Efectul de bumerang

Ai succes cu adevărat, atunci când ești mulțumit si când răspândești mulțumire.  Oricât de plin ar fi contul tău bancar, oricât de luxos ți-ar fi stilul de viață și oricâți pereți ar umple diplomele de specializare pe care le-ai obținut – daca nu ești mulțumit cu ceea ce ai, viața ta este un eșec.

Chiar dacă tu te simți bine, dar nu folosești preaplinul tău pentru a-i ajuta și pe alții să-și găsească menirea,  daca nu-i ajuți să-și îndeplinească propriile visuri și dorințe, viața ta poate fi considerată un eșec. În acest caz, nu contribui la dezvoltarea mediului tău și, prin aceasta, nici la dezvoltarea creației. Cine sprijină creația, acela este sprijinit de creație.

Cu cât te consideri mai responsabil față de tot ceea ce te privește, cu atât devii mai liber.   Fiecare persoană care se considera o victima a împrejurărilor, o persoana lipsita de putere, va avea puține posibilități să capete ceea ce are nevoie pentru a fi fericit. El este dependent de bunăvoința „altora”, mai puternici decât el. Daca te decizi sa fie așa, politicienii, părinții, copiii, societatea, industria, Karma, toate pot decide în ce te privește și tu ești total dependent fată de aceste forțe. Căci dacă te-ai decis să nu ai putere, creezi un vid de putere. Natura se străduiește să umple orice vid pe cât se poate de repede. Deci nu este vina altora daca renunți să fii responsabil pentru viața ta. Desigur că, într-un anumit fel, este comod să fii sclav. Dar vrei oare cu adevărat acest lucru? Dacă nu, decide pentru tine, pentru individualitatea și libertatea ta! Recapătă-ți puterea și începe prin a-ți lua viața în propriile mâini. Nu cunosc pe nimeni care să fi făcut acest lucru și care să nu fi devenit, foarte curând, vizibil mai mulțumit decât în trecut, în perioada în care nu era responsabil: Tu ești maestrul propriei tale vieți. Numai cel care preia și folosește darul libertății de decizie personala pe care i l-a dat forța creației poate accelera dezvoltarea vieții în sens spiritual. Ceilalți se scuza afirmând că, fiind lipsiți de putere, nu sunt răspunzători de nimic.

Cine învață, și-i învață și pe alții, trăiește. A învăța și a-i învăța și pe alții sunt doua acțiuni ce se deosebesc numai prin faptul ca o anumita atitudine profesională, importantă pentru cei implicați, este percepută și trăită dintr-o perspectivă diferită. Pentru experiențele sale, profesorul are nevoie de elevi, în aceeași măsură în care și aceștia au nevoie de el pentru a-și putea trăi experiențele lor. Este un drum comun pe care se poate circula cel mai bine atunci când nu este pierduta din vedere comunitatea și relațiile ce apar când o privim din cele mai diverse perspective.

În esența sa, viața este sinonimă cu a învăța și a-i învăța pe alții. Prin aceasta evoluăm și ne aducem contribuția, atunci când dorim s-o facem, la dezvoltarea întregii creații. Cel care crede ca nu mai trebuie să învețe nimic, cine nu dorește să învețe, nu se va implica prin cunoștințele sale, prin experiența sa de viață și prin angajamentul său în dezvoltarea întregului sistem al creației. Deci, nu-i pasa de sistem. Căci ceea ce nu dă fructe, nu ajută la hrănirea altora și nu ajută nici la menținerea propriei vieți prin înmulțire. Si cine nu stimulează creșterea, cu toate că ar putea s-o facă, este convins, într-o oarecare măsură, că menținerea sistemului este neimportantă. Căci dacă ar fi fost important pentru el, s-ar fi preocupat de aceasta …

Inertia omenirii

Orice progres al ştiinţei constă în cunoaşterea din ce în ce mai vastă şi în utilizarea din ce în ce mai bogată a mecanismului universal. Progresul se realizează printr-un efort al inteligenţei umane, făcut pentru a ne dirija acţiunile asupra lucrurilor, şi a cărui structură trebuie calculată după configuraţia matematică a universului. Deşi nu am avea decât să acţionăm asupra obiectelor care ne înconjoară, deşi aceasta a şi fost destinaţia primitivă a inteligenţei, a trebuit totuşi ca omul să se nască cu o inteligenţă capabilă virtual să cuprindă întreaga lume materială, cu toate că mecanismul universului este prezent întreg în fiecare dintre părţile sale.

