Aceasta obsesie cu statistica, inclusiv in politica si in stiintele politice, e un simptom al unei ingrijoratoare schimbari de Weltanschauung: totul poate fi masurat statistic, si deci anticipat, y compris omul. Y compris fericirea, dragostea, casnicia, succesul etc. “Problema statisticii, scria Arendt acum mai bine de cincizeci de ani in Conditia Umana, nu e ca nu are dreptate. Problema e ca are din ce in ce mai multa dreptate”.

Problema e ca din oameni, pur si simplu, ne-am transformat si am fost transformati in oameni statistici: suntem previzibili, precum cainele lui Pavlov,  iar de pe urma acestei previzibilitati se hranesc si politicienii, si industriile de automobile, gadgets, filme, mancare, imbracaminte, medicamente, etc – totul. Omul recent, omul nou, e omul statistic.

Tot mai des aflu că sunt alţii care gândesc pentru mine. Care ştiu ce e cel mai bine pentru mine. Care îmi pot simplifica viata. Eu nu trebuie să gândesc. Trebuie doar sa iau o pancartă în mana şi să ma aşez cuminte în mulţime. Să semnez o petiţie. Să pun o ştampilă pe un buletin de vot. Să apăs butoanele telecomenzii. Să consum. Să fiu, tăcut, una din cifrele statistice aşezate după virgula. Iar asta mă poate face socialmente acceptabil. Nu e nevoie de dubitaţii, interogaţii…

Pot face cam orice, făra a mai avea obligaţia de a gandi. E chiar contraindicat. Sunt altii. Mulţi alţii care sunt gata să o facă pentru mine. Care au făcut-o deja. Eu trebuie doar să mă aşez cuminte în celula mea urbana, în segmentul meu demografic: vârstă, sex, educaţie, venituri…

Fast -food, fast love, fast – think. Totul e acolo în raft. Gata preparat. Cu E-uri în limita admisă. Gata preparat. Gata digerat. În scurt timp ar putea fi disponibil şi gata defecat. Simplificat.

Gândesc alţii pentru mine. Există ONG-uri care se indignează pentru mine. Opiniile mele sunt pregătite şi ambalate în condiţii de perfectă igienă. În problema CNSAS, a câinilor fără stăpân, a poliţiei animalelor, a votului uninominal… Deja sunt alţii care au gândit pentru mine. Mi-au formulat alţii gandurile. Le-au aşezat în petiţii, pe care am doar obligaţia de a le semna. Pe bannere, pancarte, pagini de ziar. E inutil să gândesc cu mintea mea. E chiar contraindicat. Societatea nu aşteaptă asta de la mine. Sunt doar o serie. Un număr.

Uneori descopăr că pot gândi cu mintea mea. Şi atunci încep să pun întrebări nelalocul lor. Să găsesc răspunsuri şi mai nelalocul lor. Să realizez că e hilar ca un absolvent de Ştefan Gheorghiu să pozeze în Savonarola, demascator al turnătorilor la securitate. Atunci mă întorc spre cei care spun că mă conduc, care gândesc pentru mine.

Nimeni nu a acordat o atenţie prea mare individului, şi aceasta este cauza fundamentalã a multor probleme. Oamenii sunt tratati statistic si nu individual. Datoritã faptului cã individul pare atât de mic şi societatea atât de mare, oamenii au impresia ca societatea poate fi schimbata, dupã care individul se va schimba la rândul lui.

Dar lucrurile nu stau deloc aşa, cãci „societatea” nu este altceva decât un cuvânt; existã numai indivizi, nu existã societate. Societatea nu are suflet, în cadrul ei nu se poate produce nici o transformare. Schimbarea adevarata este posibilã numai individual, indiferent cât de micã ar fi aceasta. Şi odata ce învãţati cum sã schimbaţi individul, acest lucru poate fi apoi aplicat asupra tuturor indivizilor, de pretutindeni.

Eu cred cã într-o bunã zi vom avea o societate care sã fie în deplinã armonie, care sã fie mult mai bunã decât toate ideile pe care creatorii de utopii le-au produs de mii de ani. Realitatea va fi cu mult mai frumoasã.

Societatea a fost împãrţitã în diferite culturi, în diferite religii, în diferite naţiuni – toate având drept fundament diverse superstiţii. Nici una din aceste împãrţiri nu e in esenta valabilã. Ele aratã însã cã omul este divizat în el însuşi, iar acestea sunt proiecţiile conflictului sau interior. Omul nu are unitate lãuntricã si, prin urmare, nu este în stare sã creeze o societate, o umanitate unicã, nici în afara lui. Cauza nu se gãseste în exterior. Exteriorul este doar o reflectare a fiinţei sale lãuntrice.

