Observaţia şi gîndirea sînt cele două puncte de pornire pentru întreaga strădanie spirituală a omului, în măsura în care el este conştient de o asemenea strădanie. Realizările, înfăptuirile minţii omeneşti obişnuite, precum şi cele mai complicate cercetări ştiinţifice se sprijină pe aceşti doi stîlpi fundamentali ai spiritului nostru. Filosofii au pornit de la diferite contradicţii iniţiale: idee şi realitate, subiect şi obiect, fenomen şi lucru în sine, eu şi non-eu, idee şi voinţă, noţiune şi materie, energie şi substanţă, conştient şi inconştient. Se poate însă uşor vedea că tuturor acestor contraste trebuie să le premeargă contrastul dintre observaţie şi gîndire, ca fiind cel mai important pentru om.
Orice principiu am stabili, trebuie să arătăm că acesta este un principiu pe care l-am observat undeva, sau trebuie să-l exprimăm sub forma unui gînd clar, pe care să-l poată cugeta oricare om. Orice filosof care începe să vorbească despre principiile sale originare, trebuie să se folosească de forma conceptuală, deci de gîndire. Prin aceasta el admite indirect că gîndirea premerge elaborării noţiunilor. Deocamdată nu discutăm dacă gîndirea, sau altceva, este elementul principal al evoluţiei lumii. Dar este un lucru evident că filosoful nu poate dobîndi fără gîndire nici o cunoştinţă despre evoluţie. La naşterea unui fenomen cosmic, gîndirea poate juca un rol secundar, dar la naşterea unei concepţii despre acel fenomen, gîndirii îi revine, fără îndoială, un rol principal.
În ceea ce priveşte observaţia, putem spune că avem nevoie de ea datorită organizării noastre. Gîndul nostru despre cal şi obiectul cal sînt două lucruri care ni se înfăţişează separat. Iar acest obiect nu ne este accesibil decît prin observaţie. Pe cît de puţin ne putem forma o noţiune despre cal prin simplul fapt că îl privim, tot atît de puţin sîntem în stare să producem prin simpla gîndire un obiect corespunzător.
În succesiunea lor temporală, observaţia premerge gîndirii. Căci şi gîndirea trebuie cunoscută mai întîi prin observaţie. Gandirea se aprinde în contact cu un fenomen şi depăşeşte apoi realităţile date fără contribuţia ei, astfel am descris o observaţie. Abia prin observaţie devenim conştienţi de toate cîte intră în sfera trăirilor noastre. Cuprinsul senzaţiilor, percepţiilor, concepţiilor, sentimentelor, actele de voinţă, imaginile viselor, jocul fanteziei, reprezentările, noţiunile şi ideile, toate iluziile şi halucinaţiile ne sînt date prin observaţie.
Dar gîndirea, ca obiect de observaţie, se deosebeşte esenţial de toate celelalte obiecte. Observarea unei mese, a unui pom, are loc de îndată ce aceste obiecte apar în orizontul trăirilor mele. Dar nu observ concomitent şi gîndirea asupra acestor obiecte. Masa o observ, iar gîndirea asupra ei o dezvolt, dar nu o pot observa în clipa în care ea se desfăşoară.
Trebuie să mă situez mai întîi pe un punct de vedere din afara activităţii mele, dacă pe lîngă masă vreau să observ şi gîndirea mea asupra mesei. În timp ce observarea obiectelor şi a fenomenelor, precum şi gîndirea asupra lor sînt stări obişnuite, care umplu viaţa mea curentă, observarea gîndirii este o stare excepţională.
Acestui fapt trebuie să i se dea toată importanţa, dacă vrem să determinăm raportul gîndirii faţă de toate celelalte conţinuturi ale observaţiei. Trebuie să înţelegem clar că în procesul de observare al gîndirii aplicăm un procedeu care, pentru observarea întregului rest al cuprinsului lumii constituie starea normală, dar care, ca o consecinţă a acestei stări normale, nu se aplică gîndirii însăşi.