Cu intelectul se întâmplă ca şi cu vederea: ochiul n-a fost făcut decât pentru a ne revela obiectele asupra cărora putem să acţionăm; dar la fel cum natura n-a putut obţine gradul voit de vedere decât printr-un dispozitiv al cărui efect îşi depăşeşte obiectul (întrucât noi vedem stelele, deşi nu acţionăm asupra lor), în acelaşi fel ea ne-a înzestrat în mod necesar, odată cu facultatea de a înţelege materia mânuită de noi, şi cu cunoaşterea virtuală a celor ce rămân, precum şi cu puterea, nu mai puţin virtuală, de a le folosi. Este adevărat că, în acest context, e mare diferență dintre virtual şi actual.

Orice progres efectiv, atât în domeniul cunoașterii cât şi în cel al acţiunii, a necesitat efortul perseverent al unuia sau mai multor indivizi superior dotaţi. Dăruindu-ne o inteligenţă a cărei formă depăşeşte materia, dar care tinde dincolo de ceea ce ea a voit, natura a făcut posibilă, cu fiece astfel de inteligenţă, apariţia în lume a unei noi creaţii.

Structura omului părea a-l fi predestinat unei existenţe ceva mai modeste. Dovadă este instinctiva lui rezistenţă la inovaţie, la nou. Inerţia omenirii n-a cedat niciodată propulsiei geniului.

Mana si unealta

 

 

Mâna şi unealta sunt una. Mâna fără unealtă, luată ca atare, nu are nici o valoare. Ea solicită unealta, pentru a fi ea însăși unealtă. Așa după cum unealta s-a format pornind de la forma mâinii, invers, mâna s-a format în legătură cu forma uneltei. Nu are nici un sens să vrei să le separi temporal. Posedarea unor unelte atât de deosebite a favorizat și a menținut specia în lupta pentru existență. Această vânătoare nesfârșită de cauze și efecte, care sunt, în cele din urmă, forme ale gândirii umane și nu ale devenirii lumii, este destul de nesăbuită dacă se crede că astfel se poate pătrunde în misterele lumii.

Vestigiile cele mai timpurii ale omului și ale uneltelor sale sunt la fel de vechi.

Însă ceea ce s-a divizat, dar nu temporal, ci logic, este procedeul tehnic, și anume, în ceea ce privește realizarea uneltei și utilizarea ei. Așa după cum există o tehnică a realizării unei viori și o tehnică de a cânta la vioară, există și o artă a construcției navale și o artă a navigării, o abilitate în construirea arcului și o îndemânare în a trage cu el. Nici un alt animal nu-și alege unealta. Omul însă nu numai ca o alege, dar o și realizează conform ideilor lui. Astfel el a câștigat un avantaj copleșitor în lupta împotriva semenilor săi, împotriva altor animale, împotriva naturii întregi.

Aceasta este eliberarea de constrângerea speciei, ceva unic în istoria întregii vieți de pe această planetă. Astfel s-a născut omul. El a reușit în cel mai înalt grad să desprindă viața lui activă de condiționările corpului său. Instinctul speciei există în continuare cu toată forța, dar din el s-a desprins o gândire și o acțiune bazate pe gândirea individului, care nu mai stă sub blestemul speciei. Această libertate este libertatea de a alege. Fiecare își confecționează propria unealtă în funcție de priceperea proprie și de considerentele proprii.

Eliberarea de constrângerea speciei acționează mai întâi doar ca un imens potențial, fiind la început departe de a reprezenta un individualism efectiv. Nimeni nu vrea să facă pe originalul. Cu atât mai puțin se gândește cineva să imite pe un altul. Fiecare gândește și lucrează pentru sine, dar viața speciei este atât de puternică, încât rezultatul este totuși pretutindeni asemănător.

Astfel, „gândirii ochiului”, privirii inteligente și pătrunzătoare i se adaugă  „gândirea mâinii”. Cea dintâi a dezvoltat gândirea teoretică, aceea care cercetează și contemplă, reflectarea, înțelepciunea, iar cea din urmă spiritul practic și cel activ, șiretenia, inteligența practică propriu-zisă. Ochiul cercetează cauza și efectul, mâna lucrează după principiile mijlocului și a scopului. Că un lucru, o unealta folosește sau nu unui scop.

Judecata de valoare a celor activi – n-are nimic de-a face cu ceea ce este adevărat sau fals, cu valorile celui care contemplă, cu adevărul. Scopul este un fapt, corelația dintre cauză și efect, nu un adevăr. Astfel s-au format atât de diversele moduri de gândire ale omului însetat de adevăr – omul de știință, preotul, învățatul, sau filosoful – și cele ale omului activ – politicianul, generalul, omul de afaceri.

Datorită mâinii, uneltei și gândirii personale, omul a devenit creativ. Tot ceea ce realizează animalele rămâne în cadrul activității speciei, fără a le îmbogăți existența Omul însă, prin creativitate, a răspândit peste lume o bogăție de gândire inventivă și de fapte care-l îndreptățește să-și denumească scurta sa istorie „istoria universală”, și „umanitate” mediul care-l  înconjoară, considerându-l pe acesta, împreună cu întreg restul naturii, drept fundal, obiect și mijloc.

