nu te poate reţine. Este o idee excelentă.  Problema este că dacă ai cu adevărat încredere într-o societate în care cei care merită să ajungă în vârf, ajung în vârf, crezi,  implicit,  şi într-un mod mult mai neplăcut, într-o societate în care cei care merită să ajungă jos vor ajunge jos şi vor rămâne acolo. Cu alte cuvinte,  poziţia în viaţă nu este accidentală ci meritată şi binemeritată. Şi asta face ca eşecul să pară cu atât mai devastator.

Selecţia pe criterii de merit, este la ordinea zilei în administraţia publică. Ţara noastră nu va putea ieşi din crizele ei endemice înainte de a asana viaţa publică. Ea nu va părăsi sărăcia, fie şi relativă, în care s-a afundat, fără aducerea la decizii a oamenilor pe criteriul meritului. Pe zi ce trece, devine tot mai clar că România a intrat pe un curs infructuos din momentul impunerii maximei “nu contează ce valoare au cei care decid, numai să fie ai noştri!”. Efectele se văd cu ochiul liber: infrastructura este la pământ, industria s-a comprimat, agricultura depinde de vreme, legile sunt anapoda, administraţia neputincioasă, reformele ciuntite, minciunile sunt la tot pasul, confuziile nu se mai sfârşesc, delatorii exultă, conducerile nu au proiecte.

In Evul Mediu,  când întâlneai o persoană foarte săracă o descriai spunând că este ghinionistă. Altfel zis, cineva care nu se bucura de norocul de a avea avere, carieră, pozitie sociala,  era considerat un ghinionist.  În prezent,  dacă te întâlneşti cu cineva din straturile de jos ale societăţii, acesta poate fi descris, eventual,  ca fiind un ratat. Există o diferenţă reală imensa între un ghinionist şi un ratat.  O diferenţă care indică o evoluţie de 400 de ani a societăţii şi a modului în care privim forțele care ne guvernează vieţile. Nu mai sunt zeii care decid, suntem noi. Noi suntem pe scaunul şoferului.

Este extraordinar dacă te descurci bine și devastator dacă nu.  Acest lucru se întâmplă pentru că oamenii consideră tot ce li se întâmplă ca fiind foarte personal.  Sunt proprietarii și creatorii succesului lor.  Dar şi ai eşecului.  Si desigur, într-o măsură foarte mare, așa și este.

Există vreo modalitate de a ne elibera de aceste presiuni despre care tocmai am vorbit?  Eu cred că da.  Şi mă voi opri numai la câteva dintre exemple. De exemplu, meritocraţia.  Ideea că fiecare merită să ajungă unde a ajuns. Cred că asta este o idee nebunească, complet nebunească. Si asta cu toate că aș  susţine orice politician de dreapta sau de stânga cu o concepţie decentă privind meritocraţia. Sunt un meritocrat şi asta este. Dar este o nebunie să credem că vom construi vreodată o societate cu adevărat meritocratică.  Este un vis imposibil.  Este noua utopie.

Ideea de a construi o societate în care toată lumea primeşte un calificativ, conform unor criterii perfecte și complete,  definite de niște oameni perfecți, desemnați să facă asta de alți oameni perfecți, este imposibil de realizat.  Si ideea că aceste criterii fac ca  cei buni să meargă la vârf, cei răi jos şi că procesul este exact cum ar trebui,  este practic imposibilă.  Există prea mulți parametri și prea multe variabile aleatoare.  Accidente de traseu, reacții mai lente la schimbare,  accidente la naştere, accidente cu lucruri care cad în capetele oamenilor, boli etc.  Nu le putem califica. Nu putem califica oamenii, ca la controlul de calitate, aşa cum ar trebui.  Si excesele vor fi uriașe si vor intra fără să bată la ușă.

Nici o instituţionalizare nu este simplă. În primul rând, nu este uşor să întruneşti acordul oamenilor asupra a ceea ce înseamnă merit. Criteriul “merit = inteligenţă (IQ)” nu a rămas în actualitate, căci mulţi inşi cu IQ ridicat au fost răufăcători notorii, alţii nu sunt în stare să facă ceva, mai nou, mulţi denotă lipsă de cultură. Inteligenţa nu se măsoară suficient rămânând doar la aspectul cognitiv şi nu duce singură la rezultate. Criteriul “merit = inteligenţă + pregătire atestată de titluri” constituie un pas spre captarea complexităţii, dar nu unul concludent. În definitiv, sub numeroase diplome se ascund lacune profesionale. Criteriul “merit = ascensiunea în funcţii în societate” este subminat de faptul că mulţi impostori ajung şefi, iar între şefi, manageri şi lideri deosebirea rămâne netă. Criteriul “merit = pregătire certificată exigent + rezultate recunoscute public” nu este fără cusururi (recunoaşterea publică se dă uneori şi prestaţiilor unor simpli oportunişti!), dar pare cel mai apt să-i departajeze pe cei merituoşi.

Suntem astăzi în plină discuţie internaţională asupra meritocraţiei. Reflecţia pe această temă a ajuns departe. Rezultatul major este deocamdată circumscrierea nevoii de complementare a “democraţiei marketizate” din societatea concurenţială şi mediatică a zilelor noastre cu meritocraţia.

Meritocraţia lipseşte din clasificările sistemelor politice, iar explicaţia rezidă în aceea că, până la un punct, meritocraţia este compatibilă cu fiecare. Ea nu este o organizare autonomă, cum se crede în grabă. În definitiv, unele autoritarisme au legiferat criterii de merit, iar unele democraţii le-au respins în numele libertăţii.

Desigur că România trebuie să-şi ia măsuri de asigurare a calităţii. La noi, această conştiinţă a sensului meritocratiei rămâne deocamdată izolată. Între timp, o întreagă pletoră de diletanţi asaltează functiile importante și bine remunerate din stat, combinând supuşenia faţă de şefi cu sprijinul rudelor şi al coteriilor recent instalate. Selecţia naturală, meritocratică, a personalului este afectată de ingerinţe politice,  de corupţia care continuă să  galopeaze în ultima perioadă, şi recent, de erorile și ororile legilor, inclusiv de aplicarea nereflexivă de tehnici al căror sens nu se înţelege. Sistemul de promovare este bolnav de corupţie, de autoflatare, de plagiate şi, peste toate, de consimţirea la o selecţie străină de merite a personalului şi la un profesionalism în declin.