Sa mai visam?


Ar trebui să ne oprim pur și simplu să mai visam  la o lume mai bună?

Nu, desigur că nu.  Doar că exact asta se întâmplă în realitate.

Optimismul și pesimismul au devenit sinonime cu încrederea sau lipsa încrederii într-un produs a unui consumator. Ideile „radicale”, despre o altă lume mai bună, au devenit aproape literalmente de neconceput.

Așteptările privind ce putem realiza noi ca societate au fost dramatic erodate, lăsându-ne cu adevărul rece că fără viziune la nivel social, tot ce ne rămâne este credința în tehnologia și  tehnocrația „salvatoare”.

Politica, din știința și practica de bună guvernare a unui stat,  a fost coborâtă la doar rezolvarea unor probleme personale și de management.  Programele, așa zis de guvernare, nu sunt altceva decât momeli ieftine de câștigat voturi. Minciuna a fost ridicată la rang de strategie politică.

Alegătorii  balansează în opțiuni nu pentru că partidele sunt atât de diferite, ci tocmai pentru că diferențele reale sunt minime, și, de multe ori, ceea ce separă dreapta de stânga este un procent sau două la impozitul pe venit sau TVA.

Vedem asta în jurnalism, care portretizează politica ca un joc în care mizele nu sunt idealuri, ci cariere. Vedem asta în mediul academic, în care toată lumea este mult prea preocupată de publicarea a cât mai multor articole cotate care să asigure cariera și mai puțin valoarea, dar  lipsește aproape complet interesul real pentru dezbatere.

De fapt, în secolul 21, Universitatea seamănă foarte mult cu o fabrică, ca și spitalele, școlile noastre, și rețelele de televiziune. Ceea ce contează este doar atingerea obiectivelor și parametrilor  așa ziși „obiectivi”. Că este vorba de creșterea economiei, de audiență, de numărul de publicări, de numărul de elevi sau studenți promovați, de numărul de bolnavi tratați (nu neapărat vindecați) – încet dar sigur, calitatea este înlocuită de cantitate și rapoarte bine manipulate.

Ceea ce pare important acum se află sub lozincile nivelatoare “doar fii tu însuți” și “fa-ți treaba” care pot da iluzia libertății. Libertatea poate fi idealul nostru cel mai înalt, dar  libertatea noastră reală a devenit o libertate goală de conținut, prefabricată în fabricile de manipulare. Frica noastră de a  moraliza sub orice formă ceva, a făcut din moralitate un tabu în dezbaterile publice.  Credem sincer că arena publică ar trebui să fie “neutră”.

La fiecare colț de stradă,  suntem momeală pentru mâncare, băutură, distracție, împrumuturi, cumpărături,  stres și fake-uri. Ce am putea spune despre libertatea noastră de exprimare, când valorile noastre sunt suspicios  de apropiate de cele promovate  de companiile și campaniile care pot plăti pentru manipulare în prime-time .

Vestea bună este că ieșirea din acest marasm depinde noi, de fiecare dintre noi și de fiecare dintre noi ca societate.


Succesul ca mod de viata

Cheia succesului este calitatea comunității, voința de a învăța și determinarea de a face ceea ce este de făcut.

Succesul instant nu există.  Pentru cineva neinformat, care te vede făcându-ți treaba, totul poate părea ușor și la îndemână. Dar nu asta este realitatea: e nevoie de determinare, de motivație și de dorința de a reuși. Bineînțeles, toate dublate de o atitudine pozitiva, de entuziasm și determinare pentru a da tot ce este mai bun in tine.

Succesul este un proces dinamic – cu cât dai mai mult, cu atât primești mai mult. Cele mai bune proiecte nu sunt cele liniare, adică în care rezultatul este proporțional cu efortul, ci cele neliniare, care permit multiplicarea timpului și a efortului. Natura excelează în astfel de modele, aproape toate de tip fractali Fibonacci, în care factorul de multiplicare este numărul de aur.  Privește proiectul tău ca pe o oportunitate pe care nu ai voie sa o ratezi.

Nici măcar toate acestea nu-ți pot garanta succesul în absenta perseverentei, încrederii și credinței.

Exista solutii pentru problema saraciei?

Sărăcia este una dintre problemele majore ale României contemporane, în paralel și în legătură strânsă cu corupția. Potrivit datelor Eurostat, România se află pe primul loc în Uniunea Europeană în ceea ce privește rata sărăciei relative, cu un procent de 25,4%. Datele  arată că în România sunt 8,5 milioane de persoane în risc de sărăcie sau excluziune socială. De asemenea, o treime din populație este afectată de privare materială severă, în sensul că nu-și poate permite să achiziționeze articole considerate dezirabile sau chiar necesare pentru a duce un trai decent.

Mai mult, România este de departe țara cu cea mai mare inegalitate între bogați și săraci din Uniunea Europeană.

Ce este de făcut? Mai întâi ar trebui să răspundem la întrebarea: De ce sunt săracii săraci? De ce iau săracii atâtea decizii proaste?  Să ne uităm la date. Statisticile sunt foarte clare. Săracii împrumută mai mult, economisesc mai puțin, fumează mai mult, fac mai puțin sport, beau mai mult și mănâncă mai puțin sănătos. De ce?

