Datorită caracterului de bun public al cunoaşterii şi dimensiunilor globale ale competiţiei în producerea şi comercializarea acesteia, statul trebuie să se implice activ în crearea premiselor construirii unei societăţi a cunoaşterii. In principal, prin investiţii în cercetarea fundamentală şi în finanţarea învăţământului public, dar şi printr-o politică activă, de creare a unei culturi a cunoaşterii.

Beneficiile economice şi sociale ale investiţiilor în dezvoltarea cunoaşterii şi/sau în calificările profesionale neputând fi prefigurate pe termen scurt, sunt uneori considerate drept cheltuieli neproductive, făcute ca obligaţie socială şi nu ca investiţii reale, ce pot aduce venituri socio-economice mari şi externalităţi pozitive.

De fapt, cheltuielile publice pentru educaţie diferă în mod fundamental de cheltuielile guvernamentale pentru protecţie socială şi medicală  întrucât nu sunt cheltuieli de întreţinere a capitalului uman, ci de dezvoltare a acestuia.  Investiţia în educaţie poate să reducă necesitatea de a se cheltui mai mult din venitul public pentru sănătate, protecţie socială şi justiţie.

O creştere a gradului de educaţie reduce cheltuielile publice pentru prevenirea crimelor, a incendiilor, pentru sănătate publică şi îngrijire medicală.

Insa guvernele din multe tari, inclusiv al Romaniei, nu promoveaza si nu incurajeaza  economia cunoasterii dintr-un motiv foarte simplu. Pentru ca inseamna o populatie educata, cu capacitati de comunicare crescute, creativa, cu nivel de bunastare crescut  …  adica mai putin manipulabila. Insemna deasemenea o economie mai putin expusa la coruptie.

Inovaţia constă din crearea, dezvoltarea şi distribuirea unei tehnologii (sau a unei practici), care este nouă pentru societatea respectivă. Pentru a se putea materializa, inovaţia are nevoie de:

• un climat favorabil pentru antreprenori, scutiţi de obstacolele birocratice, legale, etc.,
• ii) interacţiunile corespunzătoare dintre lumea locală de afaceri şi diferitele surse de cunoştinţe. Aceste surse de cunoştinţe includ sediile “clasice”, cum ar fi laboratoarele universitare sau publice, precum şi utilizatorii, mediile industriale, comunităţile autohtone, etc. Sistemele inovatoare sunt alcătuite din interacţiunea dintre aceşti participanţi diferiţi, iar ei sunt mai mult sau mai puţin complecşi şi sofisticaţi, depinzând de nivelul de dezvoltare. Pe măsură ce o economie se dezvoltă, rolul pe care îl joacă posibilităţile de cercetare tinde să crească într-o manieră naturală, în timp ce inovaţia în ţările cu venituri reduse depinde mult de tehnologia străină şi de adaptarea sa la contextele locale.

În ţările în curs de dezvoltare, sistemele inovatoare nu se formează uşor datorită faptului că guvernele, coruptia, grupurile de interese şi organizaţiile implicate nu sunt foarte interesate să coopereze, fiind preocupate mult mai mult de pastrarea status quo-uluii, de  problemele de subzistenţă zilnică şi de apărarea intereselor investite, dar şi datorită faptului că nu deţin cultura tehnică necesară, acest lucru afectând comunicarea şi schimburile de informaţii. De aceea, politicile inovatoare din ţările în curs de dezvoltare trebuie, în primul rând, să se confrunte cu crearea unei culturi tehnice adecvate şi cu stabilirea stimulentele care să sporească cooperarea şi antreprenoriatul. Acest proces începe, deseori, cu proiecte demonstrative, care au ca scop crearea încrederii în cadrul societăţilor implicate şi în rândul factorilor cheie, precum şi facilitarea reformelor. Este un proces de lungă durată şi, în general, obţinerea unor rezultate, cum ar fi locuri de muncă, belşug, etc. durează aproximativ un deceniu.

Este o concepţie greşită des întâlnită faptul că economia cunoaşterii înseamnă doar tehnologie de vârf.  În schimb, o întrebare mult mai importantă este cum foloseşte o economie cunoştinţele adecvate pentru a-şi îmbunătăţi productivitatea şi pentru a-şi ridica nivelul de trai. Crearea de noi cunoştinţe poate fi importantă în toate situaţiile – nu este vorba doar de descoperirile ştiinţifice deosebite, ci mai ales şi de cele mai multe ori despre noile idei simple despre modul în care se pot face lucrurile simple puţin mai bune, de exemplu, metodele de rotaţie a culturilor sau tehnicile de piscicultură.  Transferul de cunoştinţe din alte părţi este, întotdeauna, o opţiune de care ţările în curs de dezvoltare pot beneficia, învăţând din experienţa altora şi aplicând cunoştinţele acolo unde acestea pot ajuta cel mai mult.  Elementul care ajută cel mai mult la realizarea acestora este educaţia care încurajează învăţarea şi cercetarea amănunţită a noilor cunoştinţe, oferind mecanismele pentru schimbul de cunoştinţe şi  reducerea costurilor aferente tranzacţiilor asociate comunicării şi schimbului de cunoştinţe.

