Componenta dominanta

Unul dintre miturile cel mai bine înrădăcinate în societa­tea noastră este credinţa că evenimentele ne vin din exterio­rul nostru, că au o cauză dincolo de noi, uneori mai presus de noi, o cauză independentă de vrerea şi voinţa noastră. Şi mai este şi ideea că dincolo de noi există un responsabil pentru nefericirea noastră, pentru greutățile şi disperarea noastră.

Cultura noastră, de tip fundamental mesianic, ne lasă să credem, iar noi suntem dornici să ne complăcem în această mitologie, şi că cineva sau ceva, o înlănţuire indestructibilă veghează sau apasă asupra noas­tră, sau alteori că are intenţii bune în ce ne priveşte. Atunci se presupune că această alteritate fără formă trebuie să aibă gri­jă de noi, să ne ofere soluţii pentru nefericirile sau decepțiile noastre. Şi dacă nu ne dă acest sprijin, dacă nu ne rezolvă pro­blemele, consecința este că avem sentimentul sau convinge­rea că „are ceva cu noi”, că „e împotriva noastră”, că „nu avem noroc” sau că „nu am făcut ce trebuia pentru această entitate”.

Astfel riscăm să luăm cu noi înşine cea mai rea dintre opțiuni: aceea de a nu înţelege că suntem parte activă din tot ceea ce ni se întâmplă, că suntem în același timp inițiatorii si producătorii propriei noastre suferințe.

Fiecare dintre noi este posesorul unui potenţial psihologic şi relaţional care se structurează în jurul a două tipuri de componente:

  • Componentele pozitive, care vor acţiona ca niște adevăra­te motoare sau ca stimulente care ar putea contribui la ilu­minarea vieții noastre.
  • Componentele negative sau marginale, care, dimpotrivă, ar putea constitui tot atîtea frîne, limitări sau constrângeri capabile să ne îngreuneze sau să ne întunece existenţa cu zone de umbră şi de dificultăţi.

Ansamblul componentelor pozitive şi negative participă în mod activ la structurarea pesonalităţii noastre profunde şi a relaţiilor cu lumea şi cu ceilalţi.

Să ne imaginăm că acele componente negative, care ali­mentează într-o oarecare măsură zona de umbră şi dimen­siunea conflictuală a potenţialului nostru relaţional, se vor organiza în fiecare dintre noi în jurul unei constelaţii de ca­racteristici sau trăsături dominante.

Ele funcţionează la maxim când sunt întreţinute, solicitate, reactivate, stimulate sau exacerbate de atitudinea sau compo­nenta dominantă a celuilalt. Şi funcţionează la minim când sunt diminuate, atenuate sau menţinute în surdină prin com­plementaritatea dominantei celuilalt.

Iată deci că trebuie să acordăm importanță şi să fim atenți la ceea ce celălalt stimulează sau inhibă în noi, pe parcursul numeroaselor întâlniri sau relaţii semnificative din viaţa noastră.

Când o dominantă este accentuată exagerat, ea se poate transforma în comportamente limită, adică patologice, care riscă să se permanentizeze sub forma unor tendinţe cronice sau a unor trăsături de caracter.

Este de datoria fiecăruia să-şi dezvolte o anumită respon­sabilitate de a-şi conştientiza componenta dominantă… elec­tivă sau preferată şi, dincolo de această luciditate faţă de sine, să rămână în egală măsură vigilent si atent pentru a nu se lăsa antrenat de reacţiile interlocutorului cu care are de-a face când iniţiază sau ne angajează într-o relaţie cu acesta.

Din perspectiva unui angajament într-o relaţie de lungă durată, este bine să fim atenți la efectele de amplificare şi de de­stabilizare ale întâlnirii sau ale confruntării cu una sau alta dintre aceste dominante. Vom observa că anumite dominante ale unei persoane au efecte de inhibare asupra celuilalt, sau invers, pentru că anumite dominante pot avea efecte de amplificare Sau de stimulare care se vor dovedi la fel de dăunătoare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.