Să fie o lipsă de inteligență practică și emoțională? Poate ca da.  Ideea că ar fi ceva în neregulă cu săracii nu este nouă. Mulți oameni cred că săracii ar trebui să răspundă pentru propriile greșeli. Alții cred că ar trebui să-i ajutăm să ia decizii mai bune. Dar ipoteza e aceeași: e ceva în neregulă cu ei. Dacă am putea cumva să-i schimbăm, dacă am putea să-i învățăm cum să trăiască, de-ar asculta măcar. Sau poate această abordare este greșită.

Iată un studiu foarte interesant, cu concluzii total neașteptate. A pornit de la un experiment cu fermieri cultivatori de trestie de zahăr. Fermierii  încasează 60% din venitul lor anual dintr-o dată, imediat după recoltă. Asta înseamnă că sunt săraci o parte din an și bogați în restul. Cercetătorii i-au rugat să facă un test de inteligență înainte și după recoltă. Ce au descoperit este complet neașteptat. Scorul fermierilor era mult mai mic înainte de recoltă. Ca urmare a traiului în sărăcie, au pierdut 14 puncte din IQ. Ca să vă faceți o idee, e comparabil cu o noapte nedormită sau cu efectele alcoolismului.

Este ceea ce acum se numește mentalitatea penuriei. Se pare că oamenii se poartă diferit când ceva important pentru ei e deficitar. Ce anume este deficitar, contează foarte puțin, că-i vorba de timp, bani, sănătate, libertate sau mâncare.  Concluzia este că săracii nu fac alegeri proaste pentru că sunt proști, ci pentru că trăiesc într-un context în care oricine ar lua decizii proaste.

Sărăcia nu înseamnă necunoaștere. Pe de altă parte, este știut că eficiența programelor de educație financiară este aproape nulă. Asta nu înseamnă că săracii nu învață nimic, dar nu-i suficient.  De fapt, psihologia sărăciei este mai complexă decât s-a crezut. George Orwell spune că „sărăcia anihilează viitorul.”  Cuvintele lui răsună la fel de puternic și azi.

Marea întrebare e: ce se poate face? Psihologii și economiștii au câteva soluții pregătite, dar pe care politicienii refuză să le aplice.  Soluțiile preferate de politicieni, și care nu rezolvă problema, sunt reprezentative pentru perioada asta în care adesea tratăm simptomele, dar ignorăm cauza de fond.

Soluția este să schimbăm pur și simplu contextul în care trăiesc săracii. Dar pentru asta este nevoie de voință și determinare politică!

Cauza si efect

Ca ființe umane, suntem măreți și unici prin natura noastră. Avem abilitatea de a depăși obstacolele, de a avea realizări semnificative, de a ne cinsti cele mai importante valori personale, de a găsi fericirea și a contribui la binele celorlalți prin darurile noastre speciale, unice.

Ne putem asuma responsabilitatea de a ne făuri un drum în viață la parametri optimi. Din păcate, trecând prin evenimentele și schimbările aduse de viață, deseori pierdem din vedere toate acestea. De la naștere, pe tot parcursul vieții, întâlnim nenumărate experiențe care pot fie să ne sporească stima față de noi înșine, să ne ridice standardele, să ne crească puterea, fie să le erodeze. Procesul de diminuare a parametrilor fundamentali începe de la o simplă observație că n-am fost la înălțime într-o anumită împrejurare.

Începem să ne judecăm și ajungem la concluzia că nu suntem potriviți pentru ceva ce vrem să facem, că este cazul să ne scădem standardele, că nu suntem atât de buni sau puternici cât am crezut. De aici încolo, dacă nu ne mobilizăm,  nu medităm la ce este de făcut, nu ne păstrăm standardele la nivel înalt, eșecurile vor fi urmări firești.

Idei si idealuri in stiinta

Distincția dintre idealurile științei și ideile din știință trebuie estompată și relativizată. Toate criteriile de raționalitate sunt, într-un fel.  Secolul al XIX-lea credea într-o creștere neîntreruptă, organică a demersului științific în cadrul aceluiași canon de principii raționale. Astăzi a mai rămas foarte puțin din această convingere. Istoricii și filozofii științei au pledat în favoarea relativizării științei, și chiar a raționalității. Am învățat că opțiunea între teoriile rivale depinde în fapt nu doar de meritele lor intrinseci, sau poate nu depinde deloc de acestea, ci si de factori externi: ideologie, credință, condiții sociale, forțe economice, schimbări de generație. Strict vorbind, două teorii oarecare nici nu pot fi realmente comparate una cu alta: teoriile rivale, susțin unii, sunt întotdeauna incomensurabile. Dacă nu se pot construi propoziții analitice riguroase, atunci transferul dintr-un limbaj într-altul, sau din termenii unei teorii în termenii alteia, este imposibil.

Intr-un anume sens, întreaga știință, fiecare argument sau procedură științifică, cuprinde un aspect ideal — și, dacă vreți, fictiv. Este justificarea ultimă a faptului că istoricul științei trebuie să facă distincție între idealuri și argumentele reale, după care să le descopere pe primele chiar în cele din urmă.  Dar idealurile științei sunt greu de identificat. Deseori sunt vagi. Despre idealuri, la fel ca despre virtuți, se vorbește mai cu seamă în momentele de îndoială sau primejdie. Dorinţa de a le articula merge mână în mână cu necesitatea apărării lor; şi polemicile le pot denatura.

Cu cât este mai luminată o societate, cu atât vor fi mai limpezi imaginea despre sine şi conștiința deficiențelor sale.  O societate luminată va căuta întotdeauna să obțină o consecvență mai mare conformându-se „structurii” ei fundamentale, sau schimbându-și structura dacă este necesar.