Activitatea mâinii care gândește o numim faptă. Activitatea ține și de existența proprie animalelor, fapta doar de aceea a omului. Nimic nu este atât de relevant pentru această distincție ca luarea în stăpânire a focului. Observi, ca om, cum apare focul – cauză și efect. Multe animale îl văd și ele. Însă numai omul născocește un procedeu pentru a-l produce – scop și mijloc. Nici o altă faptă nu oferă atât de mult imaginea creativității. Aceasta este fapta lui Prometeu. Unul din fenomenele cele mai stranii, mai violente și mai misterioase ale naturii – fulgerul, pădurea în flăcări, un vulcan – este trezit la viață de om  împotriva întregii naturi. Și cât de mult trebuie să fi fost afectat sufletul când a privit întâia dată flacăra pe care a aprins-o el însuși!

Marketing a la Heisenberg

In fizica cuantica exista un principiu celebru, principiul incertitudinii al lui Heisenberg. Principiul spune că este imposibil a măsura starea exactă, adică poziția, și impulsul unei particule, fiindcă actul de măsurare  o schimbă. Pentru a explica asta – dacă aveți o particulă elementară și o luminați, atunci fotonii luminii au un impuls, care lovește particula, așa că nu știți unde a fost înainte s-o priviți. Prin măsurarea ei, actul măsurării o schimbă. Actul observării o schimbă. Este la fel în marketing.  Actul de observare a consumatorilor, le schimbă comportamentul.

Gândiți-vă la grupul de mămici care vorbesc într-un focus grup despre copiii lor minunați, și din discutie se deduce cu usurință că aproape niciuna dintre ele nu cumpără mâncare nesănătoasă. Și totuși  McDonald vinde sute de milioane de hamburgeri anual, iar petrecerile de copii sunt foarte frecvente .

Gândiți-vă la oamenii care declară că își umplu până la refuz cărucioarele cu legume verzi și fructe, dar realitatea este cu totul alta. Și dacă vă gândiți că numărul de oameni care afirmă în sondaje că se uită regulat la porno pe Internet, este foarte redus. Totuși, de la Google, noi știm că este prima categorie căutată.

Din fericire, știința – nu, scuzați – marketingul devine mai ușor. Din fericire, cu mai mult comerț electronic, se poate măsura mai bine ce fac de fapt consumatorii, decât ceea ce spun că fac. Fizica spune că nu poți măsura niciodată o particulă cu acuratețe, fiindcă observarea ei o schimbă.

Mesajul pentru marketing al principiului incertitudinii al lui Heisenberg este: încearcă să măsori mai degrabă ce fac în realitate consumatorii, decât ceea ce spun că vor face sau anticipează că vor face.

 

DE CE PROTESTEAZA ROMANII

În vreme ce clasa politică se dovedește imatură, primitiva, inadaptabila, inculta politic (si nu numai), neinteligentă politic si civic, arogantă și lacomă, românii au evoluat și s-au maturizat incredibil! Prezentele proteste se desfășoară datorită acestei contradicții sociale fundamentale.

Aceasta este o contradicție creatoare de crize perpetue. În acest moment, clasa politică si populația sunt într-o relaţie antagonică. Dacă nu vor avea loc mutații rapide în rândul clasei politice, situația se va repeta. În mod normal situaţia ar trebui sa fie invers,  așa și este în ţările cu democraţii avansate.

Normalitatea din punct de vedere politic si civic este ca politicienii să se constituie, prin valorile pe care le reprezintă și le practică, în exemple care să tragă partidele în sus pe scara evoluţiei, să fie cu măcar un pas înaintea populaţiei. Aceasta ar trebui să se producă datorită presiunii selecţiei prin vot, prin capacitatea de adaptare la schimbare, prin influenţa unor lideri politic culturalizaţi, smeriţi în faţa poporului, dedicaţi intereselor ţării și care să se constituie, prin valorile pe care le reprezintă și le practică, în exemple care să tragă partidele în sus pe scara evoluţiei,

În România este pe dos si asta duce la contradicţii fundamentale care se vor manifesta în diverse moduri. Protestul este doar unul dintre ele.

Dacă ne uităm la așa-zișii lideri politici găsim: mincinoși, indivizi lipsiţi de valori și valoare, inculţi, analfabeţi politic, mitocani, îngâmfaţi, egoiști, manipulatori, aroganţi, hoţi. Găsim trădători de neam și ţară, indivizi predispuși la jocuri mărunte și imorale de culise, indivizi incapabili să înţeleagă și să găsească soluţii optime pentru situaţia politică, economică, socială. Găsim indivizi care una spun și alta fac, pentru care minciuna face parte din valorile personale, indivizi incapabili de bun-simţ sau de rușine. De aici contradicţia aceasta fundamentală si ireductibilă. Antagonismul este prezent, puternic și extrem de dăunător.

