Virtutea este o dispoziţie firească şi fermă de a face binele.

Virtuţile umane sunt dispoziţii constante ale inteligenţei şi ale voinţei, care ne reglementează faptele, ne orânduiesc pasiunile şi ne călăuzesc purtarea după raţiune şi credinţă. Ele pot fi grupate în jurul celor patru virtuţi cardinale: prudenţa, dreptatea, tăria şi cumpătarea.

Prudenţa dispune raţiunea practică să discearnă, în orice împrejurare, adevăratul nostru bine şi să aleagă mijloacele potrivite pentru a-l înfăptui.

Dreptatea constă în voinţa statornică şi fermă de a da lui Dumnezeu şi aproapelui ceea ce li se cuvine.

Tăria asigură fermitatea şi statornicia în dificultăţi pentru urmarea binelui.

Cumpătarea moderează atracţia plăcerilor sensibile şi dă echilibru în folosirea bunurilor create.

Virtuţile morale cresc prin educaţie, prin acte deliberate şi prin perseverenţă în efort. Harul divin le purifică şi le înalţă.

Virtuţile teologale îi dispun pe creştini să trăiască în relaţie cu Sfânta Treime. Ele îl au pe Dumnezeu drept origine, motiv şi obiect: Dumnezeu cunoscut prin credinţă, sperat şi iubit pentru El însuşi.

Există trei virtuţi teologale: credinţa, speranţa şi iubirea. Ele dau formă şi viaţă tuturor virtuţilor morale.

Prin credinţă, noi credem în Dumnezeu şi credem tot ceea ce El ne-a revelat şi ceea ce Sfânta Biserică ne propune să credem.

Prin speranţă, dorim şi aşteptăm de la Dumnezeu cu încredere statornică viaţa veşnică şi harurile pentru a o merita.

Prin iubire, îl iubim pe Dumnezeu mai presus de toate şi pe aproapele nostru ca pe noi înşine din iubire pentru Dumnezeu. Ea este “legătura desăvârşirii”  şi forma tuturor virtuţilor.

Cele şapte daruri ale Duhului Sfânt oferite creştinilor sunt: înţelepciunea, înţelegerea, sfatul, tăria, ştiinţa, evlavia şi frica de Dumnezeu.