In cartea  “Cunoaştere şi dezvoltare: O abordare încrucişată”, ai cărei autori sunt Derek H. C. Chen şi Carl J. Dahlman, examinează o gamă foarte largă de factori ai cunoşterii care influenteaza dezvoltarea economică pe termen lung. Sunt folosite pentru analiza instrumente matematice avansate. Studiul se refera la 92 de ţări în perioada 1960 – 2000. Autorii consideră că stocul de capital uman, nivelul inovaţiilor interne şi adaptarea la tehnologie, precum şi nivelul de informatizare şi infrastructura tehnologiilor de comunicaţii au toate efecte semnificative din punct de vedere statistic asupra creşterii economice pe termen lung. În particular, în ce priveşte efectele creşterii valorii  capitalului uman, ei consideră că o creştere de 20 de procente în anii medii de şcolarizare a populaţiei tinde să ducă la creşterea indicelui economic mediu anual cu 0,15 procente.  Din punct de vedere al inovaţiei, ei sunt de părere că o creştere de 20 de procente a indicelui anual de brevete acordate de Oficul National SUA pentru patente si marci, poate fi asociată cu o creştere de 3,8 procente în profiturile economice anuale.  În cele din urmă, au calculat ca atunci când infrastructura IT&C  creste cu 20 de procente,  indicele economic anual tinde să crească cu 0,11 procente.

Cu siguranţă ţările în curs de dezvoltare pot învăţa de la ţările dezvoltate, la fel cum ţările dezvoltate învaţă una de la alta.  Ţările în curs de dezvoltare pot vedea modul în care au procedat alţii înaintea lor, pot învăţa atât lecţiile legate de succese, cât şi cele cu privire la eşecuri şi, dacă pot aplica aceste lecţii, pot “realiza salturi cuantice” în rezultatele pe care le obţin, cu alte cuvinte, folosind cunoştinţele şi experienţa altora, cumulate cu propriile lor cunoştinţe obţinute din situaţiile locale, este posibil ca o economie să înregistreze progrese deosebit de mari. De exemplu, ţările în curs de dezvoltare pot învăţa din procesul de implementare. De exemplu, una dintre cheile tranziţiei Finlandei către o economie a cunoaşterii, încununată de succes, a fost implmentarea de măsuri aprobate de majoritate şi acţiuni colective înainte de a demara reforme majore.

Totuşi, este important să subliniem faptul că lecţiile învăţate de la ţările dezvoltate trebuie să fie particularizate într-o manieră adecvată astfel încât ţările în curs de dezvoltare să preia elemente corespunzătoare.

Trebuie sa facem o distinctie intre  Societatea informatizată care se bazează pe informaţii, si Societatea cunoasterii care se bazeaza pe cunoştinţe.  “Societatea informatizată” este, de asemenea, legată de contextul mai larg al societăţii ca întreg, spre deosebire de “economia cunoaşterii”, care este mai restrânsă şi concentrată pe cunoştinţe aplicate pentru uzul economic

Conceptul de e-readiness este legat de infrastructura tehnologiei comunicaţiilor şi informaţiilor fizice şi nivelul de calificare a populaţiei pentru a utiliza această infrastructură.  Conceptul de k-readiness trece dincolo de acest nivel, pentru a include alte sisteme, cum ar fi educaţia, învăţământul profesional variat, cercetarea în afaceri şi inovaţiile. K-readiness se referă la capacitatea unei ţări de a crea, accesa, împărtăşi şi aplica cunoştinţele într-un număr mare de sectoare, chiar dacă implică sau nu utilizarea e-tehnologii.

Metodologia de evaluare a cunoştinţelor, dezvoltata de Programul Cunoaştere pentru Dezvoltare, din cadrul Institutului Băncii Mondiale, ilustrează modul în care se poate determina nivelul de pregătire a unei ţări pentru economia cunoaşterii.

O explicatie simplista ar fi că economia cunoaşterii defineşte procesul prin care o ţară (tabloul de ansamblu, la scară macroeconomică) preia cunoştinţele şi le transformă în factor ice crestere  economice şi creştere a nivelului de trai.

Guvernele din multe tari, inclusiv al Romaniei, nu promoveaza si nu incurajeaza  economia cunoasterii dintr-un motiv foarte simplu. Pentru ca inseamna o populatie educata, cu capacitati de comunicare crescute, creativa, cu nivel de bunastare crescut  …  adica mai putin manipulabila. Insemna deasemenea o economie mai putin expusa la coruptie.