În 1989 situaţia era asemănătoare. Pe de o parte o clasă politică comunistă, închistată, rămasă în urmă, calcifiată, incapabilă să înţeleagă și să se adapteze, să evolueze, versus o populaţie care evoluase politic si civic.

În democraţie, votul este cel care ar trebui să reașeze aceasta contradicţie fundamentală în făgașul normal. În România, votul din 11 decembrie 2016 nu a făcut acest lucru, iar câștigătorii alegerilor se manifestă acum de pe o treaptă inferioară celei de pe care se află populația, nemaifiind în stare să o reprezinte. Observând manifestările descalificante ale liderilor politici, saltul acesta absolut necesar nu pare a fi și posibil.

Desigur, aceasta distruge și legitimitatea celor aflaţi la putere. Legitimitate care va fi foarte greu, dacă nu imposibil, de recâștigat în condiţiile în care nu au loc mutaţii importante în interior care să reașeze acest raport evolutiv.

 

Studiul clasicilor

Studiul clasicilor, din toate domeniile, e fundamentul culturii. Cultură e doar o expresie  pentru ceea ce e mai bun în societate. Guvernarea decentă, educația, sănătatea, știința, filozofia, justiția, arta, limbile fac parte din cultură. Din păcate, moștenirea noastră clasică nu mai este prețuită.  Cum putem construi ființe umane civilizate dacă nu mai credem în cultură și civilizație?

Simpatia,  încurajarea,  omenia sunt pe cale de dispariție.  Am reușit să degradăm până și cea mai nobilă chemare pe care cineva poate s-o urmeze, grija și modelarea tineretului. Nu avem nici o scuză..  Am eșuat și încă în mod mizerabil.

Si pot doar spera că cei care au puterea de a face ceva, să găsească în inimile lor forța de a recunoaște că au greșit  și să îndrepte lucrurile.  Si sper că ceilalți vor găsi  în inimile lor forța de ai ierta pe cai care au uitat și au renunțat la poporul român și la România.

Epoca informationala

A devenit aproape un truism faptul că omenirea a intrat, începând cu actualul secol, într-o nouă epocă – epoca informațională. Se dezvoltă noi concepte, un nou limbaj şi teorii pe măsura prefacerilor fără precedent prin care trece societatea umană.

Deocamdată, epoca informațională se profilează  mai degrabă ca o promisiune a viitorului decât ca o realitate matură.  Societatea este într-o fază de organizare, cumulând laolaltă elemente ale vechii rânduieli şi ale celei emergente. Dar tendința de înnoire este evidentă. Are loc o evoluție care duce firesc la societatea informațională.  Poate fi considerată chiar o adevărată revoluție, care scutură din temelii rosturile epocii trecute. Însă indiferent de termenul folosit, este neîndoielnic că acest trend își pune amprenta pe absolut toate domeniile omenescului.

In Network Marketing aceasta înseamnă apariția eNetwork Marketingului ca formă de avangardă, digitalizată, a proiectelor și afacerilor de cooperare și formare de comunități de interese. Mulți oameni înțeleg forța acestui trend și i se alătură, alții, mai conservatori, așteaptă să se lămurească direcțiile.

Componenta dominanta

Unul dintre miturile cel mai bine înrădăcinate în societa­tea noastră este credinţa că evenimentele ne vin din exterio­rul nostru, că au o cauză dincolo de noi, uneori mai presus de noi, o cauză independentă de vrerea şi voinţa noastră. Şi mai este şi ideea că dincolo de noi există un responsabil pentru nefericirea noastră, pentru greutățile şi disperarea noastră.

Cultura noastră, de tip fundamental mesianic, ne lasă să credem, iar noi suntem dornici să ne complăcem în această mitologie, şi că cineva sau ceva, o înlănţuire indestructibilă veghează sau apasă asupra noas­tră, sau alteori că are intenţii bune în ce ne priveşte. Atunci se presupune că această alteritate fără formă trebuie să aibă gri­jă de noi, să ne ofere soluţii pentru nefericirile sau decepțiile noastre. Şi dacă nu ne dă acest sprijin, dacă nu ne rezolvă pro­blemele, consecința este că avem sentimentul sau convinge­rea că „are ceva cu noi”, că „e împotriva noastră”, că „nu avem noroc” sau că „nu am făcut ce trebuia pentru această entitate”.

