Mana si unealta

 

 

Mâna şi unealta sunt una. Mâna fără unealtă, luată ca atare, nu are nici o valoare. Ea solicită unealta, pentru a fi ea însăși unealtă. Așa după cum unealta s-a format pornind de la forma mâinii, invers, mâna s-a format în legătură cu forma uneltei. Nu are nici un sens să vrei să le separi temporal. Posedarea unor unelte atât de deosebite a favorizat și a menținut specia în lupta pentru existență. Această vânătoare nesfârșită de cauze și efecte, care sunt, în cele din urmă, forme ale gândirii umane și nu ale devenirii lumii, este destul de nesăbuită dacă se crede că astfel se poate pătrunde în misterele lumii.

Vestigiile cele mai timpurii ale omului și ale uneltelor sale sunt la fel de vechi.

Însă ceea ce s-a divizat, dar nu temporal, ci logic, este procedeul tehnic, și anume, în ceea ce privește realizarea uneltei și utilizarea ei. Așa după cum există o tehnică a realizării unei viori și o tehnică de a cânta la vioară, există și o artă a construcției navale și o artă a navigării, o abilitate în construirea arcului și o îndemânare în a trage cu el. Nici un alt animal nu-și alege unealta. Omul însă nu numai ca o alege, dar o și realizează conform ideilor lui. Astfel el a câștigat un avantaj copleșitor în lupta împotriva semenilor săi, împotriva altor animale, împotriva naturii întregi.

Aceasta este eliberarea de constrângerea speciei, ceva unic în istoria întregii vieți de pe această planetă. Astfel s-a născut omul. El a reușit în cel mai înalt grad să desprindă viața lui activă de condiționările corpului său. Instinctul speciei există în continuare cu toată forța, dar din el s-a desprins o gândire și o acțiune bazate pe gândirea individului, care nu mai stă sub blestemul speciei. Această libertate este libertatea de a alege. Fiecare își confecționează propria unealtă în funcție de priceperea proprie și de considerentele proprii.

Eliberarea de constrângerea speciei acționează mai întâi doar ca un imens potențial, fiind la început departe de a reprezenta un individualism efectiv. Nimeni nu vrea să facă pe originalul. Cu atât mai puțin se gândește cineva să imite pe un altul. Fiecare gândește și lucrează pentru sine, dar viața speciei este atât de puternică, încât rezultatul este totuși pretutindeni asemănător.

Astfel, „gândirii ochiului”, privirii inteligente și pătrunzătoare i se adaugă  „gândirea mâinii”. Cea dintâi a dezvoltat gândirea teoretică, aceea care cercetează și contemplă, reflectarea, înțelepciunea, iar cea din urmă spiritul practic și cel activ, șiretenia, inteligența practică propriu-zisă. Ochiul cercetează cauza și efectul, mâna lucrează după principiile mijlocului și a scopului. Că un lucru, o unealta folosește sau nu unui scop.

Judecata de valoare a celor activi – n-are nimic de-a face cu ceea ce este adevărat sau fals, cu valorile celui care contemplă, cu adevărul. Scopul este un fapt, corelația dintre cauză și efect, nu un adevăr. Astfel s-au format atât de diversele moduri de gândire ale omului însetat de adevăr – omul de știință, preotul, învățatul, sau filosoful – și cele ale omului activ – politicianul, generalul, omul de afaceri.

Datorită mâinii, uneltei și gândirii personale, omul a devenit creativ. Tot ceea ce realizează animalele rămâne în cadrul activității speciei, fără a le îmbogăți existența Omul însă, prin creativitate, a răspândit peste lume o bogăție de gândire inventivă și de fapte care-l îndreptățește să-și denumească scurta sa istorie „istoria universală”, și „umanitate” mediul care-l  înconjoară, considerându-l pe acesta, împreună cu întreg restul naturii, drept fundal, obiect și mijloc.

Activitatea mâinii care gândește o numim faptă. Activitatea ține și de existența proprie animalelor, fapta doar de aceea a omului. Nimic nu este atât de relevant pentru această distincție ca luarea în stăpânire a focului. Observi, ca om, cum apare focul – cauză și efect. Multe animale îl văd și ele. Însă numai omul născocește un procedeu pentru a-l produce – scop și mijloc. Nici o altă faptă nu oferă atât de mult imaginea creativității. Aceasta este fapta lui Prometeu. Unul din fenomenele cele mai stranii, mai violente și mai misterioase ale naturii – fulgerul, pădurea în flăcări, un vulcan – este trezit la viață de om  împotriva întregii naturi. Și cât de mult trebuie să fi fost afectat sufletul când a privit întâia dată flacăra pe care a aprins-o el însuși!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.