Atunci când te naşti, nu eşti un copac, ci o sãmânţã. Trebuie sã creşti, trebuie sã ajungi la o înflorire, iar aceastã înflorire va fi mulţumirea ta, împlinirea ta. Aceastã înflorire nu are nimic de-a face nici cu puterea, nici cu banii, nici cu politica. Nu are legãturã decât cu tine, cu evoluţia ta personalã.

Intelectul este capabil să creeze realitatea. Este una dintre cele mai mari descoperiri ale umanităţii. Orice fleac din lumea materială a fost mai întâi gând sau idee, generată de un anumit intelect, care a fost apoi materializată. Totul în viaţă porneşte de la un gând, o dorinţă, o speranţă sau un vis din mintea noastră sau din mintea altora. Gândurile creează şi schimbă lumea.

Deducţia oricărei religii, a filozofiilor, a metafizicii sau a psihologiei sună astfel: „Devii ceea la ce te gândeşti mai mult”. Lumea externă devine oglindă a celei interne, materializând gândurile. Mii de oameni de succes au fost rugaţi să răspundă la ce se gândesc cea mai mare parte a timpului. Cel mai frecvent răspuns a fost: ”Ce vreau să realizez şi cum pot face aceasta”.

Rataţii gândesc şi vorbesc permanent despre ceea ce nu vor să facă. Ei îşi selectează problemele şi temerile şi caută vinovaţii.  Oamenii de succes se concentrează la ce doresc cel mai mult pe pământ.
Viaţa fără scopuri clare este precum ai conduce o maşină prin ceaţă. Indiferent de puterea motorului şi dotări, tu mergi încet, nesigur, avansând anevoios chiar şi pe un drum bun.

Scopul fixat „topeşte” ceaţa şi îţi permite să te concentrezi. Scopurile clare îţi vor permite să apeşi pe accelerator şi să obţii rapid ceea ce îţi doreşti cel mai mult.

De ce există atât de puţini oameni care şi-au fixat un ţel, l-au scris pe hârtie şi muncesc zilnic la realizarea lui? Este una dintre marile taine ale vieţii. Putem fixa patru cauze majore care îi determină pe oameni să nu-şi fixeze un scop.

1. Scopurile nu sunt importante pentru ei.  Majoritatea oamenilor nu conştientizează importanţa scopurilor. Trăind într-o familie în care nici un membru nu are idee despre perseverenţă, învârtindu-te într-un anturaj care nu recunoaşte valorile, ajungi să fii matur, fără a şti că ştiinţa fixării şi atingerii scopurilor are un impact mult mai mare asupra vieţii tale decât oricare altă îndemânare. Priveşte în jurul tău! Mulţi din anturajul tău se pot lăuda cu scopuri bine fixate?

2. Ei nu ştiu cum se face acest lucru.  Adesea, oamenii cred că au deja un scop. În realitate sunt doar nişte dorinţe de genul „să devin
fericit”, „să câştig mulţi bani” sau „să fiu fericit în familie”. Acestea nu sunt scopuri, ci fantezii nedesluşite caracteristice fiecăruia dintre noi. Scopul este ceva ce se deosebeşte fundamental de dorinţe. Scopul trebuie să fie ceva foarte exact, concret şi scris pe hârtie. El poate fi uşor explicat altor persoane, poate fi evaluat şi înţeles.
Poţi fi cel mai bun absolvent al uneia dintre cele mai prestigioase universităţi, fără a avea cea mai vagă idee despre importanţa fixării scopurilor. Se pare că responsabilii de elaborarea programelor de învăţământ pentru şcoli şi universităţi nu cunosc importanţa aptitudinilor de fixare a scopurilor, pentru obţinerea succesului. Şi dacă ai auzit despre scopuri fiind deja matur, nu înţelegi pe deplin importanţa lor pentru tot ceea ce faci.

3. Frica de eşec.  Eşecul răneşte dureros nu numai sentimentele, dar şi portmoneul. Noi toţi greşim din când în când. Şi de fiecare dată ne făgăduim să fim mai atenţi în viitor, să nu mai facem greşeli. Dar în
acest mod săvârşim cea mai mare greşeală a vieţii. Ne dezicem de scopurile vieţii, deoarece pentru a le realiza trebuie să riscăm. În final rămânem pe treapta de jos, fiindu-ne frică să urcăm pe una superioară.

4. Frica de a fi respins.  Oamenilor le este frică că dacă îşi vor fixa scopuri şi nu le vor realiza, vor fi criticaţi de cei din jur. Anume din aceste motive păstrează în secret scopurile tale. Lasă oamenii să te judece după realizările şi rezultatele obţinute. Ceea ce ei nu cunosc, nu-ţi poate pricinui nici o durere.