Astfel riscăm să luăm cu noi înşine cea mai rea dintre opțiuni: aceea de a nu înţelege că suntem parte activă din tot ceea ce ni se întâmplă, că suntem în același timp inițiatorii si producătorii propriei noastre suferințe.

Fiecare dintre noi este posesorul unui potenţial psihologic şi relaţional care se structurează în jurul a două tipuri de componente:

  • Componentele pozitive, care vor acţiona ca niște adevăra­te motoare sau ca stimulente care ar putea contribui la ilu­minarea vieții noastre.
  • Componentele negative sau marginale, care, dimpotrivă, ar putea constitui tot atîtea frîne, limitări sau constrângeri capabile să ne îngreuneze sau să ne întunece existenţa cu zone de umbră şi de dificultăţi.

Ansamblul componentelor pozitive şi negative participă în mod activ la structurarea pesonalităţii noastre profunde şi a relaţiilor cu lumea şi cu ceilalţi.

Să ne imaginăm că acele componente negative, care ali­mentează într-o oarecare măsură zona de umbră şi dimen­siunea conflictuală a potenţialului nostru relaţional, se vor organiza în fiecare dintre noi în jurul unei constelaţii de ca­racteristici sau trăsături dominante.

Ele funcţionează la maxim când sunt întreţinute, solicitate, reactivate, stimulate sau exacerbate de atitudinea sau compo­nenta dominantă a celuilalt. Şi funcţionează la minim când sunt diminuate, atenuate sau menţinute în surdină prin com­plementaritatea dominantei celuilalt.

Iată deci că trebuie să acordăm importanță şi să fim atenți la ceea ce celălalt stimulează sau inhibă în noi, pe parcursul numeroaselor întâlniri sau relaţii semnificative din viaţa noastră.

Când o dominantă este accentuată exagerat, ea se poate transforma în comportamente limită, adică patologice, care riscă să se permanentizeze sub forma unor tendinţe cronice sau a unor trăsături de caracter.

Este de datoria fiecăruia să-şi dezvolte o anumită respon­sabilitate de a-şi conştientiza componenta dominantă… elec­tivă sau preferată şi, dincolo de această luciditate faţă de sine, să rămână în egală măsură vigilent si atent pentru a nu se lăsa antrenat de reacţiile interlocutorului cu care are de-a face când iniţiază sau ne angajează într-o relaţie cu acesta.

Din perspectiva unui angajament într-o relaţie de lungă durată, este bine să fim atenți la efectele de amplificare şi de de­stabilizare ale întâlnirii sau ale confruntării cu una sau alta dintre aceste dominante. Vom observa că anumite dominante ale unei persoane au efecte de inhibare asupra celuilalt, sau invers, pentru că anumite dominante pot avea efecte de amplificare Sau de stimulare care se vor dovedi la fel de dăunătoare.

Siguranta schimbarii

Fiinţele umane se luptă de secole cu umbra, cu nesiguranța, cu neîncrederea, dar nu au reuşit să le înfrângă niciodată. Oamenii care îşi cuceresc umbra nu se luptă cu ea, ci o transcend. A transcende înseamnă a trece dincolo de ceva. În viaţa de zi cu zi noi practicăm în permanenţă transcenderea. De altfel, acesta reprezintă un adevăr spiritual: nivelul problemei nu este niciodată acelaşi cu nivelul soluţiei.

Noi ştim acest lucru instinctiv, dar avem dificultăţi cu aplicarea acestui principiu. Imaginaţia noastră ne determină să stabilim care este aspectul pozitiv şi care este cel negativ al problemei, în speranţa că dacă vom alege aspectul ei pozitiv, victoria noastră va fi totală. Nu va fi. Orice dilemă are două laturi. Orice război purtat are la bază o iluzie, căci tabăra opusă crede la fel . Duşmanii transcendenţei cad direct în mâinile umbrei. Orice om care continuă să se lupte pe nivelul problemelor refuză practic să aplice principiul transcendenţei.

Natura dualităţii este conflictul. Natura totalităţii este rezolvarea conflictelor. Acest lucru este natural. Dacă te identifici cu ambele extreme, nu doar cu cea albă sau cu cea neagră, cu cea bună sau cu cea rea, cu cea luminoasă sau cu cea întunecată, conflictele încep să dispară. Primul pas este şi cel mai important. Ia decizia de a ieşi din dualitate. Renunţă la etichete, la acuzaţii şi la condamnări. Nu mai încerca să le demonstrezi celorlalţi că tu ai dreptate şi ei nu. Aceasta nu este decât o fantezie de-a ta. Maeştrii spirituali au recomandat de secole acest lucru.

Practic, învăţăturile referitoare la unitate abundă. Din păcate, oamenii refuză să asculte aceste învăţături, întrucât lumea invizibilă continuă să îi sperie. Totalitatea nu poate deveni reală până când nu îţi vei rezolva conflictele interioare din viaţa ta.

