Mitocania

MITOCÁN adj., s. bădăran, grosolan, mahalagiu, mârlan, mârlănoi, mocofan, mojic, necivilizat, nepoliticos, ordinar, țărănoi, țoapă, țopârlan, vulgar, (pop.) mocan, mocârtan, modârlan, pădureț, râtan, țopârcă, (reg.) mocodan, mocofănos, modârlău, modoran, mogâldan, necunoscător, negândit, negreblat, (Mold.) ghiorlan, (Transilv.) grobian, (înv.) gros, (fig.) necioplit. (DEX)

Incercati sa atasati la fiecare sinonim din aceasta definitie o figura politica.  Mie nu mi-a fost greu. Mi-ar mai fi trebuit cateva.

Civilizaţia şi normele de civilitate constau  dîntr-un cod universal de conduită, de factură preponderent morală. Omul pe care îl apreciem drept civilizat este acelaşi în India şi în Argentina, in Germania, Franta, în Sudan şi în lumea arabă. Omul civilizat, care poate fi considerat la polul opus mitocanului, nu se comportă potrivit specificităţii culturii din care se trage ci potrivit unor repere categorice de moralitate civică şi estetică elementară.

Ce este  mitocanul şi de unde a apărut?  „Mitocan“ derivă de la mitoc (metoc sau metoh), biserică subordonată şi deci de rang inferior, marginală.  Mitocan pare să fie „un cuvînt bucureştean“ apărut prin secolul al XIX-lea, legat de cartierul mitocului din Dealul Spirei – un fel de Ferentari de atunci. S-ar zice că mitocanul este un personaj (sub)urban; dar şi că,  la ţară, românul putea fi în multe feluri, dar nu mitocan.

Pe scurt, ceea ce caracterizează, sub aspect moral, mitocănia sunt următoarele atribute: agresivitate, vulgaritate, intruziune nepermisă în viaţa altora, sfidarea sau necunoaşterea unor norme elementare de conduită socială.

Mitocanul este,  prin excelenţă,  adeptul indecenţei. Mitocanul nu îşi pune problema felului în care actele şi aparenţele lui pot leza demnitatea şi moralitatea celorlalţi.  Mitocanul nu ţine cont de ceilalţi, dimpotriva, atitudinea sa de fond este una de dispreţ la adresea oricărui alt exponent al umanităţii. Dispreţul şi sfidarea sunt ceea ce îl animă; e îmboldit de ele să se poarte fără scrupule.

Mitocanul se află într-un conflict endemic cu viaţa socială, el resimte într-o cheie conflictuală raportarea la ceilalţi.  Mitocanul vrea să îi strivească moral pe cei din jur, să îi umilească;  există în fundalul manifestării mitocăneşti o dorinţă clară de a leza.  Şi cum putem numi altfel acestă dorinţă de a răni, insulta şi umili decât compulsie agresivă?

Mitocanul este un personaj urban şi un fenomen de opinie publică, destul de prezent în imaginarul colectiv actual.  Pentru a putea aborda „ştiinţific“ notiunea, avem nevoie de o definire a mitocăniei ca fenomen social. Poate pare ciudat si nesemnificativ.. Dar, în fond, şi cea mai ruşinoasă boală venerică este tratată cît se poate de ştiinţific de medicină, de ce nu ar avea şi ruşinoasa mitocănie parte de o soartă asemănătoare din partea ştiinţelor sociale?

Sa incercam formularea următoare ca „definiţie de lucru“.  Ca fenomen social, mitocănia este refuzul celuilalt sau celorlalti ca sursă de control legitim, perceput public ca o ofensă. Mai pe scurt, pentru mitocan, celălalt nu este o „prezenţă“,  nu este o persoana, este un LUCRU. Intrebarile si dilemele încep însă să curgă: cine este acest „celălalt“, acest LUCRU.  In mintea mitocanului eate dominanta intrebarea de ce, de cînd şi cum a fost legitimat acest „celălalt“ oarecare să constituie o sursă de control asupra mea, adică să mă constrîngă să mă port într-un anumit fel în prezenţa lui? Dacă mitocănia presupune şi un public care să perceapă gestul ca pe o mitocănie, nu cumva asta înseamnă că mitocănia nu este universală, ci relativă, culturală, endemica?

La o privire mai atentă, mitocanii nu sînt toţi la fel. Apare astfel şi o primă taxonomie: mitocanul pasiv şi mitocanul activ. Cel pasiv este un mitocan naiv şi sincer în felul său: aşa se simte el bine. Nu se supune controlului social şi regulilor de con-vieţuire deoarece nu-i trece prin cap aşa ceva; singura lege pe care o cunoaşte este să se simtă el bine cu ai lui. Dacă acest mitocan pasiv pur şi simplu nu-l vede pe celălalt, mitocanul activ îl caută din priviri ca să-l provoace, să-l domine şi să-l dispreţuiască; el are nevoie de un public căruia să-i poată arăta că nu contează şi că el este „jupanul“. Categoria scroafa-n copac…

De unde ni se trage aceasta plaga sociala?

Greu de spus. Putem aduce in discutie insa cateva idei.  Mitocănia are desigur şi o sorginte ţărănească, desigur, dar mai degrabă pe linia României iobagilor decît pe cea a răzeşilor.  Dar nu la sat pare să fie problema,  ci în oraş.  Or, viaţa urbană este arta de a trăi printre străini,  printre necunoscuti, artă pe care ţăranii ajunşi la oraş nu aveau de unde să o posede – şi nici urbele noastre, mai degrabă tîrguri decît oraşe, nu aveau de unde să o înveţe. Altfel spus, mitocănia ţine şi de o urbanizare masivă, dar fără cultura urbană corespunzătoare, cu regulile ei încetăţenite de convieţuire. Comunismul şi-a adus din plin contribuţia la această situaţie; dar nici cu noii bogaţi postcomunişti nu mi-e ruşine!

Poate că, mai presus de toate, mitocănia  ţine de lipsa „procesului civilizării“, început doar tîrziu şi prin mimesis. Acest proces, început în Europa lui Erasmus, a constat, în primul rînd, în controlul social, instituţionalizarea bunelor maniere şi interiorizarea normelor de conduită. Într-o societate „civilizată“, mitocanul este astfel ne-civilizatul, un corp ne-disciplinat şi fără maniere; mitocănia este o lipsă, nu un atribut.

Mitocănia este, în ce are mai substanţial, un fenomen specific alienării sociale, o meteahnă congenitală a anarhiei civice din ţările debusolate grav cum e a noastră. Mitocănia nu e sancţionată decât în societăţile care pot ţine piept anarhiei. Explozii de huliganism apar pretutindeni în lume, chiar şi unde te aştepţi mai puţin. La noi însă sunt slabe speranţe de stopare a expansiunii mitocăniei, pentru că aici nici măcar legile nu sunt luate în serios sau respectate, nici măcar de către legiuitori, darminte normele de bună cuviinţă…

Mitocănia pare a fi parte constitutivă a modernităţii noastre neisprăvite.