Ce poţi face pentru a te simţi în siguranţă într-o lume pe care nu o poţi controla? Marii înţelepţi şi marii maeştri au răspuns la această întrebare pornind de la axioma potrivit căreia dualitatea este nesigură, iar totalitatea este sigură. Aceasta este una din marile lecţii uitate ale trecutului. Mulţi oameni încearcă cu disperare să se simtă mai siguri prin construirea unor mecanisme de apărare. Ei îşi construiesc ziduri pentru a se apăra astfel de elementele societăţii care îi sperie. Îşi burduşesc existenţa cu bani şi cu posesiuni, după care îşi încuie toate porţile şi se roagă să nu fie loviţi de vreo nenorocire. Aceste tactici se nasc din convingerea primitivă că dacă trupul tău este ferit de pericol, şi tu eşti în siguranţă. Această convingere este moştenită din trecut, dar se şi potriveşte de minune modului nostru materialist de viaţă. Strămoşii noştri nu se simţeau în siguranţă decât dacă zeii le aprobau acţiunile. În acest scop, ei acceptau sărăcia atâta vreme cât religia îi asigura că sufletele lor vor fi mântuite în mod garantat.

Perspectiva modernă afirmă că siguranţa este un factor psihologic. Pentru a te simţi în siguranţă trebuie să descoperi secretul interior al acestei vibraţii. Casele, banii şi posesiunile sunt irelevante din acest punct de vedere. De fapt, de multe ori oamenii bogaţi şi de succes se numără printre cei mai nesiguri oameni din lume. Secretul siguranţei psihologice nu este foarte limpede. Psihologia freudiană afirmă că felul în care creşte copilul în primii trei ani este decisiv pentru siguranţa pe care o va simţi el mai târziu în timpul vieţii. Cea jungiană susţine că nesiguranţa este înrădăcinată în subconştientul colectiv, şi cu deosebire în umbră, în care există toate temerile şi anxietăţile colective ale umanităţii.

Dacă privim însă rezultatele obţinute după un secol de terapie, constatăm că aceste răspunsuri nu sunt valabile. În esenţă, ele nu au condus decât la inventarea Prozacului şi la apariţia unei generaţii de terapeuţi care nu fac altceva decât să prescrie medicamente. Adevărul este că nu te vei simţi sigur decât atunci când îţi vei descoperi şinele esenţial. Aşa cum am văzut mai devreme, acesta reprezintă sursa ta. La nivelul lui nu există nicio diviziune, aşa că lumea exterioară nu o poate ameninţa pe cea interioară. Anxietatea presupune întotdeauna o focalizare exterioară, indiferent dacă este vorba de o amintire a unei traume din trecut sau de o teamă nedefinită de viitorul necunoscut. Şinele esenţial este stabil şi permanent. De aceea, el nu se teme de schimbare. De altfel, necunoscutul este absolut necesar în vederea schimbării. Dacă te vei împăca cu acest fapt, lumea nu ţi se va mai părea un loc riscant, ci un teren de joacă al evenimentelor neaşteptate.

Criza perpetua din educatie

Educaţia este în criză. Si clasa politică nu înțelege, sau se face că nu înțelege, că investiţia în educaţie este singura investiţie capabilă să aducă bunăstare reală, masivă şi generalizată.

Trăim trei crize majore la nivel mondial. Criza economică, criza resurselor naturale şi criza resurselor umane. Cred, şi cred în mod fundamental, că folosim foarte prost talentele noastre. Foarte mulţi oameni trec prin viață fără să aibă o idee reală despre ce anume ar putea fi talentele lor sau dacă au vreunul. Întâlnesc mulţi oameni care nu cred că sunt foarte buni la ceva.

Întâlnesc mulţi oameni care nu se bucură de ceea ce fac. Care pur şi simplu merg prin viața descurcându-se cumva cu ea. Ei nu au o mare plăcere în ceea ce fac. Ei de fapt îndură, în loc să se bucure de ceea ce fac, şi aşteaptă să vină weekend-ul. Desigur am întâlnit oameni care iubesc ceea ce fac şi care nu-şi pot imagina că ar putea face altceva. Dacă le-ai spune „Nu mai face acest lucru” ei s-ar întreba despre ce vorbeşti. Deoarece nu e vorba de ce fac ei, ci de ceea ce sunt. Ei gândesc cam asa: „Ăsta sunt eu. Ar fi stupid să abandonez acest lucru, deoarece îmi atinge sinele cel mai autentic”

Din păcate acest lucru nu este adevărat pentru prea mulţi oameni. Desigur, sunt multe explicaţii posibile pentru asta. Printre cele mai importante este educaţia, deoarece educaţia, într-un fel, îndepărtează foarte mulţi oameni de abilităţile lor naturale. Iar resursele umane sunt ca resursele naturale; adesea sunt îngropate adânc. Trebuie să mergi să le cauţi. Ele nu stau aşezate la suprafață. Trebuie să creezi circumstanţele în care ele se dezvăluie şi să se dezvolte. Şi v-ați putea imagina că în educație se întâmplă în acest fel. Însă foarte des, nu se întâmplă.

Fiecare sistem educaţional din lume trece acum printr-un proces de reformare (şi uneori de deformare). De cele mai multe ori însă aceste procese nu sunt altceva decât noi experimente decise de undeva din nişte birouri. Reforma nu mai ajută, deoarece aceasta doar îmbunătăţeşte un model deja stricat. Ceea ce avem nevoie nu este evoluţie, ci o revoluţie în educaţie. Aceasta trebuie să fie transformată în altceva.

Una dintre provocările reale este aceea de a inova în mod fundamental în educaţie. Este greu să inovezi, deoarece asta înseamnă să faci ceva ce oamenii nu pot face uşor, în marea majoritate a cazurilor. Înseamnă să conteşti ceea ce este considerat indiscutabil, lucruri despre care oamenii cred că sunt evidente. Marea problemă cu reforma sau transformarea este tirania bunului simţ, lucruri despre care oamenii gândesc: „nu poate fi făcut în alt fel deoarece aşa se face.”

Abraham Lincoln, în decembrie 1862 la a doua întâlnire anuală a Congresului a spus: „Dogmele trecutului tăcut sunt neadecvate în faţa prezentului furtunos. Această ocazie este plină cu dificultăţi şi noi trebuie să ne ridicăm cu această ocazie. Aşa cum cauza noastră este nouă, aşa și noi trebuie să gândim într-o manieră nouă şi să acționăm într-o manieră nouă. Noi trebuie să ne eliberăm pe noi înşine şi atunci vom salva ţara noastră.”

Extraordinar de actual. Nu să ne ridicam la ea, ci să ne ridicăm cu ea. Îmi place mult acel „eliberăm pe noi înşine”. Există idei în care suntem cu toții înlănțuiți, pe care le luăm ca fiind incontestabile, aşa ca ordinea naturală a lucrurilor, aşa cum sunt lucrurile. Şi multe dintre ideile noastre s-au format nu ca să întâlnească circumstanţele acestui secol de profunde schimbări, ci ca să facă față circumstanțelor secolelor precedente. Însă mințile noastre sunt încă hipnotizate de ele. Şi trebuie să ne eliberăm noi înșine de unele dintre acestea. Desigur, acest lucru este mai uşor de zis decât de făcut. Este foarte greu de aflat şi știut ce anume luăm de bun. Şi motivul este ca îl luăm de bun.

Să dau un exemplu. Adolescenții nu prea mai poartă ceasuri de mână. Nu zic că nu pot, ori că nu au voie, ei doar aleg adesea să nu poarte. Şi motivul este că de peste 27 de ani am fost crescuți într-o cultură pre-digitală. Pentru noi, dacă vrei să știi cât e ceasul, trebuie să porți ceva care să-ți spună. Copiii, acum, trăiesc într-o lume care este digitizată, şi timpul, pentru ei, este peste tot. Ei nu văd nici un motiv să aibă un ceas. Și nici voi nu trebuie să o faceți, doar că ați făcut-o întotdeauna şi continuați să o faceți. Adolescenții au argumente cum ar fi „este un instrument cu o singură funcție”.

Există lucruri în care suntem înlănţuiti mental în si prin educaţie. Să mai dau câteva exemple (sunt matematician). Unul dintre acestea este ideea de linearitate, aceea că începi de aici şi,  dacă mergi pe un anumit traseu şi dacă faci totul cum trebuie, vei termina aranjat bine pentru tot restul vieţii tale. Realitatea este însă diferită. Viața nu este liniară, ci este organică. Noi creăm viața noastră în mod simbiotic pe măsură ce explorăm talentele noastre în funcţie de circumstanţele în care trăim. Am devenit obsedaţi, mulţi dintre noi, de această poveste (sau basm) liniară.

Și, probabil, punctul culminant al educaţiei este intrarea la facultate. Suntem obsedați să ducem oamenii în facultate, la anumite tipuri de facultăţi. Nu vreau să zic să nu mergeți la facultate, însă nu toată lumea are nevoie să meargă şi nu toată lumea trebuie să meargă acum. Poate, pentru unele persoane, ar fi mai bine sa meargă mai târziu sau poate să facă altă alegere.

Comunităţile umane depind de o diversitate de talente, nu de o concepție singulară despre abilităţi. Şi în centrul provocărilor noastre se află nevoia de a reconstitui sensul propriilor abilități şi al inteligenței. Linearitatea este o problemă pentru că este un fals.
Am întâlnit, şi nu numai în ultima vreme, o formulare considerată bine intenționată de cei ce o folosesc, care zice că, „Facultatea (sau şcoala) începe în grădiniță.” Ei bine, NU, nu începe. Grădinița este cea care începe în grădiniță. Un copil de trei ani nu este o jumătate de copil de șase ani. El are trei ani şi trebuie lăsati să aibă trei ani (sau patru sau cinci sau şase).

Cealaltă mare problemă este conformitatea. Am construit sistemele noastre educaţionale pe modelul “fast-food”. Există două modele de asigurare a calităţii în catering. Unul este “fast-food”, unde totul este standardizat. Celălalt este cel al restaurantelor Michelin şi Zagat, unde totul este nestandardizat, fiind personalizat în funcţie de circumstanţele locale. Şi noi ne-am vândut într-un model fast-food pentru educaţie. Şi asta ne îngreunează spiritual, ne distruge creativitatea şi ne epuizează energia aşa cum mâncarea de la fast-food ne golește corpurile fizice.

Cred că trebuie să recunoaștem câteva lucruri şi să cădem de acord asupra lor.  Trebuie sa recunoastem că talentul uman este extraordinar de divers. Oamenii au aptitudini diferite. Vedem asta zi de zi, peste tot, la noi şi în jurul nostru. Dar nu e numai atât. Este vorba si de pasiune. De multe ori oamenii sunt buni la lucruri de care nu prea le pasă. Este vorba de pasiune, cea care stimulează spiritul nostru, creativitatea noastră şi energia noastră. Şi dacă faci lucrul pe care-l iubești, la care ești bun, timpul se încadrează pe o altă orbită. Toţi ştim că, dacă faci ceva care îţi place, o oră se simte ca cinci minute. Dacă faci ceva care nu rezonează cu spiritul tău, cinci minute par o oră. Şi motivul pentru care mulţi oameni renunţă la educaţie este că nu le hrănește sufletul, nu le hrănește energia sau pasiunea lor.

Cred că trebuie să schimbăm paradigma. Trebuie să plecăm de la ceea ce este de fapt un model fast-food INDUSTRIAL de educaţie, un MODEL DE FABRICĂ, care este bazat pe linearitate şi conformitate şi să ne mutăm la un model care să fie bazat pe principiile naturii şi agriculturii. Trebuie să admitem că dezvoltarea umană nu este un proces mecanic, este un proces organic. Şi că nu putem să prezicem rezultatul dezvoltării umane. Tot ce poți să faci, ca un fermier, este să creezi condițiile în care oamenii vor începe să se dezvolte.

Aşadar, când ne gândim la reformarea educaţiei şi transformarea ei, nu e ca şi când ai clona un sistem şi de a-i trata, inclusiv pe copii, ca pe niste clone. Sunt multe modele bune. Dar este vorba şi de adaptarea acestora în funcție de circumstanţe, de personalizarea educaţiei în funcţie de oamenii pe care îi învățăm. Să facem acest lucru este răspunsul nostru de astăzi pentru viitor, deoarece nu este vorba doar despre adoptarea unei soluții noi ci este vorba despre crearea unei mișcări în educaţie în care oamenii îşi dezvoltă propriile soluții, bazate pe un curriculum personalizat.

Cel mai eficient mod de a investi în prezent şi în viitor este investiţia în educaţie. Este singura investiţie capabilă să aducă bunăstare reală, masivă şi generalizată. Avem resurse umane extraordinare. Dacă la aceasta adăugăm tehnologiile moderne, combinate cu talentele extraordinare ale copiilor, ale adultilor şi ale profesorilor, obţinem o oportunitate rarisimă să revoluționăm educația.
Şi vă îndemn să vă implicați, deoarece e vital, nu numai pentru noi, ci pentru viitorul copiilor noștri şi pentru copiii copiilor nostri. Primul pas de implicare pentru adulţi este ramânerea în atitudinea de educaţie permanentă.

Trebuie să schimbăm educaţia de la modelul industrial, tipizat, manipulator, subordonat unei false “eficienţe” economice, la un model agri-cultural, în care fiecare copil sau adult, fiecare școală poate să se poată dezvolta şi mâine şi pentru viitor ţinând cont de talentele, abilităţile şi pasiunile fiecăruia.

Trebuie să oprim experimentul perpetuu la care asistăm de ani buni şi să avem curajul de a trece în mod real în era informatională şi în educaţie. Şi când spun “trebuie”, nu înteleg că “ar fi bine”, ci că este absolut necesar, acum când încă nu este prea târziu.

NIHIL SINE DEO

error: Content is protected !!